Publicul timişorean a avut din nou şansa să asiste la un festival pe măsura strategiilor luminate ale Teatrului Naţional din oraşul său. Festivalul a fost structurat în două etape, FDR (Festivalul Dramaturgiei Româneşti) şi FEST (Festivalul European al Spectacolului Timişoara). În prima, dedicată piesei contemporane autohtone, au putut fi văzute spectacole pe texte de Alecsandri, „veşnic tânăr şi ferice“, Matei Vişniec, Alina Nelega, Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, David Schwartz sau Bogdan Georgescu. O panoramă a lumii noastre de astăzi puse sub lupa celei mai vii dintre arte, teatrul, aceasta a fost intenţia organizatorilor. În conceptul Adei Hausvater, managerul Teatrului Naţional din Timişoara, miza spectacolelor programate în festival a fost „să reflecte lumea de azi, cu poveştile ei, cu speranţele ei, cu injustiţiile ei, cu formele ei de comunicare (cu totul altele decât acum cinci-zece ani, în fond), cu întrebările şi cu încercările de răspuns pe care le dă societatea provocărilor pe care le întâmpină, într-o identitate europeană din ce în ce mai scindată, din ce în ce mai pusă la încercare“.
Cu un apăsat accent pe teatrul social, propunerile tinerilor creatori au fost pe cât de ofertante, pe atât de diverse în privinţa problemelor abordate, a modului de a-şi concepe spectacolele şi, mai ales, a mijloacelor de a le prezenta în faţa publicului. De altfel, aceasta a fost şi linia imaginată de selecţionerul Oana Borş. Iată argumentele sale: „Privesc un festival ca pe o reinterpretare. Reinterpretarea unei teme date. Aici, dramaturgia contemporană. Privesc un festival ca pe o reţea ce redă, caleidoscopic, o imagine. Recompune, şi nu ierarhizează. Alătură şi nu înregimentează. (…) Am ales să explorez mai mult relaţia dintre text şi spectacol decât să semnalez texte interesante exclusiv prin tematica lor; am ales germenele ce se poate intui crescând în timp, în detrimentul, poate, al unei forme mai bine definite; dar, în acelaşi timp, mi s-a părut firesc să aşez sondarea introspectivă, povestea, alături de teatrul angajat, dominant în aceste vremuri“.
A doua parte, FEST, a ieşit în întâmpinarea publicului printr-o varietate extremă de forme teatrale: teatru-dans, teatru-muzică (de exemplu, prin Muzica teatrului. Next generation, propus de Tibor Cári & The Theatre Fleas Orchestra), concerte pe gustul tuturor sau pur şi simplu teatru de stradă care a atras atenţia trecătorilor făcându-i pentru o oră prizonierii spectaculosului univers care li se desfăşura în faţa ochilor.
Ultimele trei zile de festival au regalat spectatorii. Este perioada în care a fost prezentat Parallel de Ferenc Sinkó, regia Ferenc Sinkó şi Leta Popescu, produs de Ground Floor Group şi Colectiv A. Un spectacol puternic, atât la nivelul statement-ului, acceptarea cuplului lesbian, cât şi la nivelul interpretării. Excelent tehnic, performance-ul îşi convinge publicul mai ales prin ritmul bine gândit. Mai întâi, un şir mut, lung de exerciţii fizice mărturiseşte cultura corpului devenită moneda de aur a societăţii de azi. Apoi, tot mut, haosul de senzaţii pe care îl induce societatea prejudecăţilor şi a legilor comune în respingerea abaterilor de la norma acceptată a sexualităţii. Incertitudinile, capul în closet, macularea subliniată de peretele de budă care desparte cele două performere, toate reproduc, în limbaj teatral, reacţiile în faţa unei adevărate fortăreţe a respingerii de care se loveşte comunitatea LGBT. Ultima parte verbalizează în ritm sacadat, în engleza britanică, contextul, cauzele, conştientizarea şi asumarea diferenţelor de orientare sexuală. Parallel a convins prin noua propunere, cu totul altfel faţă de teatrul convenţional, prin soluţiile inteligente, simple, dar percutante.
E bine când spectacolele bune nu rămân excepţii izolate. Au dovedit-o Zic Zac de Andrea Gavriliu sau Beznă de mină de Csaba Székely, în regia lui Aba Sebestyén, coproducţie a Studioului Yorick şi a Teatrului Naţional Târgu-Mureş, Compania „Tompa Miklos“. Ultima este o montare de un comic nebun, în care autorul răstălmăceşte curajos toate clişeele sedimentate de sute de ani în tensiunile dintre maghiari şi români: naţionalismul ungurilor cu privirea întoarsă la fala secolelor trecute, mândri de hărnicia şi de corectitudinea lor, la adăpostul cărora primarii, la fel ca şi ai noştri, defrişează pădurile contra unor comisioane grase, închid minele şi pun indirect umărul la depopularea comunelor. Toate practicile intră sub lupa necruţător caricaturizantă a autorului: băţoşenia naţionalistă de ambele părţi, agresivitatea, etilismul, mahmureala fără scăpare, disputele sângeroase, pe viaţă şi pe moarte, între ungurii care vor să-şi fure unul altuia ciolanul, dar care sfârşesc în solidaritate în faţa duşmanului, poliţistul român. Drept e că toţi actorii joacă excelent, dar cel din rolul poliţistului (Barna Bányai Kelemen) rămâne sarea şi piperul spectacolului. Ticurile profesionale, maghiara lui cu accent românesc, disimularea de serviciu, inocenţa pe care o joacă sunt sută la sută savuroase. Rezultatul? Cascadele de râs se succedă, pe tot parcursul spectacolului.
FEST a invitat şi montarea unuia dintre greii teatrului european: Peter Stein, fondator al celebrului Schaubühne din Berlin, de data aceasta semnatar, la Teatro Metastasio Stabile della Toscana, al spectacolului Il Ritorno A Casa (Întoarcerea acasă), pe textul lui Harold Pinter, unul în care relaţiile de familie mustesc de cruzime. Peter Stein îşi gândeşte geometric montarea ruptă din estetica anilor ’70, căreia încetineala sau înţepenirea actorilor îi infiltrează uşoare irizaţii de absurd. Fiecare situaţie camuflează o luptă surdă, o adevărată istorie de relaţii traumatizante între bărbaţii familiei. Acestea ies la iveală odată cu întoarcerea acasă a fiului rătăcitor, profesor de filosofie în Statele Unite, însoţit de soţie. Peter Stein desenează în gesturi surde când disputele, când ferocitatea care bălteşte între tată şi fii, pentru a culmina în solidaritatea de sex din aprinderea hulpavă provocată, deloc inocent, de soţia nou venitului.
Iar surprizele FEST–FDR nu s-au oprit aici. În linia responsabilă pe care şi-a asumat-o faţă de evoluţia fenomenului românesc, Teatrul Naţional Timişoara, prin propria sa editură, Atent, încearcă să recupereze documentarea în ceea ce priveşte opera marilor contemporani. După volumul lui Bonnie Marranca, Ecologii teatrale, lansat cu doi ani în urmă, despre fenomenul american al ultimei jumătăţi de secol, este rândul regizorului german Thomas Ostermeier, născut în 1968, director artistic la Baraca între 1996 şi 1999, cel ce montează piesele colaboratorului său, Marius von Meyenburg, codirector artistic la Schaubühne, să intre şi bibliografic în atenţia publicului din România. Festivalul a lansat, în traducerea Codruţei Popov, cartea de interviuri Thomas Ostermeier. Introducere şi convorbiri de Sylvie Chalaye, profesoară de istoria teatrului şi analiza regiei la Universitatea Rennes II. Cartea cuprinde un set plin de substanţă, dar enunţat simplu şi modest, al convingerilor lui Ostermeier: „Adevăraţii artişti n-au nimic de-a face cu ceea ce există deja, nu imită, ci încearcă să fie sinceri cu viaţa, cu emoţiile lor şi propun un univers care le este propriu. Aşa că, de fiecare dată când mă hotărăsc să pun în scenă un text contemporan, încerc să mă apropii de acest univers şi să îl traduc cât mai fidel posibil. Şi încerc să lucrez cu cel mai profund respect pentru operă. Am o atitudine foarte conservatoare faţă de text. Cu autorii contemporani încerc să rămân mereu cât mai aproape de ceea ce-mi par a fi intenţiile lor“ (pag. 45).
De acum publicul nostru fascinat de montările lui Ostermeier prezentate în România, Hamlet, Nora sau Concert la cerere de Franz Xaver Kroetz, poate să facă un periplu printre mărturisirile regizorului cuprinse în capitolele: Pentru început, să experimentăm; A şti să fii alături de actori, Să ne jucăm, înainte de toate; Moşteniri şi filiaţii; De la text la scenă; Spaţiu şi scenografie; Munca la scenă; Poveste despre compoziţie; Şcoala privirii; Un artizanat al scenei.
Cititorul află cum în concepţia regizorului „scenele îşi răspund după procedee muzicale, efecte de contrapunct, de ecou…“ (pag. 57), dar şi exemple concrete de exerciţii pe care le lucrează cu actorii, în timpul perioadei finale dinaintea unei premiere, unde „fac un Durchsprechen, un fel de repetiţie de text, când spunem tot textul la masă, iar eu dau indicaţii privind viteza, ritmul. Mai facem şi un joc de concentrare pentru actori. De pildă, aruncă într-un cerc beţe de lemn în timp ce spun textul foarte repede. Este un antrenament radical, ca acelea care îi fac pe muzicieni să stăpânească la perfecţie gamele, acordurile, trecerile, tempourile… Actorii trebuie să fie sută la sută siguri pe ei înşişi şi pe text; trebuie să aibă un sentiment de siguranţă absolută. Ceea ce le permite mai apoi o mai mare libertate în interpretare“ (pag. 57-58).
După cum se vede, Teatrul Naţional din Timişoara nu se dezminte: vine de fiecare dată în faţa publicului cu un program asumat şi cu propuneri serioase.