În „Cartile deceniului 10“, Irina Petras punea fata în fata observatiile dintr-un text al sau din 1990 (despre anul acela literar) cu ceea ce constata dupa 13 ani de istorie si literatura. Atunci, lucida, „cu o doza de ne-amagire pe care mi-o recunosc constanta“, descoperea ca anul 1990 nu a însemnat un moment de cotitura si i se parea firesc „fiindca literatura autentica nu-si pierde si nu-si recâstiga valabilitatea în functie de ora istorica“. Dupa aproape trei lustri – „nu cred, în mare, altfel“, marturisea autoarea în 2003. Si, citind „Literatura româna contemporana. Prelungiri“, constat ca nici dupa doua decenii „nu crede, în mare, altfel“. Si are perfecta dreptate.
Reamintesc câteva dintre faptele literare mai importante relevate de Irina Petras: aparitia unor „interesante, necesare si bine scrise jurnale din infern; necesare ca document, caci, altminteri, n-au spus românilor noutati fundamentale – surpriza a fost fulgeratoare, adica violenta si efemera; înalta temperatura a acestor scrieri are nevoie de temperare pentru a deveni si utile – acestea sunt adevaratele carti de sertar, cele pentru viitor, pentru cei care vor putea judeca la rece jumatatea de secol prin care am trecut“ (Si în panorama aparuta în 2010, autoarea reitereaza opinia ca la noi literatura de sertar „pare sa fie o fantasma“); cartile nu doar cele mai bune, dar si cele mai citite, au fost cele de critica; în poezie nu a intervenit nimic spectaculos – „au aparut puzderie de carti bune si foarte bune, cantitatea atragând spaima de inflatia lirica, dar marea ruptura e greu de sustinut; dincolo de aparente „esential este faptul ca optzecistii sunt mai apropiati de saizecisti si saptezecisti, de nouazecisti decât de orice altceva pe lume“; în proza au predominat reeditarile cartilor aparute înainte de 1990, dar, spre deosebire de vremea trecuta, în minitiraje; a aparut, însa, observa Irina Petras, o serie noua, cea a egografiilor, adica acele carti beletristice, de altfel cele mai bune, ale autorilor dispusi „sa se confeseze cu o „nerusinare“ nu tocmai la îndemâna înainte (…), toate despre interiorul omenesc cel mai tainic, mai personal, mai tabuizat; cartile despre fondul erotic secret intra si ele în aceasta categorie“. În fine, autoarea remarca faptul ca „poate, cele mai multe carti „grele“ se numara printre traduceri“, ceea ce ilustreaza „un cosmopolitism de cea mai buna calitate“ al românilor. Trebuie remarcat ca este vorba de o continuitate cu ceea ce s-a petrecut în cultura noastra, din punctul de vedere al traducerilor, în deceniile 7, 8 si chiar 9 ale secolului trecut. O alta observatie priveste colectiile editoriale, care existau, într-o masura mai mica, dar mai consolidate, si înainte de 1990. Acum însa, aidoma oamenilor „tot mai singuri în lumea globalizata, (cartea) îsi cauta grupul apartinator, pe un criteriu îngust care sa permita apropierea, comunicarea, sa dea iluzia de util si înteles, cartea îsi doreste colectiile ca apartenente: nu mai e ocrotita si asteptata ca odinioara nici de cititor, nici de editor, acesta din urma nu-i în stare sa-i asigure circulatia, calatoria (…) O carte aparuta independent pare improvizata, neasumata, ilegitima. Colectia e familia ei si poate da iluzia ocrotirii“. S-a schimbat, asadar, ceva în psihologia editorului, acesta cautând sa se adapteze noilor conditii de receptare. Foarte interesanta, observatia Irinei Petras tine de sociologia literaturii.
Apropo, cred ca ar fi timpul sa renuntam în termeni de istorie literara la termenul postdecembrista, apelând la cel de contemporana, folosit pâna deunazi pentru literatura postbelica. Mi s-ar parea firesc, de vreme ce au trecut mai bine de doua decenii, adica o epoca.
În ceea ce priveste colectiile, autoarei nu putea sa-i scape prilejul de a se opri în eseul cu care prefateaza suita de comentarii ale cartilor grupate pe genuri la cea intitulata „Canon“ a Editurii Aula, unde micromonografiile consacrate unor clasici, dar nu numai, se orânduiesc – nu-i asa? – democratic, fiecare într-un numar prestabilit de pagini. Idee editoriala fara îndoiala inedita, daca nu chiar insolita, si deopotriva simptomatica pentru timpul literaturii române pe care l-am parcurs în ultimii 20 de ani, când au avut loc „nesfârsite si, uneori, inteligente discutii despre canon“, iscând nu putine, legitime, întrebari: „Cine hotaraste? Care e instanta aceea absolut credibila? Carei legi i se supune când are de propus ierarhii în teritoriul însusi al subiectivului, al imprevizibilului? Care dintre multele sensuri ale cuvântului canon are mai multa greutate?“.
Întrebarile, nedumeririle, zice Irina Petras, nu fara o unda de ironie cordiala, par îndreptatite, „ba chiar canonice“. În consecinta se impune mai întâi un excurs etimologic pe care îl si face, trecând în revista diversele sensuri, începând cu cel mostenit de la greci: regula, norma, etalon, dar si canon bisericesc si ajungând la verbul a canoniza cu întelesul, în engleza, a-declara-sfânt-pe-cineva-dupa-moarte, si la a (se) canoni = „a (se) chinui dupa o lege ori în numele unei legi“. Ceea ce urmeaza merita sa fie citat in extenso: „Glumind numai pe jumatate, sa spun ca (micro)monografiile de la Aula par sa împace, democratic, mai multele sensuri, caci cauta o regula cuprinzatoare pentru posibili sfinti ai literaturii române (…); compun o melodie în care sa intre, pe rând, mai multe voci armonice, în pofida înclinatiei lor funciare de a cânta a capella; «tortureaza» opere vechi si noi pentru a încapea într-un chenar prestabilit si respectat cu surprinzatoare cumintenie de comentatori cunoscuti pentru proclamata lor autonomie de gândire si atitudine; pedepsesc vinovati si se pedepsesc ei însisi pentru gusturi rebele… N-am gasit în lista de la sfârsitul volumelor recuperarea nici unui nume de autor nedreptatit, nici o repunere spectaculoasa în drepturi. Scriitorii canonizati acum au fost canonizati deja de la intrarea în scena literara gratie valorii lor, dar si receptarii privilegiate, sansei de a fi fost degraba recunoscuti de breasla scriitoriceasca, dar si de catre multi cititori. De aceea, îmi par acum mai degraba canoniti printr-o salvare imaginara – caci n-au cerut ajutor! –, salvare care le arunca în umbra drumul deja urcat cu truda. Nu-i de trecut cu vederea nici riscul ca, la un moment dat, sa se strecoare în melodie si câte o voce mai afona, dar cu bune recomandari din partea «bisericii» tutelare…“
În „Cartile deceniului 10“ – Irina Petras a grupat, pe genuri, cum scriam saptamâna trecuta, comentarii privind un mare numar de carti. La fiecare capitol, pe lânga volumele analizate pe larg, vederea panoramica a autoarei tinde sa fie cât mai cuprinzatoare – atât cât a fost posibil în devalmasia editoriala a deceniului de care se ocupa si, sub genericul mai putin pretentios – „Fise de lectura“ -, le consemneaza în mici prezentari pe altele (considerate nu neaparat mai putin importante) sau doar însiruie într-un subcapitol, pe care l-as numi bibliografic, aparitiile ce apartin genului respectiv, sub monosilabicul titlu „Si“, care nu înseamna totusi si altele. Fiindca în aceste liste întâlnim carti bune, unele mai semnificative (ca sa folosesc un cuvânt al autoarei) decât cele comentate. La o privire superficiala, am fi tentati sa credem ca Irina Petras are o scara de valori proprie, cam insolita, sau ca de-a lungul perioadei pe care o panorameaza a scris fie cum i-au cazut cartile sub ochi, fie dupa cum i-a permis timpul, fie dupa un criteriu ce tine, pur si simplu, mai mult sau mai putin, de empatie. Lucrurile nu stau asa, chiar daca, pentru a da un exemplu, poate surprinde faptul ca, de pilda, Mircea Zaciu este recenzat la sectiunea „Poezie“ cu un modest volum de versuri – e adevarat unic si postum -, în timp ce Mariana Marin figureaza la „Fise de lectura“, iar poeti ca Horia Badescu, Traian T. Cosovei, Irina Mavrodin ori Lucian Vasiliu sunt înregistrati doar în lista de la „Si“. Aceasta însa numai daca ignoram precizarea autoarei: „Am adaugat la fiecare sectiune fise de lectura ale unor carti pe care le-am citit cu creionul în mâna fara sa scriu despre ele (scrisesera alti cronicari, au ajuns prea târziu la mine, am amânat eu, îndelung, scrisul), rezumate ale unor prefete si postfete (…), dar si liste de carti semnificative pe care le-am citit/ rasfoit si despre care cred ca nu au rost în portretul deceniului vizat (…) Nu mi-am fortat mâna scriind acum cronici amânate atunci. Apoi, am ales si aici (ca în «Panorama criticii»), oricât de condamnabila ar fi alegerea, sa nu transcriu editurile si locul de aparitie al cartilor (în bulversatul peisaj editorial contemporan, aceste date si-au pierdut, din pacate, relevanta – aparitia la o editura sau alta nu mai este semn sigur al valorii, marca e rareori garantata). M-au interesat aici autorul, cartea si timpul ei. Atât“.
În mare si uneori chiar în detaliu, consecventa, Irina Petras, unul dintre cei mai avizati observatori si comentatori „la cald“ ai fenomenului editorial, a procedat la fel în „Literatura româna contemporana“ (2008) si în volumul recent aparut – „Literatura româna contemporana. Adaugiri“. (va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 313