Am recitit, a nu ştiu câta oară, această carte fermecătoare, reprodusă anastatic de harnica Editură Ardealul din Târgu Mureş, condusă de colegul nostru Eugeniu Nistor. El o însoţeşte de o emoţionantă evocare lirică. Ediţia iniţială apăruse, în 1938, la Editura Miron Neagu din Sighişoara. O editură singulară, în Ardealul interbelic, care a contribuit la modernizarea şi înscrierea literaturii din această provincie românească în circuitul naţional. O dovedesc şi anunţurile făcute pe coperta a IV-a a volumului Am plecat din sat, a cărei primă copertă era ilustrată de Demian, mai bine cunoscut din paginile revistei Gândirea. Ce titluri apăreau la editura sighişoreană, codusă de cunoscutul poet şi cărturar Emil Giurgiuca? Iată doar câteva: Dan Botta, Comedia fantasmelor (preţul 60 lei); Octav şuluţiu, Pe margini de cărţi (75 lei); V. Beneş, Hanul Roşu, cu o copertă de Paul Miracovici (50 lei); Gala Galaction, Pepenii lui Mahmud (60 lei); Lucia Demetrius, Destine (60 lei).
În colecţia Abecedar: George Boldea, Soliloquii – poeme –, cu o prefaţă de Emil Giurgiuca şi un portret de Năsturel (40 lei); Emil Giurgiuca, Anotimpuri – poeme (60 lei); Mihai Beniuc, Cântece de pierzanie – poeme – (60 lei); Teodor Murăşanu, Lilioară – poeme – (60 lei).
Se aflau în pregătire: Perpessicius, Dictanto divers I; Octav Şuluţiu, Un om caută mântuirea – roman; Octavian Tăslăuanu, Sub flamurile naţionale; A. Cindrelu, Împărăţia Munţilor.
În colecţia Abecedar: N. Caranica, Imnuri şi ode; Grigore Popa, Cartea anilor tineri; Vlaicu Bârna, Euforii; Ionel Bălan, Ruguri.
Simpla enumerare a titlurilor şi a autorilor de mai sus atestă adevărul: un efort încununat de succes al editurii de la Sighişoara de a contribui la promovarea unor nume noi, alături de cele consacrate (Gala Galaction, Perpessicius), nume şi titluri care au intrat mai apoi, dăinuind până azi, în istoria şi dicţionarele literaturii române contemporane.
Înainte de a prezenta importanţa şi frumuseţea volumului Am plecat din sat, debutul literar al lui Ion Vlasiu, onorat în 1939 cu premiul Academiei Române, ţin să reproduc aici câteva consideraţii pe care le-am inclus în volumul Aicea, printre ardeleni, la aniversarea celor 75 de ani ai săi:
„Înainte de a-i citi cărţile, de a-i admira sculpturile şi tablourile, în atelier sau în expoziţii publice, pe Ion Vlasiu l-am cunoscut prin Măştile de lut din Antologia poeţilor tineri ardeleni ale lui Emil Giurgiuca. Cele mai multe atinse şi ele de aripa poeziei, care, ştim cu toţii, se lasă atât de greu înălţată din masa lutului inert. Această luptă cu materia, fie ea, cuvântul, culoarea, marmora, bronzul, piatra, lutul, lemnul, pentru a-i da o semnificaţie, de a o face să vorbească şi să cânte, mi se pare a fi sensul şi reuşita supremă a acestui artist neobişnuit, care este Ion Vlasiu. S-a scris mult, dar nu destul încă, despre opera lui de om neliniştit, de tip renascentist, cunoscător şi stăpân pe toate genurile artei sale, ale cărei rădăcini le-a căutat şi le-a înfipt definitiv în civilizaţia noastră cea mai veche, în primul rând în arta populară ţărănească, aducându-le printr-un efort lucid şi continuu, la formele de expresie cele mai moderne, cu un nedezminţit simţ al echilibrului. Amestecul de real şi fantastic, de etic şi liric, de filosofie şi observaţie directă a vieţii, sesizabil încă de din prima sa expoziţie de la Târgu Mureş, şi din prima sa carte, Am plecat din sat, a continuat să-i anime toate lucrările. şi sunt atât de multe, cunoscute şi mai puţin cunoscute! Mii de pagini de literatură – romane, jurnale, poezii (Vlăsiile), povestiri etc. –, îşi aşteaptă ultimul retuş pentru a fi publicate. Tablourile sale împodobesc mai mult casele prietenilor şi ale atelierelor de lucru, din Bucureşti şi Bistra de Mureş, decât a muzeelor, la fel, atâtea şi atâtea sculpturi şi proiecte de monumente – printre care, Şcoala Ardeleană – care ar merita să populeze pieţile publice. Toate încorporând o muncă imensă, sistematică, plină de inspiraţie, pe care au făcut-o, parcă, mai mulţi artişti, în mai multe vieţi, nu un singur om, într-o singură viaţă”.
În completarea acestui tablou sumar, trebuie să adaug printre volumele sale: Poveste cu mituri, Drum spre oameni (I-III), În spaţiu şi timp (I-IV), Monolog asimetric, Casa de sub stejar, Vlăsiile, Nebunul din turn etc..
Printre monumentele sale cele mai cunoscute: Horia, Cloşca şi Crişan din Cluj Napoca, Altarul patriei de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, Mama cu copiii din parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, Ion Creangă de la Humuleşti, Aurel Vlaicu din Târgu Mureş ş. a.
Revenind la volumul Am plecat din sat, care s-a bucurat, încă de la apariţie, de aprecierile lui Tudor Vianu, Perpessicius, Ion Chinezu, Ion Breazu, apoi de ale lui Ion Vlad, Nicolae Manolescu, Ion Dodu Bălan, Dumitru Micu, Valeriu Râpeanu şi mulţi alţii, trebuie să notez că această carte m-a cucerit de fiecare dată, într-un dublu sens: de istorie literară, de poetica prozei.
În istoria literaturii, cartea lui Ion Vlasiu venea să continue într-un chip original, experienţa prozelor scrise de Ion Agârbiceanu în perioada din Munţii Apuseni (1906-1910) şi pe cele abia publicate în presă, mai apoi în volum, de tragicul Pavel Dan, mort în 1937, la 30 de ani. Inspirându-se din acelaşi areal geografic şi spiritual, Câmpia Transilvană, atât de puternic reflectată în volumul Urcan bătrânul, cu o asprime epică, rece, de factură rebreniană, Ion Vlasiu îi adaugă o notă de lirism agârbicean, într-un limbaj frust şi intens colorat. Experienţă firească potrivit tematicii volumului: evoluţia unui orfan de război, rămas cu icoana părinţilor (umbrele lui tutelare), crescut de bunicii materni într-o familie greu încercată de toate dramele satului ardelean din valea Mureşului. Un copil bolnăvicios care se smulge din durere ca fluturele din crisalidă, un adolescent curajos, care-şi croieşte singur destinul de artist.
Aşadar, aceasta era poetica volumului: un realism aspru, chiar dur, îmblânzit însă până la duioşie şi visare, o artă subtilă a celui menit să facă din piatră şi ţărână minunile artelor.
Iar zeul său tutelar parcă nu este altul decât Mureşul, râul acesta zbuciumat care stă când să-l înece, când să-l salveze de la înecul gândurilor negre, apropiindu-l de viaţă până în pragul primei iubiri.
Şi titlurile capitolelor reprezintă o artă sugestivă, puncte de sprijin într-un peisaj curgător, bine marcat, plin de surprize: O piţulă rea, Hii, Florică, hii, Apă… apă…, Parcă nu murise mama, Laada moşului, Faptă cu păcat, ţâlie, Bacu (capitolul străbunului orb), Eram nişte neghiobi, Cu oile, Sub bolta cu stele de hârtie, Mila bunicii şi surzenia moşului, Dragoste învrăjbită, Niculiţă nu putea ierta, Se ispăşesc păcatele, Meseria e plug de aur, Tot mai rău, Cărţi de poveşti, Soarele mă cheamă în sat, Ehei, dacă ar trăi mama, Ogra a crescut în inima mea, Hitler, Bitangii, Domn pe spinarea altuia, Apără, Doamne, de Necuratul!, Îmi era teamă de oraş, oamenii negri…, O boală foarte rea, O, sângele lui, sângele!, La ce-i bună viaţa? O piatră albă….Îmi găsisem un rost, Anicuţa, Meşteşug drăcesc, O expoziţie la Târgu Mureş.
Ştiu. Sunt prea sumare aceste impresii, aduse aici din fuga condeiului. Dar sper ca ele să mai stârnească interesul cititorilor care au plecat şi ei dintr-un sat ca să ajungă la bucuria şi lumina cărţilor.
Autor: Ion BradApărut în nr. 500