La Tikal am ajuns în ultima noastra zi în Guatemala. Acolo poti merge doar cu un avion mic care aterizeaza pe o pista scurta usor ridicata la capat spre padurea deasa care o înconjoara. Ca o trambulina de pe care atunci când ne vom desprinde ne arunca fie în jungla fara margini ce se întinde în jur, fie spre cerul de deasupra. Aceasi jungla densa a Yukatanului si acelasi cer care au înghitit cu lacomie toate templele si orasele maiasilor care, cu sute si mii de ani în urma, traiau aici numerosi ca furnicile. Dupa Ankor Wat din Cambogia, Machu Pichu din Peru sau templele de la Kahjurahoo din India, Tikal mi s-a parut unul dintre locurile magice ale lumii, care, ca si celelelte, au ramas ascunse sute de ani datorita junglei care le-a acoperit, deteriorându-le si protejându-le în acelasi timp. Orase imense, unele mai întinse ca Roma antica, abandonate la un moment dat de locuitorii lor din motive pâna astazi neclare. Motive care, daca ar putea fi pe deplin întelese, poate am gasi niste raspunsuri legate de evolutia noastra actuala. Desi ajunsi la un alt nivel de civilzatie, suntem înca locuitorii aceleiasi planete care îsi are propria ei evolutie cosmica, pe care o întelegem mai mult sau mai putin, cu o anxietate direct proportionala cu scara evolutiei noastre.
Ghidul ne spune ca ceva mai spre nord, aproape de granita cu Mexicul, în aceeasi jungla a Yukatanului, exista un alt oras maias la fel de mare, la fel de înghitit de vegetatie, numit El Mirador. Acolo se poate ajunge doar cu elicopterul sau pe jos în cinci zile. Nimeni nu se mai duce acolo de când traficantii de droguri din Mexic si-au mutat în apropiere depozitele, plantatiile si afacerile. În urma doar cu doua saptamâni, dupa niste rafuieli între cartelurile mexicane, douazeci si sapte de guatemalezi au fost executati unul câte unul pentru ca nici unul nu a stiut unde si cine e seful lor, care s-a încapatânat sa nu se arate. În timp ce celelalte locuri din lume sunt inundate cu mii de turisti pe zi, la Tikal n-am vazut decât câteva zeci de oameni care, ca si noi, au ignorat sfaturile oficialitatilor ce pun Guatemala pe lista tarilor cu risc turistic. Înainte de-a pleca din SUA, FBI-ul ne-a trimis o listã de douazeci si trei de pagini cu riscurile care ne asteapta si cu sfaturi pretioase despre cum sa procedam în tot felul de cazuri. Am fost un grup american de doar opt persoane dintre care doua fete de origine taivaneza, un cuplu de doctori pensionari din Washigton, el filipinez, ea vietnameza, noi doi români si doua americance neaose din Virginia, care au decis sa nu vina la Tikal si au ramas în Guatemala City, unde au înotat în siguranta în piscina hotelului pazit ca o fortareata. Pe drum am luat un cuplu de tineri îndragostiti, ea nascuta în Gutemala, el francez din Lyon. Auzindu-ne, au intrat cu noi în vorba pe româneste, pentru ca de trei ani traiesc la Ploiesti, unde foreaza petrol si gaz pentru firma Chevron. Dupa ce am ajuns la Tikal, ghidul, un baiat local foarte alert si inteligent, ne-a relaxat spunându-ne ca suntem într-un loc sigur si cu multa verdeata, declarat parc national. Plus cu o unitate militara ascunsa undeva în apropiere. Militarii sunt înca prezenti peste tot în Guatemala, pe strazile capitalei, pe sosele, în jungla din Tikal, printre temple, unde le puteai vedea uniformele si lucirea mitralierelor americane. Aceeasi armata care nu de mult a ucis sute de mii de localnici, înarmati si ei de altii sau complet neînarmati. În SUA uniformele ne dau siguranta, aici, în America Centrala, îti dau fiori pentru ca amintesc de vremurile infame nu de mult apuse. În Guatemala înca mai continua sa fie descoperite, prin jungla sau prin lanurile de porumb, gropi cumune în care au fost aruncati nu de mult oameni masacrati de aceleasi uniforme care acum ne pazesc cu strasnicie.
Am mers ore întregi prin jungla din Yukatan si a trebuit sa ne acordam si sa ne împartim tot timpul ochiul si simturile între templele care rasareau din loc în loc si tesatura deasa si înalta de rain forest a junglei, care asteapta rabdatoare sa le înghita la loc. Zeci de „dealuri“ si ridicaturi mari acoperite de imensi copaci tropicali, plante uriase pe care le stiam vag din pozele revistelor sau de prin gradini botanice, liane groase care stranguleaza totul, din care sar maimute si pasari viu colorate. „Dealuri“ care nu sunt altceva decât templele ramase în posesia junglei. Unele au fost curatate si descoperite arheologic doar pe o parte sau doar în partea de sus; altele, cu piete largi si strazi în jur, au fost complet redate privirii. Templele si piramidele cât de cât refacute au fost identificate cu numere pentru ca nimeni nu le mai stie numele adevarat. Cea mai veche e piramida astrologiei maiase care împarte dupa soare anul în patru semestre. Pe vremuri, dirijau viata oamenilor, obiceiurile, sarbatorile si agricultura, cu cele trei recolte anuale plantate succesiv pe acelasi teren. Cea de porumb, de fasole si de vegetale, care au facut în locurile aceste posibila viata pentru o populatie care acum doua-trei mii de ani era de milioane, mai densa decât cea a Europei. Acelasi templu astrologic ne da de înteles ca atunci clima era mult mai generoasa cu ploile si cu ritmicitatea lor si ca poate schimbarea climei e cea care a dus la abandonarea acestor locuri. Orase întregi au fost construite în aceasta salbaticie care are de toate, în afara de râuri si izvoare. Toata apa de care aveau nevoie era cea a ploilor, colectata în niste puturi numite „cenote“, faimoasele cenote ale Yukatanului, cele mai interesante fiind în Belize. Unele comunica si cu apele subterane. Erau singura sursa de apa potabila a maiasilor, din pacate contaminata, pentru ca aruncau în ele copii, ca sacrificii umane pentru invocarea ploii. Oricum, înca ploua destul în Yukatan, dar soarele iese imediat. Trebuie sa fim foarte atenti pe unde calcam, pentru ca terenul e alunecos, sunt multi serpi veninosi în zona si paienjeni tarantula, mari cât palma. Nu i-am vedea daca ghidul nu ni i-ar arata pe coaja unor copaci. Ba chiar mai mult, îi ia în mâna cu grija, desi le cunoase veninul. Din loc în loc ne opreste si ne arata niste animale ciudate cu botul lung care manânca termitele mari de un centimetru ce se misca în siruri lungi spre musuroaie pe care am calca daca nu ni le-ar arata omul nostru. Ne e clar ca el vede lucuri pe care noi nu le vedem. Nu facem un pas în afara cararilor batatorite si a spatiilor deschise de niste arheologi despre care ni se spune ca înca lucreaza, dar pe care nu-i vedem niciunde. Din loc în loc apar cârduri de curcani salbatici, mari si foarte colorati. În copaci vulturi galbeni si niste ciocanitorii viu colorate. Peste tot de la înaltimea conopiei tropicale ne urmaresc curioase maimutele, sarind la mare înaltime din copac în copac, de unde arunca în noi cu niste seminte mari cât nucile, care cad în jurul nostru. Semintele copacului gumei de mestecat despre care habar n-aveam ca se produce aici si care curge din coaja taiata a copacilor ca o pasta groasa, cenusie. Localnicii o mesteca cu tot felul de frunze care îti pot anestezia mucoasa gurii sau care pot fi halucinogene, daca le cunosti. Samanii locali înca folosesc ciuperca de peiota si alte plante din care fac potiuni narcotice si halucinogene care te pot trimit într-o alta lume, invizibila si imperceptibila ochiului normal. Castaneda si atâtia altii au exploatat si speculat la maximum în scrierile lor lumea spiritelor care pare a bântui în partea asta a mapamondului. Marihuana, interzisa prin lege, creste mai mult sau mai putin salbatic în jungla, pentru ca nicio lege nu poate interzice salbaticia. Spre nord sunt tot felul de plantatii ascunse în jungla, unde misuna noile „spirite“ ale drogurilor si crimei care se muta din loc în loc, din Columbia în Mexic. Iar acum aceleasi carteluri sângeroase care au macelarit mii de oameni în Mexicul ultimilor ani, încep sa-si mute afacerile în Guatemala si tarile mai lipsite de aparare ale Americii Centrale. Cine stie daca la anul Tikalul va mai putea fi vizitat. Ankorul din Cambogia a fost atâta vreme teatrul unor lupte acerbe în timpul razboiului civil, când tunurile si aruncatoarele de grenade erau plasate direct pe temple, între statui si ornamente vechi de mii de ani, care vor ramâne marcate de gloantele, schijele, ura si nepasarea fara margini a oamenilor.
Aproape toate statuile si ornamentatia templelor de la Tikal fie au fost carate prin muzeele lumii, fie înca zac ascuse sub radacini. Maiasii cunosteau bine astrologia si scrisul, într-un fel asemanator hieroglofelor egiptene. De aceea se stiu atâtea despre cele trei calendare maiase ale caror cicluri se încheie toate în acest decembrie 2012. Un ciclu maias se numeste baktun. Calendarele lor sunt pline de baktun-uri, cicluri mai mari sau mai mici. Anul acesta, în decembrie, se încheie ciclul cel mai lung, de 26 000 de ani, care nu înseamna deloc sfârsitul lumii. O problema pur matematica, de încheiere a unor socoteli. Localnicii din Guatemala, descendenti ai douazeci si trei de triburi maiase, care înca vorbesc tot atâtea dielecte, nu au senzatia unui sfârsit iminent. Dimpotriva, spera cu totii în începutul unui ciclu mai bun, care sa-i scoata din saracia, izolarea si lipsa de speranta în care traiesc de mii de ani. Pâna am ajuns în Guatemala n-am stiut ca aici exista milioane de oameni care înca vorbesc doar dialectul tribului în care s-au nascut. Nestiind spaniola, nu pot merge la nicio scoala, aceasta fiind singura limba în care se preda în scoli. Peste jumatate din cei paisprezece milioane de guatemalezi sunt complet anafalbeti, motiv pentru care autobuzele care îi cara prin munti au culori vii, diferite dupa zona în care circula, pentru ca ei sa le poata recunoaste. Asta pentru a nu se urca în vehicolul gresit, asa cum li s-a întâmplat de atâtea ori în istoria care a trecut peste ei ca tavalugul. Autobuze ce ne sunt foarte familiare, fostele autobuze americane de scoala, galbene la origine, care cara prin toate orasele Americii copiii la scoala. Dupa ce se caseaza se trimit în Guatemala si toata America Centrala, unde mai alearga printre munti si printre vai pâna la dezintergrare. Am fost avertizati ca trebuie sa evitam aceste autobuze publice care sunt cauza celor mai cumplite accidente rutiere. Circula cu o viteza ametitoare, sfidând orice regula, conduse de soferi care sunt platiti pe cursa. În statii sau în plin drum, acestia încetinesc doar cât sa ridice si sa debarce pasagerii si bagajele, aproape din mers. Deasupra lor, printre saci si bagaje, fiecare bus are un container plin cu apa care se scurge la vale în spatele masinii, dupa ce apa raceste frânele supraîncinse.
Peste tot am vazut oameni foarte mici de statura, cu aceleasi priviri serioase, grave, greu de citit. Aceleasi lanuri de porumb înalte de trei metri, plantate pâna pe marginea prapastiilor neîngradite, pe ultimul centimetru de sol, cu radacinile suspendate în aer. Nu poti sa nu te întrebi cine si cum va culege acest ultim rând de stiuleti. Aici am vazut cei mai scunzi oameni si cel mai înalt porumb.
La Tikal ghidul ne-a vorbit de practica maiasa a sacrificiilor umane, reala, chiar daca exagerata grafic de filmul lui Mel Gibson, care în Guatemala n-a produs o impresie buna. Ne-a aratat roata de piatra care simboliza soarele. Pe ea se lega cel sacrificat înainte de a i se smulge de viu inima din piept, cu un stilet de obsidian sau jad, pentru a fi trimis ca sol în lumea de dupa moarte, o lume mai buna, spun ei. Maiasii nu au cunoscut fierul si nu au folosit niciodata roata. Pentru a-mi reîntari aceasta informatie l-am întrebat pe ghid, care mi-a dat un raspuns foarte neasteptat. Maiasii cunosteau bine roata, a spus el, de abia ne aratase una, dar nu au folosit-o pentru ca ea simboliza soarele care nu putea fi rostogolit pe toate drumurile. De fier sau alt metal nici n-au avut nevoie pentru ca se descurcau bine cu piatra, cu care au ridicat toate aceste temple si piramide. Fara cai sau alte animale de tractiune, fara roata, fara sclavi. Fara aur, lipsa esentiala, pentru care spaniolii au fost foarte dezamagti. În trecerea lor pe aici i-au crestinat totusi si pe maiasi, poate singurii oameni care au dus epoca de piatra la perfectiune.
Trâind în SUA, m-am întrebat unde sunt fostii bastinasi ai Americii de Nord, faimosii indieni cherokee, apasii, mohicanii, care, nu de mult, au populat un continent întreg, plus imaginatia copilariei noastre bântuite de filmele cu indieni, cu Winetou, si de faimoasele romane ale lui Karl May, un german care n-a fost niciodata în America. I-am vazut în câteva rezervatii din Utah, New Mexico, Nevada, Florida, atât de putini si într-o stare atât de jalnica, încât nu mai conteaza la nicio numaratoare. Când nu au mai folosit gloantele, vechii colonizatori anglo-saxoni i-au împins la gramada în rezervatii. Le-au dat paturi infestate cu paduchii febrei exantematice, prima arma biologica folosita sau wisky si dulciuri, pentru ca, nefiind obisnuiti cu alcoolul si zaharul, îi termina repede. Astazi, putinii care au mai ramas se uita la televizor, manânca si beau si îi lasa pe fostii colonizatori sa ridice cazinouri pe rezervatiile lor, pentru ca acolo nu au nici taxe, nici reguli. Fiecare rezervatie de indieni are un centru de dializa pentru ca mor de tineri din cauza diabetului si a obezitatii. Cel putin, spaniolii, care au navalit cu armada în fata si preotii misionari în spate, au încercat sa-i integreze crestinându-i, învâtându-i spaniola si mâncatul cu furculita.
Primii preoti misionari, asistând la brutalul ritual al sacrificiilor umane, au gasit o buna bresa idelogica în asta. Le-au explicat maiasilor ca aceste sacrificii umane sunt inutile, pentru ca Isus s-a sacrificat deja pentru noi toti si cu asta se pare ca a si început crestinarea maiasilor. Multi localnici au ramas credinciosi ambelor credinte. Pentru a întelege aceasta rara ambiguitate, am fost în aceea duminica la Chichicastenago. Un mic orasel între munti, unde la biserica se tine slujba în spaniola si Quiche, cea mai vorbita limba maiasa, si unde preotul si samanul se roaga înca împreuna. Am asistat la începutul slujbei de la ora 7.00 dimineata. Ne-am întors la 9.00, când biserica era plina de oameni care se rugau genunchi. Plina de un fum înecacios cu miros de tâmâie si de ierburi arse, greu de respirat. În jurul bisericii era piata cu mii de localnici veniti de pe toate vaile. Fiecare vindea ceea ce produsese, de la ceramica, tesaturi de o mare frumusete, masti, fluiere, papusi din cârpe, ierburi, gaini, curcani. La marginea pietii, câteva tarabe cu produse chinezesti, cu misiunea lor neo-„conchistatoare“, înceata, dar sigura.
Am gasit cimitirul din Chichicastenago aproape la fel de populat, pentru ca în doua zile era ziua mortilor, aici mare sarbatoare, în care cele doua credinte ies si mai mult la iveala. Moartea e la mare respect aici, mai mare poate decât viata. Mormintele si crucile erau proaspat vopsite în culori cât mai vii. Pe multe morminte samanii faceau focuri si rosteau incantatii, invocând spiritele celor dusi. Unele morminte pareau mici „temple“ de caramida si mortar, cu acele sârme iesite din ciment la capatul coloanelor, lasate neterminate ca si casele celor vii, pentru a fi etajate pentru viitorii morti. Pentru o casa lasata asa, neterminata, nu se platesc taxe. Dar pentru un mormânt?
Înainte de ajunge la Chichicastenago trecusem prin Antigua, oras unic în felul lui, aflat în patrimoniul UNESCO. Mi-a amintit de Cusco din Peru. Locuri foarte îndepartate în care spaniolii si-au dus ambitiile si artele la o ciudata desavârsire, la care nu cred ca se asteptau nici ei. Asta într-o perioada în care acasa, în Spania, Inchizitia schingiuia si ardea ereticii pe ruguri. Dar toti acesti azteci, maiasi sau incasi ai Americilor nu puteau fi considerati eretici pâna nu erau crestinati la gramada si pâna nu erau pusi sa construiasca biserici si catedrale. Din bisericile si catedralele din Antigua, douazeci si cinci la numar, doar sapte-opt au mai ramas în picioare, unele doar cu fatada. Asta din cauza cutremurelor si a faptului ca spaniolii n-au pus, ca maiasii, piatra goala peste peste piatra goala. Imensa catedrala din Antigua se pare ca s-a prabusit pentru ca era facuta din caramizi, între care stratul de mortar fusese pus prea gros, pentru a fi ridicata mai repede, ceea ce a facut ca peretii si tavanele marilor domuri sa se prabuseasca în timpul cutremurelor din secolul al XVIII-lea. Chiar si asa, partial în ruine, Antigua e un oras superb, cu strazi vii pline de viata. Asta pâna nu apune soarele peste dealuri si muntii din jur, pe care sunt plantatii mari de cafea. Un oras cochet cu posade în fostele manastiri, galerii de arta, în care e expus Dali alaturi de artisti locali, magazine de jad si tesaturi, ceramica, masti ciudate si restaurante cochete. Îti vine sa spui ca ai putea chiar trai aici, daca n-ar pluti în aer un spirit strain si nelinistit, cu o masca ciudata pe fata.
Câteva zile, cât am gonit nebuneste prin Guatemala, am fost luat prin surprindere de dimineata pâna seara. Nu am ajuns în nici un loc din lume atât de nepregatit si de neinformat. Dupa ce am trecut cu micul nostru autobuz niste munti de peste trei mii de metri, pe asa-zisa sosea Pan Americana care se continua în nord pâna în Alaska si în sud pâna în Tara de Foc, am coborât vertiginos serpentinele ametitoare ce duc la Atilan. Un lac imens asezat într-o caldare între multi munti vulcanici, conici, înalti de peste patru mii de metri, unii pufaind la capat fum si lava. Un loc magic cu o energie a lui, în care pasim timizi ca pe o alta planeta. Un orasel pe malul lacului, cu aceleasi case neterminate, aceiasi maiasi care fac tortilla pe aceleasi plite, aici îmbracati în alt port, care-mi aminteste de satele copilariei mele, unde taranii ieseau la hora de duminica în straie de sarbatoare.
Dupa toate acestea, înapoi în Guatemala City, un oras de trei milioane de locuitori, asezat si el între vulcani care scot fum si scutura pamântul de câteva ori pe zi. Strazile orasului sunt invadate de o jungla noua, la fel agresiva. Cea a reclamelor, ce înghit totul de-o parte si de alta a soselelor pe care intri si iesi. Un oras viu cu cladiri monumentale, o universitate, mall-uri, piete largi, un obelisc mai mic si strazi ciudate, unele goale, în care nu te simti deloc în siguranta. Copiii celor care au gasit aici adapost dupa cutremurele din anii ’70 nu mai vor sa lucreze cinstit, ca parintii lor si se organizeaza în benzi criminale periculoase. Nu vezi deloc turisti prin oras.
De abia asteptam sa zburam la Tikal care, cu jungla lui si sutele de temple, pare un paradis linistit, pierdut undeva, departe de toata civilizatia lumii. Dupa Amazoane, jungla Yukatanului e a doua biosfera a planetei, un alt plamân pe care îl poti auzi respirând în linistea deplina. Înainte de a pleca mai facem o plimbare prin piata fostului Acropolis maias, plina de mimoze, niste plante care, atinse de pasii nostri straini, se strâng imediat, ca paginile unor carti ramase nescrise. Ni se spune ca se redeschid dupa o jumatate de ora, dar între timp urcam pe cel mai înalt templu din vârful caruia vedem imensitatea în care suntem pierduti. Un ocean de verde de jur împrejur, din care ies ici si colo capetele cenusii ale piramidelor si templelor maiase. Dovada faptului ca aici, cu mult timp în urma, într-o alta lume, într-o alta clima, au trait oameni. Într-un alt timp, alt calendar, aflat acum pe sfârsite si de care noi, supercivilizatii, ne prefacem a fi speriati. Anxietatile si fricile noastre sunt, oricum, în crestere, pentru ca am ajuns sa stim prea multe si stim ca putem face prea putin.
În ultima nopte în Guatemala am urmarit îngrijorat la televizor dezastrele produse acasa de uraganul Sandy. La doua zile dupa ce am ajuns la New York, în timp ce stateam la prima mea coada de benzina în America, am auzit la radio ca Guatemala a fost ravasita de un cutremur de 7,8. De data asta reusisem sa pacalim de doua ori natura.
Autor: Adrian SANGEORZANApărut în nr. 400