Cum ar putea fi scrisa cronica anului international 2009? Cu ce ramânem din câte s-au întâmplat în lume în anul care s-a încheiat?
Un pesimist ar da un raspuns scurt: cu doua razboaie neîncheiate, în Irak si Afganistan, cu un conflict cronicizat care poate fi socotit un razboi de mica intensitate, cel între Israel si palestinieni, cu nelinistea provocata de comportamentul aberant al fundamentalistilor iranieni si al stalinistilor nord-coreeni care triseaza si se încapatâneaza sa scoata de sub controlul obligatoriu programele lor nucleare. Ar mai adauga: alte câteva conflictele regionale, înghetate sau calde, saracia din lume despre care se spune cam de mult ca este o bomba cu explozie întârziata, fenomenul migratiei economice care poate deveni oricând factor de destabilizare. Inventarul nu este complet. O deziluzie în plus o aduce justificarea razboiului care reintra în doctrinele celor puternici.
Tabloul pare mai degraba sumbru daca îl prezentam numai în acesti termeni. Optimistii stiu, însa, ca omenirea dispune de capacitatea de a stavili avântul belicos si energiile malefice. Sefii de stat se întâlnesc în conclav cu o frecventa considerabila si este de presupus ca ratiunea îi conduce în deciziile pe care le iau. Mai exista ONU. Diplomatia ramâne soldatul fidel si devotat al pacii.
Criza si viitorul lumii multipolare
Anul 2009 a debutat sub semnul crizei financiare si economice declansate la sfârsitul lui 2008. Americanii si europenii au initiat planuri de sustinere a economiilor lor pentru stoparea falimentelor si a somajului. Din trezoreria statului au fost luati bani pentru reanimarea bancilor sau companiilor private care, prin forta lor, reprezentau pilonii de sustinere ai economiilor nationale. Au recurs la astfel de interventii si francezii, si nemtii, si britanicii chiar si neo-liberalii nord-americani. Din aceasta prompta interventie, merita sa retinem ca s-a ajuns, în conditii de criza, la revizuirea oportuna a conceptului de ,,stat minimal“. Limitele acestui tip de constructie politico-economica, posibil numai în statele cu democratie consolidata si cu economii puternice, au aparut cu claritate în conditiile crizei. Statele puternice au fost constrânse sa ia masuri neobisnuite pentru natura si filozofia lor politica acordând ajutoare masive corporatiilor private nationale. În Austria, s-a recurs chiar la nationalizarea unei banci pentru a putea sa fie salvata.
Cei care îsi propun sa traga o concluzie din efectele crizei, departe de a fi încheiata, vorbesc despre necesitatea de a fi cercetata mai atent vulnerabilitatea capitalismului. Unii reiau preocuparile pentru gasirea unei noi cai. Cea de a treia ar fi una care sa nu ignore dimensiunea sociala a oricarei dezvoltari. Ceea ce trimite la statul social, nu la statul minimal.
Despre criza mondiala, economica si financiara, multe pot fi spuse. Cât este reala, cât este provocata pentru exprimarea noii realitati pe care o impune globalizarea, se va vedea. Reale ramân, sigur, socurile economice si prabusirea sistemului financiar. Problema noastra, a europenilor, este una de constructie pentru rezistenta, de solidaritate nu numai politica, ci si economica si sociala. Criza trebuie luata si ca un indiciu al necesitatii reconstructiei ordinii mondiale. Tensiunile pe care le-a provocat vor scoate în arena noi atitudini politice ale statelor emergente, Rusia, China, India, Brazilia, si vor fi folosite ca motive palpabile pentru a fi aratati adevaratii vinovati pentru criza. Anul 2010 este fundamental pentru constructia lumii multipolare. Unipolarismul poate fi asimilat cu nocivitatea unui partid unic pentru sanatatea democratiei.
Acest adevar iese de fiecare data la iveala cu ocazia reuniunilor Grupului celor mai industrializate state, fie ca se produc în formula clasica în sapte sau în opt, fie în cea noua, extinsa la 20. Sa amintim numai ca reuniunea G. 20 de la Londra (2 aprilie) a adoptat programe care vizau, cu prioritate, salvarea propriilor state, dar si Fondul Monetar International! Restul lumii trebuia sa astepte efectele acestor masuri. O demonstreaza interventia în favoarea Fondului caruia i s-a facut un cadou de 1.100 miliarde dolari. Fondul, institutie financiara mondiala care da sfaturi cum sa fie administrate finantele, intrase singura în criza. Interventia statelor industrializate cu uriasa suma amintita mai sus a condus la triplarea capacitatii de interventie a Fondului de la 250 la 750 miliarde dolari! În acest fel FMI a fost redresat si repus în conditia de a acorda împrumuturi. Fondul va insista – asa cum face si în România –, sa intervina cât mai repede cu împrumuturi pentru ca numai asa, prin dobânzi, îsi va reface pozitia. Reuniunea G. 20 de la Pitsburg-SUA, din iunie, aduce ceva mai multe lamuriri privind solidaritatea pentru iesirea din criza, dar sperantele trebuie luate cu rezerve. Cei 20 sunt pe trepte de dezvoltare diferite, sunt în aliante diferite, au interese divergente. Cu cât mai multi, cu atât mai greu se intra în cadenta.
O demonstreaza mai ales Conferinta de la Copenhaga pe problema mediului în care cei sapte, cei opt, cei douazeci au ramas divizati, nu au putut adopta o pozitie cât de cât convergenta. La aceasta se adauga pozitia statelor în curs de dezvoltare construita, ca si pâna acum, exclusiv pe cerere si pe drepturi. Negocierea documentului Conferintei de la Copenhaga a ilustrat acest adevar. La rândul ei, China s-a considerat îndreptatita sa ia în calcul o reducere a poluarii pe care o produce în proportii corespunzatoare cu cea provocata lumii, în doua sute de ani, de SUA si tarile industrializate. În plus, a cerut introducerea în complicatul sistem de calculare a poluarii a principiului ,,importatorul trebuie sa plateasca, nu producatorul“. Daca sefii de stat si de guvern îsi vor pune semnatura pe un nou tratat, nimeni nu ne poate garanta ca acesta nu va deveni, ca atâtea altele, un petec de hârtie. SUA s-au opus ca acordul sa prevada angajamente pentru ,,tarile industrializate“ iar statele în curs de dezvoltare sa se bucure de un tratament relaxat. Disputa a fost dusa între doua verbe: a trebui si a putea.
Fara sa intru în detalii – poate voi reveni separat –, as aminti, ca tema noua a anului 2009, discutia lansata în Franta în chestiunea identitatii nationale. Se întâmpla, nu chiar nevinovat, imediat dupa adoptarea Tratatului de la Lisabona, carta constructiei viguroase a Europei unite. În plus, în dezbateri sunt antrenate forte din toate forumurile competente intelectuale, filozofice si politice, antrenate în exercitiul puterii sau din opozitie. Franta a fost si va ramâne nu numai un creuzet multicultural reprezentativ pentru Europa, ci si un laborator de solutii politice. Tema identitatii nationale este viguros contestata de francezii proveniti din colonii si de emigrantii care sosesc continuu în Franta. Un nou prilej de disputa.
Sa ne oprim putin la alte teme recurente care tenteaza în gradul cel mai înalt pe analisti.
Lumea celor puternici
Europenii au marcat cu fast caderea Zidului Berlinului. La 9 noiembrie, la Berlin, protagonistii prabusirii regimurilor comuniste din Europa de Est, George Bush, Helmut Kohl si Mihail Gorbaciov, s-au întâlnit si au evocat evenimentele cu mândria de a fi scris o pagina de istorie. Aniversarea a fost un prilej politic de confesiuni publice. Multi, însa, sunt cei care spun ca asteptarile lor nu s-au împlinit. De fapt, ca de fiecare data, evolutiile istorice nu au tinut pasul cu entuziasmul politic sau popular. Ramâne un optimism, însa, în perceperea perspectivelor Europei politice si el este sustinut de adoptarea Tratatului de la Lisabona. Europenii au avut întelepciunea de a adopta un tratat, nu o constitutie. În conditiile crizei mondiale numai o Europa unita în formula politica nu este suficienta pentru stabilitate. În ultimele decenii s-au produs fenomene care au pus în discutie frontierele politice acceptate prin tratate de pace: dezmembrarea Cehoslovaciei, a Iugoslaviei. A aparut un nou fenomen, de mai mica anvergura, dar nu lipsit de pericole: strania independenta a Kosovo. Si o consecinta: pofta de autonomie încurajata de teza regionalizarii, înca conceptual neclara si, mai mult, neacceptata de toata lumea. În 2010, preocuparile de secesiune sub sloganul ,,autonomiei“ vor constitui un obstacol major în calea coagularii Europei politice. Referendumul din Voevodina a dat deja rezultate prin revenirea la autonomia de dinainte de abuzul lui Milosevici; alte tentative se înregistreaza în Catalonia, Tara Bascilor, la maghiarii din Transilvania.
Drumul parcurs dupa Primul Razboi Mondial, când principiile wilsoniene au condus la aparitia statelor noi nationale (Iugoslavia, Cehoslovacia, România) începe sa fie parcurs în sens invers.
Anul politic 2009 conserva, amplifica chiar, o mostenire veche care marcheaza de un secol, iata, arena internationala: relatiile SUA-Rusia.
De ani buni, departe de indiscretiile celor interesati, diplomatii si militarii rusi si americani au dus negocieri pentru încheierea unui nou acord în domeniul dezarmarii nucleare. La 5 decembrie venise sorocul Acordului START 1, semnat de presedintii Bush si Gorbaciov în 1991. Nici expertii militari, nici diplomatii nu au reusit sa clarifice la timp continutul unui nou document, desi presedintii celor doua state, Barack Obama si Dmitri Medvedev, semnasera în iulie un acord prealabil. Acordul va fi semnat în curând, nu exista emotii, pentru ca vrem, nu vrem, soarta omenirii sta în puterea de întelegere a celor doua state. Dar dificultatile întâmpinate în negocieri indica o noua atitudine a Kremlinului: negociaza de pe pozitii întarite de forta! Daca am putea sa intram în intimitatea sau în logica negocierilor am descoperi ca Rusia a folosit ocazia pentru a cere Statelor Unite garantii mai mari pentru sistemul de aparare anti-racheta pe care doreste sa-l implanteze în Europa. Si am mai descoperi ceva: începând din al doilea mandat al lui Putin, întarita, Rusia sub Medvedev revine la canoanele sau la reflexele vechi. În raporturile cu statele occidentale urmareste evaluari în logica sferelor de influenta, recurge la jocuri geo-strategice cu suma nula; statele ex-sovietice sunt tinute sub presiuni economice si chiar militare si nu cred ca cei care vad în aceasta politica o manifestare de nou hegemonism exagereaza prea mult. Aceste evolutii sunt sustinute de un discurs diplomatic prin care se pretinde ca liderii de azi de la Kremlin au o întelegere corecta a realitatii internationale de dupa razboiul rece si ca Rusia este nevoita sa integreze o noua orientare în strategia ei nationala în functie de evolutiile spre o lume multipolara manifestate pe plan global.
Investirea presedintelui Barack Obama la Casa Alba a declansat un adevarat entuziasm. Primul presedinte afro-american la Casa Alba! Promisiunile acestuia pentru o ,,era noua“ în relatiile cu Rusia si Europa, pentru un ,,început nou“ cu lumea musulmana, au fost sustinute în timpul turneelor pe care tânarul presedinte american le-a facut în Europa, în Asia si în Orientul Mijlociu. Ramân si unele insatisfactii: Obama promisese încheierea operatiunilor de lupta în Irak, pâna în august 2010, si suplimentarea contingentelor militare în Afganistan cu 17ooo. În aceasta privinta, deocamdata, lucrurile nu par sa fi fost demarate convenabil.
Ce sanse de reusita au promisiunile de schimbare în politica externa facute în campania electorala de Barack Obama? Desigur, multe. Dar trebuie sa se tina cont si de mecanismul complicat de decizie din politica Washingtonului. Americanii vad oriunde în lume interesele lor nationale si au obsesia securitatii statului. Byrnes, secretar de stat, îi marturisea la Potsdam generalului H.H. Arnold: ,,Ceea ce trebuie sa realizam noi acum nu este sa facem o lume sigura pentru democratie, ci o lume sigura pentru Statele Unite“ (H.H. Arnold: „Global Mission“, 1949). De aceea este bine sa ramânem prudenti nu numai în fata promisiunilor candidatilor facute în campaniile electorale, de înteles altfel, dar si de posibilitatile lor reale de împlinirea unor initiative. Îmi aduc aminte cât de mult si-a dorit Bill Clinton sa-si încheie cel de-al doilea mandat cu semnarea unui acord de pace israeliano-palestinian. Documentul fusese pregatit în cea mai mare parte, dar nu a fost posibila semnarea lui. Acum suntem în fata unei situatii oarecum asemanatoare în privinta încheierii razboiului în Afganistan. Cine îsi imagina ca Barack Obama va justifica razboiul cu numai doua zile înaintea primirii Premiului Nobel pentru pace si va cere suplimentarea substantiala – 30.000 de soldati – a contingentului american din Afganistan? Justificarea razboiului nu vine din optiunea unui american, chiar daca o face un presedinte la începutul unui mandat, ci din filozofia politica a preeminentei intereselor SUA oriunde în lume, asa cum a fost formulata ca principiu asezat la baza politicii externe americane imediat dupa Primul Razboi Mondial. Îmi place sa cred ca la acordarea Premiului Nobel pentru pace lui Barack Obama s-a tinut mai mult cont de perspectiva pacii si mai putin de actualitatea sau justificarea razboiului. Unii vad în conferirea premiului mai degraba un cadou decât o recompensa. G. Bush, spun câtiva, ar fi fost huiduit pentru un discurs în care ar fi justificat razboiul, Obama, însa, este perceput cu un astfel de discurs ca un aparator în forta al SUA.
China este o putere mondiala. Pe plan militar detine arma nucleara, politic, este membru permanent al Consiliului de Securitate, politico-militar, participa la misiuni de mentinere a pacii în Liberia, Sudan, R.D.Congo, economic, ocupa locul al patrulea în economia mondiala, demografic, este statul cu cea mai mare populatie. Din 2004 are un parteneriat strategic cu Uniunea Europeana, pe plan regional este locomotiva cresterii economice în Asia si partener major al cooperarii regionale: ASEAN, APEC, Organizatia de Cooperare Shangai. Explozia dezvoltarii acestui stat s-a produs prin debransarea relatiilor economice de la ideologie si de la confruntarea ideologica de tipul Occident-URSS. Daca nu se vorbeste de o confruntare ideologica de acest tip cu Occidentul, trebuie, totusi, amintit ca o remanenta a acesteia exista. Este vorba de chestiunea drepturilor omului care afecteaza epidermic, este drept, relatiile Chinei cu SUA si cu Uniunea Europeana. Si SUA si U.E., cu o anumita prudenta, pun pe agenda discutiilor bilaterale acest subiect. China îl trateaza cu refuz. Toti protejeaza perspectiva relatiilor lor.
În raporturile cu SUA, în 2009, nemultumirile Washingtonului datorate, între altele, politicii Chinei de a cumpara masiv bunuri de trezorerie din SUA au fost mari. Expertii observa cum China – ca si Rusia –, prin cumpararea dolarilor, urmareste sa priveze SUA de arma lor financiara. Lucrurile au capatat o dimensiune considerabila si daca nu este vorba de ipocrizie, declaratia Pekinului ca este îngrijorat de ,,situatia economiei americane“ si de dimensiunea datoriei externe a Washingtonului, atunci pare credibila cererea unui oficial chinez ca SUA sa mentina o politica economica de natura ,,sa garanteze recuperarea activelor chineze“.
În atmosfera când tensionata, când relaxata de pe scena politica internationala, Uniunea Europeana îsi aduna resursele pentru a fi pregatita sa participe substantial la constructia lumii de mâine. Tratatul de la Lisabona vine cu întârziere, dar vine pâna la urma si confera Uniunii si Parlamentului European putere astfel încât Europa sa fie prezenta cu autoritate distincta în marile dezbateri mondiale. Au aparut noi institutii: posturile de presedinte al Consiliului European si de Înalt reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe, iar Parlamentul European devine organism de co-decizie egal cu Consiliul. Cea mai buna veste poate sa fie cea privind intentia Uniunii Europene de a avea o pozitie comuna în problemele internationale. Deocamdata sa ne oprim la intentia de a se concerta în chestiunea razboaielor din Irak si Afganistan unde, pâna acum, nu a existat o pozitie comuna. Sa asteptam programatele conferinte de coordonare în aceasta privinta, cea de la Londra, din 28 ianuarie 2010 si cea de la Kabul, din primavara. Deocamdata, diplomatii au stabilit agenda din care se poate întrevedea dezangajarea militara asteptata de mult. Europenii vor contribui la întarirea armatei afgane pentru ca aceasta sa-si ia responsabilitatea nationala si sa asigure rezistenta în teren dupa ce fortele NATO vor elimina rebelii. Preocuparile actuale ale europenilor merg în directia sprijinirii administratiei afgane în lupta împotriva coruptiei si pentru înfaptuirea reformelor promise de presedintele Karzai.
Uniunea Europeana va avea o pozitie comuna, mai clara si în privinta conflictului dintre Israel si palestinieni si cea mai îmbucuratoare decizie este aceea de sustinere a initiativelor pentru crearea unui stat palestinian, pentru determinarea Israelului de a accepta ca Ierusalimul sa devina capitala a celor doua state, Israel si Palestina. Toate acestea vor capata o perspectiva mai clara într-o conferinta de pace care, între altele, trebuie sa dea si sa asigure garantii ambelor parti ca cele convenite vor fi puse si impuse în practica.
Lumea cealalta
În 2009, Africa a continuat sa fie continentul solidaritatii ineficace si al revendicarilor inoperante. Drama saraciei se acutizeaza, dezvoltarea ramâne un deziderat. O iesire din aceasta conditie ar putea-o facilita generozitatea statelor industrializate prin noi gesturi de exonerare de datorii, dar mai ales prin implicarea directa în programe de dezvoltare economica. Ceea ce pare sa aiba soarta oricarei ipoteze. Vina este de mult cunoscuta. Statele în curs de dezvoltare, mai ales cele africane, persista în naivitatea de a reclama drepturi si de a socoti statele industrializate, fostele metropole mai ales, îndatorate. Nimeni nu mai este dispus sa accepte ,,principiul datoriei“ pe care l-ar avea acestea pentru exploatarea resurselor lor în anii trecuti. Dupa încheierea decolonizarii, ONU a adoptat ,,deceniul dezvoltarii“ pe care fostele colonii nu au stiut sa-l foloseasca, ba l-au compromis prin pofta nestavilita de coruptie, facându-l inoperant.
Asia noilor mari producatori de petrol si a fostilor mici tigri ramâne un paradis al potentialului care asteapta sa fie mai bine valorificat. De aceea va fi mereu un teren râvnit de creatorii de strategii. Aici, deocamdata capacul sta înca pe marmita pusa la foc domol.
În România este uitat cu desavârsire un continent, cel latino-american. Politicienii ocolesc acest tarâm, atât de mult râvnit de europenii din Vest, si nu se concentreaza asupra schimbarilor din aceasta ,,alta lume“ care revine în forta în ecuatia politica mondiala. Suspiciuni de tot felul sau polemici înfundate prin cancelarii iau locul analizei senine si necesare. Pe fondul indiferentei si necunoasterii, progresia stângii pe acest continent nu este înteleasa. Mai degraba sperie. Într-o analiza corecta trebuie sa se porneasca de la adevarul ca în America Latina a disparut rezervorul de forta al dictaturilor militare. Armata s-a primenit, nu mai este apanajul claselor bogate. Ofiterii iesiti din rândul paturilor sarace instruite au o alta viziune asupra exercitarii puterii si folosirii fortei. Elitele militare nu mai recurg usor la forta pentru a instaura ordinea politica. Paradisul dictatorilor s-a sfârsit, drumul spre democratie a fost deschis. A aparut o noua clasa de lideri politici, charismatici, orientata spre dificila sarcina a supravietuirii, a interesului national si eradicarii saraciei. Important este de remarcat ca declararea publica a optiunilor lor de stânga nu are nici o legatura cu socialismul sau comunismul de stat din Europa de Est. Noii conducatori de stânga din tarile latino-americane au aparut din rândul sindicatelor, militarilor, insurgentilor care si-au câstigat reputatia cu un discurs ce nu da gres niciodata: protejarea saracilor si a avutiei nationale.
Afirmatia este valabila inclusiv pentru Cuba, o alta tara acum, dupa ce si-a luat destinul în propriile mâini. Fidel Castro a fost perceput ca model în câteva state latino-americane, dar obsesia noilor lideri de stânga latino-americani nu este comunismul, ci revolutia. Revolutia asa cum a înteles-o Simon Bolivar sau Jose Marti. Fidel este un model pentru unii, dar pentru foarte putini un mentor. Hugo Chavez este o exceptie. Cuba a renuntat la Marx si la Lenin si si-a adus aminte de Jose Marti, simbolul revolutiei si al independentei, mentinând miturile lui Che Guevara si Fidel Castro. Recalibrarea ideologica a permis noii conduceri de la Havana o usoara modificare de directie, mai mult pragmatism, dar mai ales pastrarea solidaritatii nationale si supravietuirea fara ajutorul Uniunii Sovietice. Un adevar ramâne de acceptat: în conditiile ostilitatilor si blocajului SUA, Cuba nu ar fi rezistat cincizeci de ani fara Fidel Castro.
Ideea de revolutie, de continuare a revolutiei bolivariene mai bine spus, se instaleaza treptat în rândul statelor latino-americane: Bolivia, Venezuela, Ecuador, Nicaragua, natiuni tinere, ca toate cele de pe continent, care nu au desavârsit revolutiile burgheze. Venezuela lui Hugo Chavez este un caz aparte de solidaritate cu Fidel si ideologia castrista. Brazilia, Argentina, Paraguay sunt apropiate curentului general de independenta alimentat de politica de stânga. Chiar si în aceste conditii, revolutia sau stânga nu merg ca un tavalug pe continent. Dupa treizeci de ani, în Chile se instaureaza din nou un regim de dreapta. Columbia si Mexic au un statut aparte, apropierea de SUA pare o conditie din care nu se pot sustrage din diferite motive.
Brazilia, cea mai puternica tara de pe continent, a devenit laboratorul latino-american pentru liberalismul controlat economic. Presedintele brazilian Lula a cautat sa menajeze si pe Dumnezeu si pe diavol, favorizând pe saraci fara sa puna în cauza structurile economice liberale, ba chiar preferând modelul neo-liberal în anumite sectoare.
Merita sa spunem câteva cuvinte despre o noua ideologie politica latino-americana. Presedintele venezuelan Hugo Chavez a vorbit pentru prima data, în 2005, la Forumul social mondial, despre ,,socialismul secolului XXI“. I se alatura Evo Morales, Bolivia, Coreea, Ecuador si alti lideri latino-americani pentru a dezvolta un nou concept de socialism. Acesta ar avea ca obiective: nationalizarea resurselor strategice, programe sociale masive, redistribuirea pamânturilor la cei saraci, dezvoltarea, forme asociative. Experienta Cubei este de folos. Saracia ar putea sa fie un bun aliat pentru ,,socialismul secolului XXI“. Cine a vizitat Brazilia, Mexicul, Hondurasul, Haiti, de fapt aproape toate statele continentului, nu poate sa nu se întrebe cum si cât mai poate fi tinuta în frâu nemultumirea celor saraci.
Înca o precizare: latino-americanii nu se raporteaza niciodata la socialismul sau comunismul european.
*
Lumea de mâine este în cautarea unui nou echilibru.
Întârzierea solutiilor poate avea consecinte nebanuite.