Augustin Buzura este un autor aparte al romanului românesc postbelic. Începând cu romanul Absenţii (cartea de debut) şi terminând cu Recviem pentru nebuni şi bestii (apărut la zece ani după evenimentele din 1989), autorul are marele merit de a construi o epopee a suferinţei într-un sistem totalitar. Buzura a zugrăvit în romanele sale societatea în ansamblul ei şi drama indivizilor care o formau. A vorbit foarte mult despre „moartea psihică“ reuşind să declanşeze în conştiinţa cititorilor acel declic, care a dus la conştientizarea fenomenului şi la trezirea unei revolte mocnite ce a izbucnit în decembrie 1989. Pentru că vrem, nu vrem, evenimentele din decembrie 1989, dincolo de încărcătura lor de „lovitură de stat“, ele au însemnat şi o exhibare a revoltei oamenilor în faţa unui sistem totalitar, care ne-a amputat conştiinţele şi ne-a transformat în biete vieţuitoare interesate numai de rezolvarea problemelor biologice. Da, opera romanescă a lui Augustin Buzura a dus la trezirea conştiinţei naţionale. Înfruntând balaurul cu şapte capete, şi l-aş numi cenzura, autorul romanului Orgolii a pus degetul pe rana societăţii şi ne-a arătat care este vindecarea.
Aceste câteva gânduri legate de opera lui Augustin Buzura mi-au venit în minte în urma lecturii volumului Romanele lui Augustin Buzura. O lectură metacritică, scris cu multă acribie de Sorina Sorescu şi apărut la editura craioveană Aius Printed, în 2014. În fapt, autoarea continuă o cercetare mai veche asupra operei lui Augustin Buzura, materializată acum într-o monografie solidă, densă, cu o bibliografie bogată. În fapt, autoarea şi-a construit monografia, după spusele ei, pe două căi: prima ar fi „dezvăluirea adevărului interzis despre societate“, situaţie care i-ar fi dat lui Buzura senzaţia „pierderii de autenticitate“; a doua cale ar fi „esenţializarea circulară a unei deveniri organice“. Cu alte cuvinte, Sorina Sorescu a urmărit, punând în antiteză, în prima parte, părerile criticilor esteţi cu cele ale criticilor disidenţi. Criticii esteţi autohtoni au remarcat, încă de la debutul lui Buzura, că au de a face cu un autor care ştie să construiască un univers romanesc, reproşându-i, totodată, că a dat o foarte mare importanţă construcţiei unei societăţi în derivă, neglijând personajul. Criticii disidenţi, şi aici i-am aminti pe Monica Lovinescu, îşi doreau ca, prin romanele sale, Buzura să apese şi mai mult pe pedala revoltei împotriva comunismului. Sigur au fost şi voci, cum ar fi cea a lui Cornel Regman, care făcând concesii regimului, l-a acuzat pe Buzura de „limbaj neadecvat“ în Feţele tăcerii. Sorina Sorescu deplânge misiunea criticului de a fi obedient în faţa ideologiei oficiale şi orb în faţa criteriului estetic. Însă aceasta a fost singura cronică „negativă“. Criticul Eugen Simion a fost cel care a vorbit despre formaţia de psihiatru a lui Buzura. Pentru că trebuie să spunem, Augustin Buzura este la bază medic, renunţând la această meserie dintr-un motiv de conştiinţă. În regimul comunist, psihiatria era folosită pentru a şterge memoria revoltaţilor, or, Augustin Buzura nu şi-a dorit nici o clipă acest fapt.
Una dintre ideile interesante pe care Sorina Sorescu la pune în discuţie în această monografie este faptul că Buzura şi-a construit opera literară „ca pe un mare experiment, mereu reluat, în sensul de cercetare de laborator“. Faptul că romanele lui Buzura erau o privire foarte lucidă asupra mecanismelor unei societăţi concentraţionare, personajele acţionând ca nişte vectori aducând la suprafaţă trăirile interioare şi dând unitate universului narativ, au făcut-o pe autoarea monografiei să afirme că Opera în sine este un „experiment mereu reluat“. Totodată ea observă că receptarea critică a lui Buzura a fost una foiletonistică, neexistând până acum un studiu aplicat asupra operei sale. În opinia Sorinei Sorescu, singurul autor postbelic de poetică narativă este criticul Nicolae Manolescu şi studiul său Arca lui Noe. În fapt, Manolescu este cel care l-a numit pe Buzura autor neomodernist şi i-a „reproşat“ insuficienta profilare pe corintic. Este foarte adevărat că Opera lui Buzura incită la interpretări foarte complexe. Din acest motiv este şi foarte greu să te descurci în hăţişul interpretativ. O altă latură pe care o aduce în discuţie Sorina Sorescu este valoarea curativă a romanelor lui Buzura. Psihanaliza este atu-ul forte al scrierilor lui Buzura. Şi nu e de mirare! De exemplu, autoarea remarcă faptul că în Absenţii experimentele narcotice ale lui Aldous Huxley sunt punctul de pornire, iar „romanul s-a întemeiat mai ales pe studiul de semiotică medicală, decât pe influenţe filologice“. Un alt model de introspecţie îl găseşte Buzura în experimentele de psihodramă terapeutică a lui J.L. Moreno. Încă din Absenţii avem elemente ale psihodramei, şi anume suita de alter-ego-uri teatrale (bufonul roz, cerşetorul de afară, bătrânul din vecini). În ceea ce priveşte Feţele tăcerii, în opinia autoarei, trimiterea metadiscursivă la „teatrul spontaneităţii“ al lui Moreno apare frecvent, „diseminată pe parcursul întregului roman, când explicit, când implicit, fie ca temă de reflecţie, fie ca reprezentare a procesului autoanalizei. Romanul aduce o problematică morală în plan obiectiv al istoriei postbelice“. Totodată autoarea mai observă că romanul Orgolii are „structura psihodramei doliului“.
În ceea ce priveşte „esenţializarea circulară a unei deveniri organice“, autoarea este de părere că Buzura ştie că autenticitatea nu este nici psihanaliză, nici, în roman, retorică, ci mnemotehnică, adică o încărcătură de elemente sociale articulate de o responsabilitate auctorială. Pentru că Buzura se simte, responsabil faţă de oamenii trăitori în sistemul concentraţionar.
Cartea Sorinei Sorescu este o contribuţie majoră la studiul Operei lui Augustin Buzura, în integralitatea ei. Arta narativă a lui Buzura este privită lucid pe toate feţele, din toate unghiurile, oferindu-ne o monografie complexă atât a construcţiei, cât şi a receptării, dar şi a perspectivei istorice.
Autor: Mariana CrişApărut în nr. 511