Marius Ianus, de la „hartie igienica“ la „fularul alb“

Marius Ianus este, în ordine cronologica, primul poet cu relevanta paradigmatica al perioadei postcomuniste. În raport cu literatura optzecistilor sau chiar cu a nouazecistilor (Cristian Popescu, Daniel Banulescu sau Ioan Es. Pop, care debutasera sau ar fi putut sa debuteze la sfarsitul anilor ’80), poezia lui se distinge prin cel putin patru aspecte: introduce în scena un biografism agresiv, de o autenticitate impudica, neîmblanzita prin livresc; e traversata de o intertextualitate ale carei repere nu mai vin exclusiv din zona traditiei literare, ci poarta influenta unor discursuri (sub)culturale alternative, precum versurile hip-hop ale formatiilor BUG Mafia sau R.A.C.L.A.; se revendica dintr-un concept radical-anarhist, alegand ca repere atitudinea antiburgheza a avangardelor istorice si a miscarii beat si adoptand un mesaj anti-sistem, în sens atat literar cat si politic; îsi asuma o preocupare sociala inclusiv prin faptul ca ilustreaza patetic si reclama isteric propria conditie de marginal. Aceasta marginalitate joaca rolul de practica existentiala autoimpusa, simultan poetica si poietica, într-un „Manifest fracturist“ redactat în colaborare cu scriitorul basarabean Dumitru Crudu si publicat în trei versiuni, între 1998 (în „Monitorul de Brasov“) si 2001 (în „Vatra“). Poetul „trebuie sa se puna vesnic în ipostaze extreme“, „trebuie sa-si potenteze sentimentele spre nivelul maxim“, proclama Marius Ianus, care declara razboi atat postmodernismului optzecist cat si autosuficientei din zona establishment-ului. Fracturismul s-a impus nu prin aceasta poetica vaga si foarte ezitanta conceptual, ci în calitate de „umbrela“ care identifica un nucleu de poeti ai anilor 2000 (Elena Vladareanu, Ruxandra Novac, Dan Sociu s.a.) care cultiva cu duritati de limbaj si de detaliu autobiografismul si critica sociala.
Marius Ianus a debutat cu un volumas neoficial-underground intitulat „Hartie igienica“ (1999), în care pot fi citite haiku-uri neo-beatnice precum „cei care se masturbeaza/ sunt niste flori“. Debutul propriu-zis poate fi considerat „Manifest anarhist si alte fracturi“ (2000). Poemul care deschide volumul, dandu-i titlul si centrul de greutate, este alcatuit din doua secvente („Pe strada“ si „Romania“) scrise în maniera lui Allen Ginsberg, cu o retorica ampla, bazata pe repetitii acumulative si pe o directete socanta, ideologica, paranoida, facand mici noduri suprarealiste: „Am vazut vrajitoarele noptii înfigandu-si sticle de cola/ în fund pe strada// Am vazut soldati iubindu-se pe nori de tampoane/ folosite pe strada“; „Eu sunt Iisus Hristos si ei vor/ sa ma aresteze pe strada!“, „Capitalismul e o felatie pe strada!“. În special „Romania“ a starnit scandal, dat fiind registrul erotic hardcore în care poetul, proiectat simultan în violator si în victima vulnerabila, aproximeaza imaginea patriei, pe urmele lui Ginsberg din „America“: „Simt ca înnebunesc, Romania/ Încep sa pierd controlul între lumea interioritatii/ si exterior, Romania/ As fi fost un poet al interiorului/ daca as fi avut ce manca,/ Romania/ Mi-e foame, Romania/ De ce mi-e foame, Romania?/ Vreau sa dorm pentru totdeauna, Romania!/ Vreau sa mor!// Eu te cultiv, Romania!/ Eu bag informatie în creierul tau prost si brutal!// Eu sunt fetita, Romania!/ Eu stiu totul, Romania!/ si totul e violul unei bande de sodomisti// ti se vedeau chilotii, Romania/ pentru ca tu te-ai pus în spate în troleibuz/ unde se vad chilotii/ Numai ca nu-i aveai, Romania“. Astfel de versuri si altele, înca mai tari, desi aveau precedenta la Daniel Banulescu si Mihai Galatanu, au starnit numeroase reactii ultragiate. Viata individului la care poemele fac referire este paupera; vantul alienarii îi umfla toate panzele. „Personajul“ lui Marius Ianus e disputat în mod relativ egal de nevropatie, agresivitate necenzurata si deprimism cronic, de fantasme sociale si sexuale: un membru al generatiei pierdute în zorii tranzitiei postcomuniste, care practica autoanaliza sub forma unor „cantece de rusine“. Critica s-a aratat dezorientata, în prima instanta, de autoreferentialitatea lui Marius Ianus, care introduce în vers, în stilul hip-hopului, schijele cele mai triviale ale realitatii personale, fara acea complicata toaleta livresc-ironica din poezia optzecistilor. Totusi, directetea lui nu trebuie confundata cu primitivismul ori cu arta genuina.

Inteligenta si complexitatile poetului se releva cel mai bine în volumul al doilea, „Ursul din containar – un film cu mine“ (2002). Linia „Manifestului anarhist“ este continuata prin scheletul biografist si patetismul extrem al poemelor, care exhiba fara pudoare datele personale pentru a face caz de ele, melodramatizandu-le. Noutatea sta în efectele de ecou intertextual care compun una din temele principale ale volumului si chiar proiectul acestuia (spre deosebire de „Manifest“, unde intertextualitatea venea mai mult din încorporarea prin imitatie a unor poeti precum deja amintitul Ginsberg). Autorul mizeaza pe insolitarea unor locuri comune (structuri metrice sau sonoritati arhicunoscute) ale poeziei romane, recontextualizandu-le cu distorsiuni sau în raspar cu originalul. Vocile si referintele se acumuleaza într-un amestec omogenizat de parazitarea stilului si scenariului de tip Maiakovski (din „150.000.000“ etc.) ori de mizerabilismul subiectului si al decorurilor. Trimiterea la sursa nu este în unele cazuri tocmai facila din cauza suprapunerii criteriilor de introducere a intertextualitatii (formale, tematice). Cel mai citat este Arghezi; în „Gesturi fluturate în vant“, de exemplu, se executa o varianta la „Duhovniceasca“, introdusa printr-o prima strofa calchiata dupa o acustica eminesciana: „Ca un gest/ cu cutitul/ într-o sticla murdara,/ o manusa ce sfarma/ o flacara goala/ cu parul valvoi/ sparge usa/ un vifor cumplit –/ eu sunt! – / acest urs/ într-o gheara/ din zid!(…) Întunericul îsi picura sandramaua la mine în cap!/ ma ascund în dulap!/ Gura noptii-si deschide în gura/ o gura baloasa de crap!/ Vreau sa fug, vreau sa plec …/ unde-i Dudu?/ în ce pod de tren zavorat?/ Dintr-o data sobolanul memoriei/ despica podeaua scancit/ Unde-i Dudu s-aprinda lumina? …/ Fug spre Sud. Am pornit“. Bacovia apare de asemenea: „Ploua cu rugina peste copaci,/ o ploaie cu sfarsitul în vine./ Între morti îngropati în oameni saraci/ stau – si zic ca mi-e bine“ („Rugina, rugina, rugina“); „Un rege statea pe o banca/ Un sclav hohotea în castel// În camera mortului miel/ pianul canta la comanda“ („Seara zaumi la castel“). Revizitarea traditiei autohtone nu duce la atenuarea timbrului personal ci, dimpotriva, la ratificarea lui prin aceasta proba de virtuozitate în sublimarea precedentei. Postmodernismul „Levantului“ lui Mircea Cartarescu pare din alt „film“.
„Ursul din containar“ promitea un poet mare tocmai prin felul în care Ianus arata ca poate controla si manipula diverse coduri istoricizate ale poeziei, transformand cu usurinta angoasa precedentei într-un discurs stralucitor de personal (Cristian Popescu reusise si el asta). Saltul de calitate nu a fost totusi facut prin cel de-al treilea volum, „Strumfii afara din fabrica!“, valorificand si el tematizarea lamentasionista a unui „Marius Ianus“ tot depresiv si marginal, totusi evoluat în plan social de la stadiul de lumpen la acela de proletar. Apare aici, pentru prima data, un Ianus auster din punct de vedere al intertextului, dar si un Ianus fara proiect si „slabit“ în stilul Bacovia din ultimele volume. Spre deosebire de ultimul Bacovia, a carui poezie s-a prabusit într-un stil norocos (textul capatand ulterior o coerenta si o bogatie surclasand cu mult biata constiinta artistica a autorului – aproape un sarac cu duhul), poemele din „Strumfii…“, nu foarte grozave (cu exceptii precum „Road to Perdition 30“), traiau o viata superioara textului propriu-zis care parea sa-si traga energia din forta subiectului-autor. Este teoria pe care am expus-o în cronica din 2007 a volumului si careia îi dadeau apa la moara cateva randuri ale poetului despre „lirismul elementar“ pe care pretindea ca l-ar scrie. Cronica a fost ironizata pe ici pe colo – poate pe buna dreptate, întrucat faceam din „subiectul-autor“ un personaj mai mult metafizic, pe care nu ma obosisem sa-l descompun, cum ar fi trebuit, în lucruri ceva mai putin emfatice precum „stil“.
Cosmin Ciotlos foloseste acum, într-o versiune personala, un argument similar pentru a justifica cel mai recent volum al lui Ianus, „Refuz fularul alb!“ (Editura Tracus Arte, 2011): „Metoda lui Marius Ianus, întemeiata pe o franchete adeseori casanta, nu admite, de fapt, scaderi semnificative. Odata familiarizat cu poezia lui, cititorul n-are altceva de facut decat sa-i recunoasca forta. (Dincolo de simpatii sau idiosincrazii.) Forta substantiala, care vine de undeva din interior. Caci un lucru e sigur. Ianus este poet adevarat“. Nu cred ca Ciotlos are dreptate, nu în raport cu acest ultim volum în care ultimul lucru care se poate vedea este poetul „adevarat“. Pe langa vreo doua poezioare imitate dupa rusi (Esenin sau altul), de tipul „raspunde-mi, Nikolaj Velimirovic!“, singurul text cu adevarat citabil ca poezie este „O criza de fericire provocata“, un poem lung, redactat à la Maiakovski dar plin de Marius Ianus, scris înainte de criza care a transformat peste noapte blogul lui Ianus într-o sursa sublima de umor, la stransa concurenta cu blogul lui Iulian Baicus. În rest, numai gunoi – defulari private si poezele religioase pe care orice maicuta nedaruita de Domnul întru cele literaricesti le-ar putea nimeri din prima. Lasand deoparte mici trucuri stilistice sau abilitati pe care poetul nu le-a uitat cu totul (de pilda, stapanirea procedeelor numite repetitie si acumulare), singura continuitate între vechiul Ianus si cel nou (un Ianus convertit, care l-a descoperit pe Iisus în urma unui eveniment personal dramatic dar exploatat involuntar comic) este una psihica, si anume autovictimizarea, doar ca ceva mai condimentata paranoid. În „Manifest anarhist“, Ianus îsi plangea de mila, dar era vorba despre o întreaga generatie si despre Romania ei. În „Ursul din containar“, Ianus îsi plangea de mila, dar o facea într-un stil care amesteca atat de subtil arta si lovitura mesajului. În „Strumfii afara din fabrica!“ Ianus îsi plangea de mila, dar drama si depresia lui erau, din nou, alegorice si vorbeau despre mai mult. În „Refuz fularul alb!“, Ianus îsi plange din nou de mila, dar de data aceasta e doar problema lui.