Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
„Au murit de la mahoarca, diaree cu sânge si inima rea“
SZTIKA VICTORIA,
nascuta NETZER
Noi eram o familie de nemti, tatal meu fiind frizer. La un moment dat, s-a stabilit la Cavaran. Unde locuia înainte, cum sa va spun, nu au mai fost ocazii de trait bine, ca sa zic asa. Si-a luat straita si a plecat. Ne-am dus la Cavaran (actual Constantin Daicoviciu, n.n.). De acolo a început istoria mea. Am avut 16 ani în momentul deportarii. În Rusia am facut 17 ani. A fost o surpriza, fara ca sa ne gândim sau ca sa stim ceva înainte. Au venit în casa si militari, si civili. Au spus: „Domnul Netzer, din clipa aceasta, fiica dumneavoastra va fi ridicata“. Va dati seama, eram saraci, nu aveam mai nimic, toata lumea urla, veneau oameni, ne aduceau…Ne-au ajutat vecinii. La noi acasa plus nu a fost… Eram saraci. Am luat haine, o patura, ceva de mâncare – mult nu era….
Am avut un frate mai mare cu sase ani, care pe vremea aceea era prizonier. Cred ca politic, ceva cu legionarii, nu stiu ca eram mica. Era prizonier în România. Fusese legionar, cred. El, neamt cu camasa verde… Cred ca asta trebuie sa fi fost. Tata, mama nu au facut politica, erau saraci. Mama nu stia un cuvânt româneste, cred ca era si analfabeta.
Au venit si m-au ridicat. M-a luat în 16 ianuarie 1945 si m-am întors în 17 octombrie 1949. Eram eu, un verisor primar si un vecin din Cavaran. Nici el… adica noi am fost nemti, nemti, dar el avea numai tatal neamt, era corcit. Acestia trei am fost din Cavaran. Ne-a dus fain frumos la Caransebes, unde am stat doua zile si o noapte. A doua noapte ne-a transportat, în vagoane, la Lugoj. La Caransebes am stat într-un lagar, de acolo a doua noapte ne-a adus la Lugoj, cu camioanele, noaptea. Aici ne-au pus în vagoane de animale, de transport. De acolo, ne-au pus în vagoane, si femei si barbati, toti gramada, fiecare si-a pus patura pe unde a putut, pe jos. Era o gaurica, acolo a mers si mâncarea, acolo au mers si problemele… Au fost doua aproape trei saptamâni pe drum. Cei mai mari mai râdeau, noi mai plângeam… Am ajuns plini de paduchi. Nespalati, cred ca vreo doua saptamâni eram tot la trei zile cu hainele, ca multe haine nu am avut… Pâna atunci calatorisem la Lugoj, la Caransebes dar mai mult nu. Când m-a luat, eram ucenica la croitorie, nu cred ca am apucat un an. Pâna la 14 ani am fost eleva, apoi am stat acasa, apoi m-a dat servitoare la Lugoj la o batrâna, nu am rezistat, nu eram obisnuita sa muncesc. Am venit acasa si am intrat ucenica la o croitoreasa din comuna, era totusi ceva. Din ucenicie m-a luat. Nu prea mi-a placut sa lucrez.
Munca si bataie
Dupa doua saptamâni si jumatate am ajuns. Am stat trei zile într-o cladire mare, teatru sau ce a fost, pâna ne-au facut lagarele. Adica peretii existau, dar nu erau paturi. Le-au facut, supraetajate, din scânduri înghetate, atâta era gheata. Acolo am dormit, ca sa se dezghete. De verisorul meu si de vecin m-au despartit, ne-au repartizat femeile cu femeile si barbatii cu barbatii, dar erau pe undeva prin apropiere. La Donbas, nu ai vazut altceva decât carbuni cât vezi cu ochii. A fost greu. Am stat într-un singur lagar, dar am schimbat locul de munca. Am lucrat la mina. Eu am fost pe o plita de unde luam carbunii si îi puneam sa îi ridice sus. Am lucrat jos, în mina, încarcam carbunii pentru suprafata. Am lucrat acolo patru ani si ceva. Era munca foarte grea, dar cu timpul ne-am obisnuit, nu ne mai dadeam seama. Era si periculos. Începutul a fost greu. Veneau vagoane de sus… Pe plita lucram eu si o colega. Sus la lift erau doi oameni, una scotea, alta baga. Am lucrat în trei schimburi. Dimineata începea pe la 6, iar seara la 10. S-a lucrat în asa fel ca sa avem 8 ore libere. Daca am fost pedepsiti, noaptea trebuia curatat veceul, cu galeti, încarcat în ce era si dus pe câmp. Era un bazin, împartit în doua – barbati si femei. Ne-am mai dus la colhoz în timpul liber, ca cereau oameni. Am avut o zi libera în saptamâna. Atunci veneau si adunau oameni pentru lucrul la colhoz. Cât vedeai cu ochii, numai câmp cu cartofi, porumb. Nu ne-au tinut sa ne odihnim. Dupa patru ani si ceva de lucru în mina am suferit un accident de munca. Mi-a intrat piciorul între vagoneti si m-am accidentat la genunchi. Nu am primit nici un fel de tratament, m-au legat cu un bandaj, si gata. În afara de acest accident, m-a ferit cel de Sus de alte boli. Lumea a murit de la mahoarca, un fel de tutun. Era un fel de otrava, au murit mai mult barbati, dar si femei. A mai venit o boala – un fel de diaree cu sânge, multi s-au curatat în anul acela. Detalii mai multe nu stiu, eu nu am trecut prin asta. Apoi au mai murit de inima rea, cum se spune. Erau si mame care lasat doi trei copii, una chiar patru. Aceea a si murit în primul an. Cu durerea sufleteasca, ca ai lasat copii mici acasa. Îi lasase cu sotul, nu stiu de ce nu-l ridicase. Au murit, dar de multi nici nu am stiut. De la mine din dormitor nu a murit nimeni. I-a dus afara, pe câmp, cine mai stie de ei… Dupa accident si pâna am plecat acasa am lucrat la suprafata, la zapada, la bucatarie. Erau niste bazine mari cu castraveti, gogonele, varza. Caram cu galetile spre niste bazine mai mici.
Cât nu eram la mina gateam, ne-am mai dus sa mai furam, ne-a prins, ne batea. Încercam sa furam de pe câmp. Erau niste cocioabe în apropiere care aveau si gradini, localnicii lucrau în mina. Furam cartofi. Si daca ne prindeau, ne bateau. Mâncam ce gaseam, si ce am primit. Ne dadea o mâncare si în rest lucram. Mâncam mazare uscata, ne-am bucurat, supa de rosii, ne-am bucurat. Era de fapt zeama de la gogonele si câteva bucati de gogonele felii. Asta a fost supa de rosii la care ne-am bucurat. Supa de varza, de castraveti, arpacas, taitei, am mâncat cât sa nu murim de foame.
Cu rusii, la început ne-am dusmanit, cu timpul ne-am împrietenit, ne mai dadeau si ei câte ceva, din gradina, ce aveau. Trebuia sa te obisnuiesti cu ei, sa vorbesti cu ei. Lagarul nostru a fost cu sârma ghimpata, înalta cam de trei metri.
Gardienii, ofiterii nu am auzit sa-si fi batut joc de o fata, de o femeie, nu am auzit. De obicei mergeam cu paza. Soldatul avea doar o pusca din lemn, n-ar fi putut sa ne împuste, dar noua tot ne era frica. Când ieseam din rând ne loveau cu pusca de lemn. Am avut în lagar ofiteri care se distrau, se îmbatau. Daca îti scapa gura, si ai vorbit asa cum ai stiut, pâna ne-am mai obisnuit, a doua zi era rau. Daca povesteam ca ofiterii s-au îmbatat, au cântat, au dansat cu noi… Daca povesteam cumva despre aceste distractii, era rau. În conducerea lagarului, pe lânga ofiteri, erau si români de-ai nostri. Îi ajutau pe ofiteri. Era câte unul la fiecare grupa.
Cu comandantul lagarului, seful cel mare, am avut de-a face de doua ori. M-am dus si eu cu bârfele. Am povestit ce s-a întâmplat, ca ofiterii au facut petrecere, ca ne-au invitat si pe noi, ca s-au îmbatat apoi au dansat cu noi, ne-am distrat. Comandantul m-a batut, mi-a zis ca daca mai spun, nu îmi mai vad casa. Eram rosie de la palme.
Vis de evadare
Ca plata, în primii doi ani îti dadea niste banuti. Dupa doi ani ne-au dat salariu. La mina lucrau si rusi, dar echipele noastre, de nemti, erau fruntase. Dupa primii doi ani ne-a dat voie sa mergem în oras singuri, fara paza. Am câstigat si mai bine, ne-am dus în orasul Cestakova, ne-am mai cumparat o zdreanta, un ciorap. Deja aveam ceva bani pentru strictul necesar. Cestakova era un oras mic, cam ca Buziasul. Nu aveam curaj sa umblam cine stie ce, sa nu ne pierdem. Varul mei îsi facea planuri sa fugim. I-am spus ca nu merg, ca mie mi-e frica, dar daca vrea, el poate sa mearga. Cred ca era diferenta de 20 de ani între noi. Dar ceva pâna la urma tot a facut: si-a dat cu ceva peste mâna, si-a rupt mâna si l-a trimis acasa. În Germania Democrata, prima data, dar dupa un an a fugit. A lucrat acolo la cineva, pe câmp. S-a refacut si dupa aceea a fugit în România. Avea aici doi copii si sotia.
Vesti de acasa nu am primit. Cred ca dupa trei ani am primit o carte postala sa scriem, atunci au stiut ca suntem în viata. Dar eu sa primesc ceva de acasa – niciodata. O singura data am scris. Verisorul meu mai primea scrisori. La un moment dat a venit plângând, si spunea într-una ca „a murit mama“, „a murit mama“. Eram disperata, credeam ca a murit mama mea. Dar nu era mama mea, era sora ei, si soacra lui. Se facuse o confuzie.
Povesti de dragoste
În lagar l-am cunoscut pe viitorul meu sot. El era din Lugoj. Nu stiu de unde nu au fost, de unde i-a adunat. În lagar erau de peste tot, si de la Sibiu, si de la Lugoj. El avea pe una acolo, cu cinci ani mai mare ca el, stiam ca e cu cineva. Eu eram suta la suta ca se casatoreste cu ea. Ea era dintr-un sat din apropiere, o comuna numai de nemti. O cunosteam, era cu sase ani mai mare ca mine, o stiam din vedere, ea era servitoare. Dupa ce ne-am casatorit l-am întrebat: „Unde dracu va întâlneati, noaptea, la iarba verde?“ Pentru ca în lagar aveam plosnite, vara ieseam cu paturile si dormeam afara. Dar mi-a spus ca … îl ajutau colegii de dormitor, care erau foarte discreti. Când intra prietena lui, toti ieseau ca din pusca, ca sa îi lase singuri. Uite asa. Când am venit acasa am crezut ca se casatoresc. Dar dupa doi ani a lasat-o pe cealalta si m-a luat pe mine. Ne-am casatorit.
Baiatul blond, sinonim cu moartea
Peste masura m-a impresionat si mi-a ramas în minte moartea unui baiat. Era lugojean, un copil cu vreo doi ani mai mare ca mine. Îl cunosteam. Lucra tot în subteran, punea stâlpi de lemn ca sa nu cada tavanul minei. Cum lucra, a cazut peste el tavanul. A fost un accident. L-au adus de jos cu un vagonet deschis. Eu eram cu colega mea la gratar, când a venit vagonul cu cadavrul lui Niki… A trecut chiar pe lânga noi, l-am vazut. Curentul din mina îi ravasea parul, era blond, mi-a atins mâna. Cred ca un an am simtit parul lui pe mâna mea…
Când „curând“ înseamna peste doi ani
Dupa vreo trei ani, prin luna mai, ne-au spus ca e pace, ca vom pleca acasa. Era bucurie, veselie, ne-am strâns, ne-am pupat, dar… a mai durat doi ani. Asa ne-au tot amagit, ca urmeaza sa plecam, timp de doi ani. Când am plecat de-adevaratelea, nici nu am mai crezut. Ne-am luat ce am avut, multe lucruri au ramas acolo. Drumul de întoarcere a durat destul de mult. La Sighet am stat trei sau patru zile. În lagar am primit o hârtie, cu care ne-am prezentat la Sighet. Sighetul a retinut hârtia cu care am venit de pe drum, si ne-a eliberat o alta, cu care mi-am scos buletinul. La Sighet a fost muzica, veselie… De la Sighet am plecat cu un personal, fiecare unde a locuit. Eu mergeam la Cavaran. Mama mea suferea cu inima, fratele meu era închis, eu deportata, aveam un frate mai mic, de vreo 7-8 ani. Când am ajuns, m-am oprit la gara, nu stiam cum sa fac sa ma duc acasa. Aveam cu mine o geanta cu niste haine. Si cum stateam eu asa, nestiind ce sa fac, m-a vazut un cunoscut, care m-a recunoscut. „Mai Viki, tu stii pe mama ca e bolnava, tu stai linistita, mai plimba-te, ca sa cautam pe tatal tau“. Tata lucra la fabrica de var. L-au gasit pe tata, care s-a dus acasa sa o pregateasca pe mama. Auzisera ca vin trenuri cu deportati, fusesera la gara. Spera ca poate vin si eu, poate azi, poate mâine. Când am ajuns acasa cu tata au fost tipete… Era numai mama acasa, cel mic era la scoala. I-am spus ca pâna vine cel mic, vreau o baie. M-am spalat. Fratele meu, când a ajuns, a aflat ca m-am întors, dar a trebuit sa astepte afara, striga „sora mea, sora mea…“ Dar eu nu puteam sa îl primesc. Am stat acasa aproape un an. M-am dus la croitoria de unde ma luase. Apoi m-am angajat la sfat, ca referenta agricola. Tata, fiind comuna mica, l-a cunoscut toata lumea, si asa m-am putut angaja. Acolo m-a gasit barbatul meu. A venit în Cavaran cu niste prietene. Ne-am revazut dupa lagar, ne-am casatorit… Sotul a lucrat la fabrica, era maistru tesator la Textila, si era presedinte de sindicat.
La vârsta mea, nu am învinovatit pe nimeni pentru ce mi se întâmpla, pentru deportare, la cine sa ma gândesc? Cât am fost acolo, am zis ca nu suntem cu politica, nu am facut politica, daca aproape ca m-a luat din banca scolii… Am crescut între români, am fost ca fratii. Si în ziua de azi, chiar daca sunt nemtoaica. Jumatate de viata am muncit la „Munca“. Jumatate de viata am petrecut-o cu colegii de munca. Eu si în ziua de astazi, am avut de-a face numai cu români.
A consemnat Cristina Diac.