O personalitate de o cu totul remarcabila anvergura, una dintre putinele cu care cultura româneasca a acestei epoci se poate mândri cu adevarat, este Ion Vianu, figura aproape singulara în buimaca noastra societate postdecembrista în care triumfa zi de zi impostura, vasta ignoranta, intoleranta, mitocania lustruita si, peste toate, noncaracterele. Ascultându-l la Televiziune sau la Radio, din pacate mult prea rar, spiritul intra într-o stare vibrant-linistitoare si, as zice, vindecatoare. Nu am avut onoarea sa-l cunosc ori sa-l ascult direct. Nu s-a ivit prilejul sau nu l-am prins eu. Si ma gândesc ca s-ar fi putut întâmpla, fie si daca am în vedere faptul ca Ion Vianu si-a publicat admirabilele carti la cea mai mare si mai prestigioasa editura a ta rii, Polirom, care se afla în orasul meu. Data fiind distanta dintre Iasi si Bucuresti, nu am avut nici posibilitatea sa-i urmaresc conferintele, precum cea recenta, anuntata cum se cuvine de revista „Cultura“, cu o tema al carei simplu enunt e suficient pentru a te convoca: „Omul plat“. Gânditorul si eseistul îl defineste pe acesta ca fiind „omul post-religios si post-psihanalitic, fara dimensiunea profunzimii. Epoca noastra practica explicatia în detrimentul întelegerii. Consideratii despre o lume fara culise, de o profunda superficialitate“.
Spirit rafinat si supercultivat, Ion Vianu mânuieste, cum se vede si din ceea ce am citat, inspirat si eficient, atât oximoronul revelator (Cella Delavrancea, scrie undeva domnia-sa, îi trata pe adoratorii ei cu „gratioasa cruzime“), cât si paradoxul, stapânind de minune si valorificând ceea ce un critic numea „puterea germinativa“ a acestora. În fine, Ion Vianu este intelectualul rasat – vreau sa spun si nascut, nu doar facut – care ilustreaza prin ceea ce scrie si rosteste binecunoscuta butada potrivit careia cultura e ceea ce ramâne dupa ce ai uitat totul. Fara ifose de „filosof“ (România e plina de filosofi, dar n-are nici o filosofie, asa cum este plina de economisti si juristi, dar nu are nici economie, nici justitie!), fara parada de eruditie, pentru autorul romanului „Amor intellectualis“ starea intelectuala este, asa-zicând, una naturala. Eugen Simion observa odata ca poeti ca Nichita Stanescu sunt „naturi“. Am putea spune si despre unii intelectuali, rarisimi, ca Ion Vianu, acelasi lucru.
Cu simtul acut al relativului si, daca îmi dau bine seama, si cu sentimentul „desertaciunii desertaciunilor“, Ion Vianu marturisea totusi într-un interviu, raspunzând la o întrebare directa, ca este un om fericit. Daca l-as auzi pe oricine altcineva zicând ca e fericit, l-as privi cu o anumita condescendenta. Pe Ion Vianu însa îl cred. Confesiunea sa e nu numai grava si credibila, dar si tonifianta. Asta, pentru ca ea vine din partea unui om care nu e plat si a unui spirit… bogat cu duhul.
La toate acestea ma gândeam nu demult, în primele zile ale lunii iunie, pe când ma aflam la standul – caseta – Institutului Cultural Român de la Târgul international de Carte de la Madrid. Documentându-ma, treceam în revista autorii si volumele expuse acolo. Între cartile traduse în limba lui Cervantes si a lui Ortega y Gasset, am remarcat cu bucurie „romanul de formatie“, pe care l-am comentat aici la timpul potrivit, „Amor intellectualis“, aparut la Miguel Gomez Ediciones, alaturi de titluri si nume ale clasicilor Eminescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Panait Istrati, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, dar si ale unor contemporani. Ca orice mare târg, si cel din imensul si monumentalul parc „Retiro“ era un Babilon de carti. Si, ca si într-un alt an, la Frankfurt, mi-am pus întrebarea cliseu, dar de neocolit, pe care multi si-o pun, inclusiv marii profesionisti ai cartii, cine le citeste, cine le cumpara? Ei bine, mi-am zis, acest roman al lui Ion Vianu, merita sa fie citit. Si nu numai de cunoscatorii limbii spaniole. Întors acasa, am revazut însemnarile ce mi le facusem la lectura volumului „Apropieri“. Si pentru ca m-a preocupat si ma preocupa în mod deosebit „literatura subiectiva“ – cu sintagma pe care a impus-o în critica si istoria noastra literara Tudor Vianu – m-am oprit o clipa la cele privind unul dintre „eseurile în libertate“, cum le numeste autorul, intitulat „Memorialistica vazuta de un memorialist“. Vazuta de memorialistul caruia îi datoram, între altele, acele amintiri si portrete în dialog cu regretatul sau „frate geaman“ – criticul, prozatorul, teoreticianul lecturii, fermecatorul diarist Matei Calinescu. În demonstratia sa, Ion Vianu evoca parerea pe care i-a împartasit-o cândva Eugen Ionescu si anume ca „cele mai interesante scrieri sunt cele memorialistice“, cu conditia ca „scriitorul sa nu se cenzureze“. Mi-am amintit ca, de pilda, Cioran exprima acelasi gând despre corespondenta scriitorului. Or, corespondenta este tot literatura subiectiva, ca si jurnalul, practic un alt fel de memorialistica, produs al unei memorii în act, o memorie la timpul prezent. Dupa cum memorie la timpul prezent este si reportajul, relatarea unui eveniment de catre jurnalist. Acesta este „primul istoric“, afirma Ion Vianu, argumentând cu un fapt trait, cu mai multi ani în urma, în calitate de trimis al unui mare ziar la un congres de psihiatrie, unde se punea problema reprimirii Uniunii Sovietice în Asociatia Mondiala de Psihiatrie. Era epoca gorbaciovista. „Redactând noaptea reportajul meu – rememoreaza domnia-sa – dupa o zi epuizanta petrecuta în sedinta congresului, am avut cvasirevelatia ca eu, ziaristul, eram prima veriga a unui lant care se va termina cu sinteza istoricului acestei perioade peste cine stie câti ani. Pentru a scrie o pagina de istorie antica, citesti inscriptii în piatra. Dar istoricul modern citeste în primul rând ziarele. Citeste si jurnalele intime, si denunturile, si scrisorile sau curierul electronic. Articolul de ziar însa introduce o anumita ordine în haosul faptic“.
Asa ar trebui sa fie articolul de ziar. Realitatea este însa cu totul alta. L-as provoca pe Ion Vianu sa-mi dea un singur exemplu de ziar românesc din vremea noastra, si ma tem ca nu numai românesc, în paginile caruia sa citesc fie si numai un singur articol care sa puna ordine în haosul faptic. Întâmplator, am publicat în anii din urma un comentariu despre presa noastra de dupa ’90, care se intitula… „Panorama haosului“. Vai de istoricul care se va baza pe ceea ce va gasi în ziarele din aceasta epoca! Demersul sau va fi din capul locului falimentar…
Sunt de retinut disocierile si observatiile subtile ale Ion Vianu privind memorialistica, plecând de la o opera de acest gen celebra: „Memoriile de dincolo de mormânt“ ale lui Chateaubriand, „destinate unei publicari si unei lecturi postume, ba chiar unei scrieri postume“, mai ales ca autorul lor vorbeste de „privilegiul special acordat de Pronie Sfântului Bonaventura, acela de a-si continua redactarea memoriilor «dupa moarte»“. În consecinta, Ion Vianu constata: „Orice opera memorialistica este o opera postuma, chiar daca, sub forma unei scapari, ea ajunge publica, fragmentar sau chiar în întregime, în timpul vietii memorialistului. Spre deosebire de opera fictionala, memoriile sunt explicit o încercare de a impune posteritatii o anumita viziune asupra vietii celui ce o scrie. O astfel de stradanie presupune o încheiere a socotelilor, o anumita pace, care nu poate apartine cu totul celui care se afla în mijlocul luptei. Memorialistul este un mort prin anticipatie care repeta într-un fel miracolul, privilegiul acordat Sfântului Bonaventura, acela de a scrie postum“. Dar ce individualizeaza memorialistica, acest gen considerat, adeseori didacticist, de frontiera, dar care nu e deloc marginal? Specificul, crede Ion Vianu, i-l confera ceva ce tine de însasi conditia sa, si anume ca „…între faptul de viata si punerea lui în text trece un timp. Intervalul de latenta între traire si text este decisiv“. Magistral nuantata mi s-a parut ideea ca nimeni nu scrie decât cu gândul de a fi citit, mai devreme sau mai târziu, ba chiar de un lector ideal, fie el si unul singur „real sau imaginar, individual sau colectiv“. Pentru acest cititor, face memorialistul sacrificiul, unul enorm, de a-si cheltui, de a-si pierde timpul existential si nu numai. Nimeni nu scrie pentru un… sertar etern… „Caci – argumenteaza autorul – scrisul este, în acelasi timp, o pierdere de timp, dar si, cum îsi intituleaza Marcel Proust opera, o «Cautare a timpului pierdut». Si poate fi si o regasire a Timpului. Investim – dar si cheltuim –ceva din timpul nostru actual pentru a regasi o iluzie: Timpul care nu se va mai întoarce niciodata. Si cu toate ca este pierdut, iluzoriu, timpul trecut este si nesfârsit de pretios. Fiindca numai amintindu-ne de trecutul nostru, avem un temei sa credem ca nu suntem niste fiinte efemere si fara destin, ci personalitati umane în sensul deplin“. În context, eseistul trimite la opere memorialistice clasice, facând totodata distinctie între acestea si „o forma de memorii“ care sunt cele ale edificarii unui caracter – „romane ale unor formatii“ ca „Poezie si adevar“ al lui Goethe, „Viata mea“, al lui Trotki, „Zile albe, zile negre“ de Nichifor Crainic, dar si „Amintirile din casa mortilor“ ale lui Dostoievski, „carte travestita în roman“.
Nu în ultimul rând, as observa ca în eseurile si portretele lui Ion Vianu, care se citesc ca niste captivante naratiuni, scriitorul este dublat, potentat, într-un mod cum nu se poate mai fecund, de experimentatul psihanalist.