Maidan

E deja un an de când uriaşa piaţă centrală a Kievului intra în atenţia lumii întregii. A fost supranumită atunci Euromaidan, dar numele ei e, simplu, Maidan. Felul în care imaginea pieţei ajungea la noi prin intermediul televiziunii şi al fotografiilor de presă – cu mormane de gunoi, baricade improvizate din resturi, maşini arse – consona perfect cu acest nume.
În română, cuvântul maidan are conotaţie peiorativă, desemnează un loc neîngrijit, lăsat la voia întâmplării. În spatele cuvântului se ascunde o întreagă poveste lingvistică şi antropologică. Maidan provine din turcă, din  meydan, iar româna e, în chip bizar, singura limbă care i-a dat acest înţeles. În toate celelalte limbi care l-au preluat din turcă, cuvântul desemnează piaţa oraşului. Midan Tahrir e numele unei pieţe din Cairo, Tavisuplebis Moedani se numeşte piaţa centrală din Tbilisi, Georgia. Taksim Meydani e numele unei pieţe din partea europeană a Istanbulului. În turcă, termenul provine din persană. Maidan-e Naqsh-e Jahan e numele uriaşei pieţe din Isfahan, una dintre cele mai mari ale lumii, lată de 160 şi lungă de 508 metri. Ridicată între 1528 şi 1629, mărimea ei l-a făcut pe Pietro Della Valle, călător italian din veacul al XVII-lea, să accepte că întrece cu mult în frumuseţe Piaţa Navona din Roma sa natală. Sursa de primă de inspiraţie a Maidanului din Isfahan sunt însă vestitele grădini persane, nu piaţa europeană. De aceea, de pildă, în spaţiul indian, cuvântul maidan ajunge să desemneze şi parcul, Maidan e numele parcului central din Calcutta. Pieţele numite prin cuvinte înrudite etimologic cu „maidan“ sunt efectul suprapunerii peste piaţa europeană a unor tradiţii şi mentalităţi locale şi probabil că exact impresionantei pieţe din Isfahan i se datorează alunecarea sensului cuvântului maidan către acela de piaţă. În persană el provine din arabă, unde înseamnă şi piaţă, dar unde pur şi simplu denumeşte „oraşul“. Medina e oraşul prin excelenţă. Ecouri ale acestui sens sunt de găsit până foarte aproape de graniţele României, un oraş din Serbia se cheamă Maidanpek, iar mai multe sate poloneze poartă numele Majdan. Potrivit altor teorii lingvistice, maidan e moştenit de persană din pahlavi, persana medie, unde med însemna „mijloc“. În arabă e înrudit cu un cuvât ebraic însemnând „ţară“, Medinat Israel e denumirea oficială a Statului Israel de astăzi, marcând alunecarea semantică de la sensul de „oraş“ către acela de „stat“, teritoriu locuit de acelaşi grup de oameni. Maidan e atestat şi în sanscrită, sub forma madhya, iar lingviştii au reconstituit rădăcina indoeuropeană *méd’yos, al cărei reflex e, de pildă, şi cuvântul latin medius, însemnând „mijloc“, ca în presupusul etimon european. De ce mijlocul a ajuns să fie oraş? Pentru că, în imaginarul tuturor lumilor vechi, spaţiul propriei locuiri se situa în mijlocul lumii. Tătara, tadjika, başkira, azera, uzbeca, limba uigură păstrează reflexe ale cuvântului maidan, cu sensul de piaţă. El e de găsit, cu exact acelaşi înţeles, în mai multe limbi de pe teritoriul Europei, în rusă, ucraineană, armeană sau georgiană, variante arhaice există în cehă şi sârbo-croată. Trecut prin atâtea limbi şi culturi, desemnând oraşul, apoi grădina-piaţă din Persia, apoi doar piaţa, sau numai parcul în India, cuvântul nu şi-a schimbat prea mult miezul. Doar în română, în mod bizar, el ajunge să însemne opusul. Că nu a fost mereu aşa, ne-o arată definiţia pe care Scriban o dă în dicţionarul său pieţei: „piáţă: f., pl. pieţe şi pieşi (ngr. piátsa, d. it. piazza, lat. plátea <din platéa>, care vine d. vgr. plateîa, piaţă; fr. place, sp. plaza; germ. platz. V. plaţ). Maidan, loc fără zidiri între stradele unui oraş.“.