Patruzeci si trei de poeme si tot atâtea strategii de prindere a poeziei într-un lat amoros, prin învrajire si dezvrajire a imaginarului, reuneste noul volum „Aerobiciclete“ al lui Bogdan O. Popescu, aparut la Editura Brumar si lansat la Târgul Gaudeamus „Carte de învatatura“.
Poetul îsi alege asezat, minutios panoplia de arme secrete ale scrisului si paseste în peisaj chiar din primul poem, lasând deschisa usa atelierului si toate efectele la vedere: „sunt gata sa ies pe marginea vietii care/ se asfalteaza pentru a suta oara/ si sa ma apuc/ sa manânc flori“ („pregatirea pentru scris“). Secventa cu secventa, ca într-un film animat în 3 D, masinariile sufletului aduc pe amintita „margine a vietii“ peisaje fragmentate, dramatis personae, fâsii de (auto)biografie peste care „moartea vine simplu, cu lucrurile pe care le avem noi la îndemâna“ („simplu“). O lume intens colorata, în jubilatie bine temperata, însa, vazuta când printr-un hublou, când de sus, într-o cursa de velocipede care înainteaza deasupra norilor, întrupate parca din cine stie ce caiet cu schite leonardesti, înca necunoscut.
Toate aceste strategii subtile tenteaza, curteaza imaginarul sa intre în poem, sa-si probeze narativitatea fata cu cenusiul cotidian atotnivelator. De la mirajul intrarii în poveste la recuperarea catifelat adolescentina – perfect jucata liric – a biografiei subiective de mai ieri, de la copilarirea care face slalom printre hologramele unor vise agitate unde, pâna la urma, poemul se scrie singur, la „alintaciunile“ la care se dedau, cu delicii, personaje iesite parca din benzile desenate, tot arsenalul seductiei auctoriale tinteste, când mieros, când insolent, fictiunea – „bai, fictiune nenorocita/ dai si tu, macar azi, un pahar de vin?“ („fictiune“).
Dincolo de jocul cu închipuirile întrupate (parca) în 3 D, de recuperare, în maturitate ce si-a pierdut iluziile, a elanurilor junetii soldatului care, acum douazeci de ani, a desfacut „conserve cu revolutia“ – remarcabile poemele „baba-oarba“, „decembrie“, „vignette (trageam cu trasoare)…“ –, „Aerobiciclete“ însumeaza si un bine orchestrat, secvential, poem de iubire. Tesut pe o canava originala, pe care se întretaie af-urile, of-urile si tânjirile Vacarestilor si ale lui Conachi, „dulcele stil clasic“ nichitian (poet care i-a inspirat lui Bogdan O. Popescu un poem antologic, dintr-o alta carte, „nichita îmblânzitorul“, si care e prezent în motto-ul acestui volum), efecte stroboscopic-lirice cartaresciene si, de ce nu, o revizitare a melancoliei pillatiene: „am adus galeti cu apa si ti-am pus muzica grea/ jim morisson si janis joplin/ au trecut prin inima ta./ cateii rin si ron ti-au lins gleznele extrem de subtiri/ paienjenii curtii au tesut cele mai frumoase pânze pentru tine/ pe care ai fi putut ghici, daca ai fi încercat/ tot soiul de animale marine./ prunii si-au umflat, în gradina, fructele într-o noapte/ cât altii în zece si vizavi, peste gârla, dealurile/ au purtat, dintr-o data/ detalii de monumente aztece./ iar tu, ca semn de dragoste, iubita mea ajunsa/ pentru prima data în casa de la tara/ ti-ai facut unghiile în pod în culoare de cireasa amara“/ („am tuns iarba“).
Bogdan O. Popescu stie sa scrie poeme de amor îmblânzindu-si obsesiile în priza directa, dar nu refuza, în interstitiile textelor sale autentic originale, nici ocheada aruncata peste umar clasicilor genului. În fond, el este un baladin aflat, pentru moment, la capatul unui sir de înaintasi ilustri. Iubita lui poate fi o „fiara“ de secol XXI, pedalând, alaturi de „teribilul bop“ (care o tine de mâna precum superman pe sweetheart-a lui) pe aerobicicleta, poate nauci privitorii cu rochita de in învolburata deasupra norilor, dar toata dezinvoltura ei nu exclude galanteria unor vremuri apuse, cu acele adresari moraki mu, mikri mu iesite parca din „dimineata poetilor“. Fireste însa, cu distantarea ironica de rigoare si cu postmodernul gust pentru înscenare.
Noul volum de poeme al lui Bogdan O. Popescu ofera cititorilor si o surprinzatoare secventa onirica, de strabatut cu delicii. „Alintaciunile“ lui aduc la rampa o serie de personaje ale caror aventuri garnisite cu umor debordant, strabatut, atât cât trebuie, si de tresariri metafizice (în raspar) merita sa fie continuate într-o viitoare carte. Unde pupi si ciupi, dolfi nepieptaniciosul, grunti-mãrunti, chichimicioasa, gugumache si pisica buftea sa-si dea, înca o data, adevarata masura a sarmului lor de desene animate în 3 D care circula fara oprelisti pe culoarele poeziei si fac „o plimbare cu pasi de furnicuta/ pe banda möbius, despre care/citisera prin cuvioasele lor/abecedare“ („poveste cu alintaciuni“).
Asa cum ne-a obisnuit, Editura Brumar face si din acest volum de poeme o carte-obiect. Colaborarea dintre poetul Bogdan O. Popescu si graficianul Mihai Zgondoiu e una întru totul deosebita. Doua discursuri de artist se întâlnesc si se completeaza fara a se ilustra, explica (redundant) unul pe celalalt, cum se-ntâmpla de atâtea ori în cartile… frumoase. Fiecare dintre cei doi pedaleaza pe velociped propriu si ajung câstigatori la destinatie. Arte pentru cunoscatori, poezia si grafica îsi potenteaza reciproc, fara concurenta neloiala, seductia cititorului privitor.
Dupa „Poeme în loc de tutun“ (2007) si dupa ce „Poemul de garda“ (editat în 1999) a facut si face, pe Liternet, din 2009, o remarcabila cariera, „Aerobiciclete“ da masura maturitatii unui poet foarte înzestrat, stapân deplin pe uneltele sale, nedispus sa dea bir modelor efemere, nici goanei dupa imagine cu orice pret. Risc sa cred, la final de 2010, ca noul volum de poeme al lui Bogdan O. Popescu e una dintre cele mai închegate carti de gen ale anului editorial ce tocmai sta sa se încheie.