În Occident este uzual ca oamenii politici să-şi publice memoriile. Există două categorii fundamentale: memoriile de după, conţinând retrospectiva unei vieţi şi a unei cariere (capodoperele genului fiind Mémoires d’outre-tombe ale lui Chateaubriand şi memoriile generalului De Gaulle); şi memoriile de dinainte – cărţi publicate de regulă înaintea unor alegeri importante (pentru preşedinţie, de regulă), prin care candidatul, chiar dacă n-a avut până acum prilejul să comită fapte glorioase, îşi descrie viaţa de familist şi de om politic pentru a se recomanda prin cuvinte în vederea unor viitoare acţiuni pe care le va face negreşit dacă va fi ales. Capodopera celei de-a doua categorii este The Audacity of Hope: Thoughts on Reclaiming the American Dream de Barrack Obama, tradusă şi în română cu titlul Îndrăzneala de a spera.
În ultima lună şi ceva au fost publicate în România două volume care ilustrează ambele clase. Ion Iliescu şi-a lansat memoriile – Destinul unui om de stânga – amintiri (Editura Litera), iar Klaus Iohannis şi-a anunţat intenţiile – Pas cu pas (Editura Curtea Veche).
Nu am citit încă volumul lui Ion Iliescu, însă am avut şansa – intermediată de Observatorul cultural – citirii unor fragmente din Klaus Iohannis: „În prima parte a vieţii mele, am mers mult pe bicicletă, lucru pe care îl fac tot mai rar în ultima vreme. Pînă la 30 de ani am mers numai cu bicicleta. Pe jos nu, cu autobuzul nu. Doar cu bicicleta. Însă, după aceea, tot mai rar cu bicicleta şi tot mai mult cu maşina. Pe jos, prea puţin”. Nu este chiar ceea ce De Gaulle înţelegea prin stil, dar passons; într-un mod amuzant, tocmai caracterul infantil stilistic al unor astfel de rânduri acţionează ca garant al autenticităţii lor, de produse genuine ale candidatului însuşi.
Însă o secvenţă cu adevărat captivantă a literaturii electorale – subiect arzător măcar acum, între cele două tururi – este nu aceea a candidaţilor (din câte ştiu, în România doar Mircea Geoană a mai publicat o scriere în genul celei a lui K. Iohannis, aşa că domeniul nici nu are ilustraţii prea bogate), ci aceea a susţinătorilor.
S-a râs deja pe seama poeziei dedicate de şeful Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma, lui Victor Ponta: „Victor, o galaxie română în devenire/ Răsare în universul zidit pe răstigniri/ Pe temelie veche de piatră şi jertfire/ El reînalţă o ţară a vechilor români/ Victor Ponta, preşedinte!“.
Dar n-ar trebui uitate nici textele lirice ale lui Gabriel Liiceanu vizându-l pe preşedintele Traian Băsescu sau pe candidatul Monica Macovei. E drept că Gabriel Liiceanu nu se exprimă în versuri şi că în general instrucţia culturală a d-sale o depăşeşte pe cea a şefului C.J. Prahova. Dar e ceva în felul naiv (ca formulă literară) şi total de a se livra al lui G. Liiceanu care îl transformă în partenerul siamez al lui Mircea Cosma în sala de bal electoral.
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 493