La un moment dat, direcţia de mişcare este dată de o majoritate a unei infime minorităţi a societăţii – aceasta este elita. Elita este indispensabilă; ea se asumă. Spre deosebire de permanenta mişcare pe care o generează, elita este o stare dincolo de bine şi rău, de moral/ imoral sau de orice alte categorii cu care suntem obişnuiţi să cântărim dihotomic şi nu în nuanţe de griuri, unde orice valoare de adevăr între 0 şi 1 este plauzibilă.
Elita încearcă să urnească lucrurile care stau ori să le devieze pe cele aflate în mişcare (evoluţie/ involuţie). Atunci când elita ajunge la o soluţie, când transformarea nu mai e percepută ca esenţială, încetează a fi o elită. Elita este o stare a spiritului; ea nu este însă o stare de spirit. O stare a spiritului este un mod de abordare şi este de natura permanenţei, în timp ce o stare de spirit este de aceeaşi natură cu a efemerului (jucăuş, vesel, îmbufnat, serios).
Elita este uneori confundată/ asimilată cu cei care cunosc şi practică cele mai eficiente tehnici de lucru într-un domeniu, dar asta ar însemna înţelegerea elitei dintr-un unghi mecanicist-meşteşugăresc care îi anulează esenţa. De asemenea, ea nu trebuie confundată cu un grup aflat – din motive fără nicio legătură cu cele ale spiritului – la cârma deciziilor administrative/ politice/ sociale curente. Nu măgarul este elita turmei (vezi cosorul lui Moceanu).
Numai în mod excepţional, establishment-ul se poate orienta şi poate orienta în direcţia necesarei evoluţii; el are o altă provenienţă, un alt mod de funcţionare şi alte ţinte decât cele ale elitei. Elita există, se manifestă, acţionează, indiferent de recunoaşterea sau aprobarea publică. Ea nu trebuie votată; nici Bach şi nici Einstein nu au nevoie să fie votaţi. Elita nu este arogantă, ci conştientă de sine. Ea generează avangardă, o avangardă care se sustrage etichetărilor. Acestea pot fi utile în sistemul de împachetare, prezentare şi promovare a produselor artistice, a produselor intelectuale şi nu numai. Etichetele sunt necesare în procesul de vânzare-cumpărare.
Elita este o avangardă a spiritului. Avangarda poate genera experimentul şi presupune mişcare. Postmodernismul, incapabil de a crea istorie, creează trecut. De aceea avangarda nu trebuie asimilată cu grupul de tradiţionalişti-avangardişti; din acesta fac parte tradiţionaliştii-serialişti, tradiţionaliştii-neoromantici, tradiţionaliştii neoclasici etc., etc., astfel încât nimic nu e neglijat în sensul abordării tradiţionale a diferitelor curente iniţial avangardiste. Tradiţionalismul se dovedeşte capabil să aneantizeze orice. Avangarda este uneori asociată cu o atitudine demonstrativ-agresivă. Această imagine pare să justifice şi să alimenteze tot soiul de deghizări ale diferitelor imposturi care ne somează cu pistolul la tâmplă să certificăm copiile ca reprezentând originalul. Avangarda e asimilată, de asemenea, cu vizibilitatea violentă, deşi temperamentul (oricât de bine valorificat) nu certifică geniul, iar adevărul nu e întotdeauna uşor accesibil.
Se întâmplă ca un artist autentic să aibă şi abilitatea de a se integra cu uşurinţă în reţelele social-promoţionale, de obicei însă creatorul este un prost manager al propriei creaţii, lucru firesc atunci când întreaga sa energie este absorbită de Operă. Căci numai printr-o concentrare a tuturor forţelor sale artistul îşi poate duce la îndeplinire menirea. Nu e loc pentru risipiri, nu e timp de pierdut pentru aşa-zisele „oportunităţi“. Rezultatul acestui efort care tensionează la maximum fiinţa şi spiritul este impredictibil, deci neconvenabil şi nemanipulabil de societatea consumistă; „minimizarea daunelor“ se va concretiza prin diferite tehnici de marginalizare şi/ sau de integrare în banalitatea curentă.
Autor: MAIA CIOBANUApărut în nr. 525