Sari la conținut

Management si manageri (II)

Autor: Virgil Stefan NITULESCU
Apărut în nr. 420

Prima generatie de manageri numiti dupa prevederile amintitei Ordonante de urgenta nr. 189/2008 privind managementul institutiilor de cultura si-a ocupat posturile, practic, în 2009 – 2010. Deoarece în actul normativ era prevazuta (justificat, din punctul meu de vedere) o evaluare anuala a managerului – pentru ca, în cazul în care acesta a comis greseli, sa aiba posibilitatea sa le îndrepte, fiind atentionat ca atare, de o comisie de evaluatori, si pentru ca, în cazul în care se dovedeste ca numirea sa a fost o eroare, sa existe, la limita, posibilitatea schimbarii lui din functie, ca urmare a acestei evaluari anuale –, au aparut si oportunitatile de schimbare a unor manageri care nu mai erau doriti, de catre ordonatorii de credite, din diverse motive. Principalul motiv era acela ca între timp se schimbase culoarea politica a respectivului ordonator.
E drept ca uneori feudalul încerca sa îl convinga pe servul sau manager de muzeu cu vorba buna: „ori îti dai demisia ori te dau afara“. Daca omul nu întelegea de vorba buna, se trecea la masuri contondente: de la pompieri si securitatea muncii, pâna la inspectia sanitara si, evident, Curtea de Conturi, toate controalele posibile erau trimise la muzeu. În cel mai rau caz, se apela si la Corpul de control al Primului-Ministru. Si daca omul tot nu întelegea ca trebuie sa plece, ultimul argument era evaluarea. Desigur, în principiu, aceasta ar fi trebuit realizata de oameni competenti si independenti. În realitate, atâta vreme cât numirea comisiei sta la mâna jupânului ordonator de credite, în comisie se pot aduce la nevoie persoane care fie nu sunt competente, fie nu sunt independente, fie nu sunt nici una nici alta. Lipsa unor reglementari foarte stricte, în ordonanta, permite numirea unei comisii obediente, care nu clipeste, daca i se pretinde sa comita o nedreptate.
Am afla, anul trecut, de exemplu (era pe vremea guvernarii Boc, pentru a fi mai precis), ca cel mai valoros director al Muzeului National „George Enescu“, de la reînfiintare (adica, din 1990 încoace), universitarul Laura Manolache, a primit la evaluarea anuala o nota care nu i-a permis sa îsi continue activitatea pâna la sfârsitul mandatului. Motivul? Intrase în conflict cu Ministerul Culturii prin insistenta ei de a apara interesele muzeului. A fost un final asteptat. Laura Manolache trecuse prin toate fazele premergatoare de schimbare din functie.
Anul acesta, nu cu mult timp în urma, scenariul s-a repetat la Institutul de Cercetari Eco-Muzeale, cu directoarea Cristina Dinu, si la Muzeul de Arta Timisoara, cu profesorul Marcel Tolcea. Note sub 7 ori sub 6, pentru oameni care reusisera sa creasca eficienta actului de cultura, sa îmbunatateasca vizibilitatea muzeelor pe care le-au condus ori, altfel spus, sa schimbe fata unor institutii care, înainte, erau destul de somnolente – dar pareau sa nu supere pe nimeni – nu au nici un fel de justificare, în situatia în care colegi de ai lor, tot directori, cu rezultate mai modeste, evaluati de aceeasi comisie, au primit note de peste 8 ori 9. Trec peste alte cazuri, unde directori disperati, amenintati cu demiterea prin evaluarea anuala, au reusit sa cumpere bunavointa evaluatorilor, stricând astfel planurile jupânilor, asa cum nu am sa mentionez aici nici alte cazuri de directori de muzee care înca asteapta cu emotie evaluarea anuala, dupa ce au primit suficiente semnale, din partea ordonatorilor de credite, ca ar trebui sa îsi faca bagajele.
Pentru cine nu stie trebuie sa spun ca, în momentul pierderii postului de manager, respectivul director de muzeu devine, instantaneu, somer, neexistând posibilitatea trecerii sale pe un post inferior, în schema aceleiasi institutii. Cu alte cuvinte, daca ministrul ori presedintele sau primarul considera ca nu esti bun de director, nu poti sa lucrezi nici ca muncitor necalificat.
Daca toate acestea se întâmpla acum, în situatia în care managerii valorosi ar trebui sa fie aparati de legislatie, la ce ne putem astepta, atunci când vor fi adoptate masurile dorite de amintitii feudali locali?
De cel putin 20 de ani aud acelasi refren, al aducerii în fruntea institutiilor de cultura a unor adevarati profesionisti, fara nici o legatura cu orientarile lor politice. Si tot de atâta vreme, constat ca fiecare noua administratie îsi începe mandatul prin a schimba conducerile institutiilor din subordine, pe singurul criteriu al apartenentei la clan.
Cunosc directori sau fosti directori de muzeu de toate orientarile politice, de pe întregul cuprins al României, si nu îmi este greu sa constat ca politica nu are nici o legatura cu profesionalismul. De la PRM la UDMR (asa dupa cum stiti, acesta, juridic, nu e partid, dar…) si de la PNL si PSD, pâna la PDL si PC, cunostintele de manageriat muzeal par sa fie împartite fara vreo „logica“ anume.  Mai mult decât atât, cei care sunt foarte grijulii sa nu se afle ce optiuni politice au, nu pot sa fie judecati dupa vreun criteriu politic. Dar, pâna la urma, asta nu are nici o importanta în sine. Daca seful doreste schimbarea, ea se va face. Am revenit, cu alte cuvinte, la un sistem suveran acum doua decenii: ministrul sau presedintele ori primarul numeau ca directori de muzeu pe cine doreau ei, fara sa dea socoteala nimanui, fara concurs, fara proiect de management si fara comisie de evaluare; demiterea din functie se facea prin acelasi mecanism. Fata de ce se întâmpla acum, as spune ca, macar, ce se întâmpla în 1993 era un mecanism transparent: nu exista decât vointa ordonatorului de credite, care nu trebuia sa dea nici un fel de explicatii, nimanui. Acum, totul pare un imens joc murdar de societate, cu mimarea transparentei, cu un volum imens de birocratie si cu o aura falsa de „europenitate“. Cel putin, politicienii de acum 20 de ani pareau mai onesti, dupa principiul ce-i în gusa si-n capusa. Acum, principiul motor pare sa fie cel cu trupul în biserica si cu gândul la dracul.
Oricum, nu exista vreun partid „corect“ pentru managerii de muzeu. Exista sau ar trebui sa existe un singur interes: cel al slujirii binelui public, al vizitatorului generic. Ma tem însa ca tocmai acesta este uitat (nu atât de catre muzeografi, cât de catre decidentii politici), în aceste vremuri în care criza economica pare sa se fi întins, deja, precum mocirla revarsata, peste criza morala. Veti spune, poate, ca toate acestea îi intereseaza prea putin pe vizitatori. As vrea sa cred ca aveti dreptate. Din pacate, sansele ca un manager valoros (cum sunt cei numiti mai sus) sa fie înlocuit de unul la fel de valoros (dar, sa zicem, din alt partid, clan sau familie) sunt mici. Asa încât, mai devreme sau mai târziu, tot publicul va avea de suferit! Si asta se va întâmpla pâna când va învata sa aleaga politicieni corecti si competenti…
Dar sa îi lasam pe manageri într-ale lor si pe politicieni acolo unde sunt trimisi, de obicei, si sa revenim la muzeele frumoase, acelea care ne încânta ochii, mintea si inima!