Coman Dan, Căsnicie, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Pentru Rebeca, veriga slabă a triunghiului amoros întregit de un El şi Daria, lumea se împarte în două categorii de persoane: cei care au nevoie de contact fizic, de sex, pe de o parte, şi cei care au nevoie de cuvinte, de vorbe liniştitoare pe de alta – o lume care, de altfel, încape într-o garsonieră. Fără excepţii, cei interesaţi de sex ocupă, destul de previzibil, o poziţie a puterii, pe când ceilalţi suferă de un viu şi teribil sentiment al inferiorităţii. Traumatizată, Rebeca face parte din cea de-a doua categorie, şi asta pentru că, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, a fost victima unui viol. Trasă de limbă de soţul ei, pocăita se confesează, însă şocul mărturiei se transformă, pentru el, într-o adevărată dramă. Roman de dragoste şi de familie, Căsnicia lui Coman e plasată undeva la câţiva ani după nefericitul incident, Rebeca aflându-se, în jurul vârstei de 30 de ani, într-o mid-life crisis atipică, ocazie cu care scriitorul alege să adâncească, cu fiecare frază, mecanismele acestei (sau a oricărei) relaţii prin specularea discrepanţelor dintre a spune şi a comunica. Dacă până acum balansul dintre realism şi fantastic era decent manageriat, într-un moment de inspiraţie, Coman renunţă cu totul la imaginarul liric şi construieşte o poveste ce vibrează, mai ales, datorită emanaţiilor puternice iscate de tragismul resemnării. Adoptarea unui registru al distanţei şi, totodată, al discreţiei face posibilă scrierea acestui roman al compromisului.
Noul Coman
Insistând pe anumite evocări ale contingentului, ori a ocurenţelor încărcate de semnificaţii adânci şi cochetând cu investigaţiile serioase ale vieţii de cuplu, romanul, trecut de vârsta teribilismului stilistic (fetişizări de toate soiurile, subversivitatea adresată convenţiilor literare, atitudinea funambulescă, halucinantele puneri în abis exersate maniacal în volumele de poezie), trădează un mai bun-simţ al coerenţei formale. O constatare banală, însă esenţială e următoarea: romanul nu mai e compus din episoade sau poveşti de sine-stătătoare, în ciuda faptului că jonglările temporale au supravieţuit. Pe de o parte, Coman se dovedeşte a fi mult mai atent la modul în care îşi compune frazele, construind secvenţe ceva mai expansive, ba chiar mai domolite. Construcţie hibridă, povestea promite imparţialitate nu doar prin simpla adoptare a două formule canonice (jurnalul şi le discours indirect libre), ci prin senzaţia de organicitate pe care o întreţine pe întreg parcursul tramei. Cu toate astea, momentele cele mai bune nu sunt nici retrospective, nici confesive, ci îndeosebi poetice: masturbându-se, protagonistul constată, mărind ritmul încheieturii, că „În 2014, plăcerea venea tot de la ea şi tot fără ca ea să ştie“. Reflecţie ce nu doar că întăreşte cinismul personajului, ci revalidează talentul autorului (care a şi mărturisit, cu diferite ocazii, că îl inspiră corpurile). Toate bune, numai că o replică nu face un roman. Pe de altă parte, Căsnicia pare a fi, pentru prozatorul Dan Coman, ceea ce Dicţionarul Mara s-a dovedit a fi pentru poetul Coman: un colac de salvare vizavi de auto-pastişare şi, mai important, o re-maturizare. Irezistibil lăsa senzaţia unui experiment, Coman făcând test-drive-ul limitelor genului, demascându-i fragilităţile şi forţându-i premisele doubrovskyene. Ei bine, dacă a renunţat la majoritatea obsesiilor şi temelor sale (burlescul), alte componente, precum cafeaua şi ţigările (ce aveau un rol decorativ), au fost convertite în elemente caracterologice şi, din păcate, naratologice. Vicii ce acoperă tăcerea, liniştea asurzitoare dintre personaje, dar care umplu, în acelaşi timp, şi rândurile lui Coman. Un artificiu literar destul de convenţional, explorat exemplar, de altfel, în Irezistibil, spune că atunci când, în ficţiune, avem de-a face cu un scriitor, cartea proiectată devine tocmai romanul pe care îl citim. Abandonând şi rama metaficţională, Coman nu cedează, cu toate astea, subiectul lui preferat: literatura sau, mai exact, poezia, iar dacă destinul cuplului e aprioric dictat de către Daria, Vestitoarea (Va fi dragoste bine gîndită, ca fraţii vă veţi iubi – volumul, varianta ficţională a ghingăi pe înţelesul tuturor semnat de Nina Coman, se va transforma, cel puţin pentru el, într-un soi de talisman norocos). Pentru noi, destinul nu e altceva decât numele de cod al controlului auctorial.
Autoficţiunea
Fără a încerca să trag linii şi să proclam ditirambic existenţa unei noi paradigme, trebuie numaidecât să recunoaştem că ponciful conform căruia literatura română interbelică era sincronizată cu producţia de carte europeană poate fi susţinut, mutatis mutandis, şi acum prin semnalarea importanţei unui fenomen precum autoficţiunea. Robuste, acestea fac, mai mereu, capul de afiş (vezi colecţia EgoProză a Poliromului), exemplul cel mai la-ndemână fiind Soldaţii lui Schiop. Nu e de intrat în discuţia despre validitatea postmodernismului ca formulă romanescă în ziua de azi, însă e clar că majoritatea prozatorilor noştri îl ocolesc în mod programatic. Şi asta, pe scurt, fiindcă logica sau frica postmodernă cu privire la marile naraţiuni e aproape inexistentă în peisajul cultural actual. Văzându-se atacat din toate părţile, sinele începe să-şi spună o nouă şi salvatoare naraţiune – cea despre sine însuşi, mizând întocmai pe statutul incert al poveştilor (la polul opus, aflându-se cei care susţin că autoficţiunea nu e decât un produs secundar al postmodersnimului şi nicidecum o depăşire a lui). Sigur, dezbaterea, în cheie morală, provocată de romane precum Luminiţa, mon amour ori Irezistibil e, dacă nu falsă, cel puţin datată, fiindcă în joc nu e pusă, nici pe departe, (in)distincţia dintre realitate şi ficţiune. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă şi la case mari, ba dimpotrivă (vezi scandalul Philippe Vilain – Annie Ernaux). Nu, miza e în altă parte. Ce trebuie regândit e raportul dintre eu şi ficţiune, cea din urmă nefiind altceva decât un factor – decisiv, ce-i drept – în ecuaţia de construcţie a realităţii celei dintâi. Ca urmare, ficţiunile sau poveştile Dariei devin, pentru ceilalţi doi, adevărate centre de prim ajutor. Lectura, nota bene, trebuie totuşi făcută împotriva autorului în ciuda sau, mai bine spus, în lumina efectelor de real pe care, machiavelic, scriitorul le plantează: profesoratul de la Bistriţa, cafeneaua Class şi profii săi demenţi de la filozofie. O soluţie recentă a făcut ca interesul critic să treacă de la persoana biografică la personae poetică, la mediul său cultural, păstrând un echilibru între biografie/istorie şi analizele structurale pe text.
„Glasul de carne“
Shustermanian, scrisul este, pentru Coman, strâns legat de condiţia fizică. De altfel, el declară că fără prezenţa şi bucuriile corpului „nu vede rostul scrisului“. E ceea ce se întâmplă în momentul în care Rebeca descoperă femeile lui Bukowski, şi anume procesul prin care scrisul provoacă, nu o dată, în mod erotic corpul. De la bun început, Coman a purtat foucauldian un „război al vorbelor împotriva lucrurilor“ concretizat într-un determinism biologic ce începe abia acum să dea roade. Într-o măsură deloc neglijabilă, Căsnicie este, iată, şi un roman al identităţii câştigate. Funcţia pe care o juca Viorel Paraschivoiu este preluată acum de Daria, cea care îi învaţă că „dragostea e ceva legat de obişnuinţă şi tehnică“, însă, repet, nimic nu e, pentru Coman, mai erotic ca scrisul. Formula e, în consecinţă, destul de simplă: dacă au învăţat să facă sex, protagoniştii lui au învăţat, până atunci, şi să scrie. Sigur, aici intră şi problemele legate de ficţionalizarea eului şi a dragostei, investigarea interiorităţii având loc odată cu mărturisirea identităţii, iar iniţierea sexuală odată cu redescoperirea identităţii.
Back in the ’90s
Dincolo de senzaţia că totul este mimat-jucat, există câteva supape ale autenticităţii, aceste zone ale crepusculului, momentele dinaintea începerii zilei adevărate, când se mai fumează o ţigară şi Coman mai încheie o frază. Mereu prizonieri, ea trăind un soi de arest la domiciliu, el într-o stare perpetuă de post-coitum, Rebeca e totuşi imprevizibilă, deşi mută, lividă, stearpă, anxioasă, lipsită de voinţă şi identitate, pe când el (irascibil, misogin, arogant şi cinic) e mai mereu cuprins de o gelozie ce frizează paranoia. Transformând-o într-un veşnic ţap ispăşitor, Rebeca suferă un lung proces de depersonalizare: până şi în jurnal ea scrie mai mult despre el. Lipsa intimităţii e pusă, printre altele, pe seama prezenţei fiicei lor Maria. Din fericire, lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. Mai exact, în ’98, când s-au cunoscut, lucrurile nu erau deloc aşa. Problema a apărut în momentul în care el a încetat să mai audă, să mai creadă în povestea/ficţiunea ei (jurnal la care noi, având acces nemediat, trebuie să ne raportăm cu cel puţin acelaşi grad de scepticism). Relaţie perversă, cerc vicios, Căsnicia include şi o serie de aventuri (Monica, o elevă şi profesoara de engleză, autoarea Sexului didactic, descoperirea sex-tape-ului) gestionate de aceeaşi Daria – mamă, soră şi amantă surogat.
Colecţia Clandestin
„A verificat de fiecare dată, dar n-a găsit nici cel mai mic indiciu legat de locul în care fusese publicată“. Indiciul, pe care majoritatea intervievatorilor l-au ignorat, e tocmai cel ce vizează paratextul. Philippe Lane arată că, atunci când vine vorba de autobiografie/autoficţiune tot ceea ce ţine de periferia textului (peritextul) e la fel de important în înţelegerea poveştii, precum elementele dinăuntrul ei. Cu toate că blestemul lui Terian n-a fost încă (pe deplin) ridicat, miza generaţiei fiind, în continuare, doar în subsidiar estetică, căutările din volumele anterioare îşi găsesc pe deplin expresia în acest text amplu, rotunjind un profil de scriitor ce articulează şi justifică întreaga operă a lui Dan Coman: fără excepţie, tot ce publică e legat de scris, de erotica şi de corpul cuvântului. În măsura în care literatura e o formă de impostură, Dan Coman ne-a dat o carte formidabilă chiar despre aşa ceva. Un portret de grup deosebit şi complex, adesea emoţionant, ce înfăţisează declinul familiei contemporane, viermuiala psihologică specifică mariajului zilelor noastre.