Sari la conținut
Autor: MIHAI IOVĂNEL
Apărut în nr. 477

Literatură şi trenuri

    Chiar dacă nu-mi place să călătoresc într-un mijloc de transport anume, am fost întotdeauna fascinat de trenuri. Nimic nu este mai iconic decât o locomotivă cu aburi. Nu întâmplător, începutul cinematografului se leagă de un asemenea artefact. Dar, de fapt, ce ar fi cinemaul fără trenurile care taie nesfârşitele câmpuri cultivate cu bizoni astăzi morţi? Fără vagoanele de clasa întâi în care clasele suspuse din Anglia îşi beau ceaiul? Fără trenurile şuierând în noapte, în alb-negru, în thriller-ele anilor ’40 şi ’50? Dar şi literatura, fireşte, şi-a găsit de îndată în trenuri mijlocul de locomoţie cel mai util după corăbii (care au totuşi avantajul de a fi fost inventate cu câteva mii de ani înainte şi de a duce la destinaţie pasageri iluştri ca Noe şi Odiseu cu mult înainte ca Hercule Poirot să-şi fâţâie mustaţa pomădată prin Orient Express). Spre deosebire de ce oferă ca mizanscenă caii, căruţele, poştalioanele, avioanele ş.a., trenurile asigură cea mai complexă ipostază a celor trei unităţi aristoteliene – de spaţiu, de timp, de acţiune. Un tren permite adunarea laolaltă a tuturor claselor sociale, fiind prin cele trei categorii clasice ale sale un spaţiu de etalare didactică a luptei de clasă. Un tren întinde o traiectorie temporală care, deşi poate dura considerabil (vezi Transsiberianul), nu poate concura nici în cel mai rău scenariu cu cei zece ani petrecuţi pe mări de Odiseu. În timp ce decorul intern rămâne spaţios, complex social şi stabil prin limitările spaţial-temporale, priveliştea care poate fi zărită pe geamurile vagoanelor oferă variaţia unui decor exterior extrem de dinamic – o sursă inepuizabilă de divertisment, culori, surprize. E suficient ca acţiunea din compartiment să treneze, că brusc pe câmpie se profilează umbra unui eveniment paralel sau într-o gară se întâmplă ceva. Nu ştiu ca pentru literatura română să se fi făcut o cercetare cantitativă privind ponderea statistică a trenurilor în raport cu celelalte mijloace de transport. E sigur, totuşi, că trenurile, deşi apar episodic la unul şi la altul, sunt departe de istoria ilustră pe care o au, de pildă, în literatura anglo-americană. Din mai multe motive: spaţiul României nu este nesfârşit precum al Statelor Unite, nevoile personajelor putând fi acoperite foarte bine şi cu automobilul, rata sau căruţa; trenurile româneşti nu au oferit acea diversitate calitativă şi implicit socială pe care o aveau trenurile britanice (decât poate în vremea lui Caragiale – nu întâmplător unul dintre cei mai relevanţi autori care şi-au suit personajele în tren), aptă să genereze conflicte narative; nu în ultimul rând, lipsa pentru metafizica poeziei tehnologice a scriitorului român, aflat filozofic în premodernitate.