Limbajul nearticulat

Dacă fiinţa umană este în vârful lanţului trofic, culme şi împlinire a evoluţiei, atunci este un microcosm ce adună în sine, concentrându-le, toate posibilităţile de a fi existente în lume.
În acelaşi timp, fiinţa umană este singura fiinţă cu limbaj articulat, de unde rezultă că:
1. Omul exprimă (traduce) în limbaj articulat toate celelalte tipuri de limbaje nearticulate; în terminologia lui Heidegger, Da-sein deschide orice fiinţare înspre sensul fiinţei sale.
2. Omul are nenumărate ale posibilităţi de exprimare în afara limbajului articulat; aparatul său fonator este suprem dezvoltat astfel încât, cu o minimă disciplină, poate imita orice necuvântătoare, orice zgomot al naturii, orice sunet al lumii. Omul este un Super-Papagal (Oberpapagei).
Ambele afirmaţii sunt egal adevărate. Doar că accentul cade de mii de ani, cel puţin în civilizaţia noastră europeană, pe prima. Omul este încurajat să vorbească numai omeneşte şi să-şi uite pe cât posibil cealaltă dimensiune a sa în aşa fel încât exprimarea prin limbaj îi este extrem de limitată. Restricţionarea omului la utilizarea strictă a limbajului articulat produce o presiune asupra tuturor impulsurilor şi tendinţelor ce sălăşluiesc în mod legitim în el. În limbaj psihanalitic eul articulat face să fiarbă, nu fără consecinţe, cazanul sinelui nearticulat, potenţialităţile sale necuvântătoare.
O parte dintre nevrozele omului occidental, civilizat, sunt generate de această (auto)interzicere a exprimării în alte limbi decât cea omenească. Deşi, cum am spus, mecanismul fonator al omului este capabil să reproducă toate zgomotele lumii – de la croncănitul corbilor până la vuietul mării, de la uguitul porumbeilor până la foşnetul pădurii, omul occidental se canoneşte să înghesuie tot universul în vocabule, să-l exprime gramatical. Primitivii folosesc în mod egal cele două mijloace pe care omul le are la îndemână: limbajul articulat şi limbajul nearticulat. Cuvântează, vorbesc, dar deopotrivă, deseori în interiorul aceluiaşi discurs, imită sunetele naturii – pocnesc, pârâie, trosnesc, vuiesc, măcăne, tropăiesc, sâsâie, ţârâie, gârâie. În sărbătorile lor – mult mai dese decât ale noastre – primitivii imită, alături de sunete, mişcările celorlalte fiinţe – şi execută, transfiguraţi, dansul „tigrului”, dansul „şarpelui”, dansul „vulturului”, dansul „cangurului”, dansul „păunului”.
Desigur, îi obligă la această comuniune şi comunicare cu natura necesităţi de supravieţuire – pentru a putea prinde o raţă sălbatică, trebuie să o înţelegi „din interior”, să o atragi în bătaia săgeţii cu cântece specifice împerecherii etc. Dar indiferent dacă nevoile economice sunt sau nu raţiunea generoasei sale comprehensivităţi, primitivul – spre deosebire de noi – îşi descătuşează într-un mod firesc şi cealaltă latură expresivă a sa, limbajul nearticulat.
Singurele moduri în care omul civilizat a păstrat legătura cu această latură, nearticulată,  fiinţei sale – este unul ultrafinat: muzica, sportul şi dansul. Cu excepţia dansului (astăzi pe cale de dispariţie din societatea occidentală civilizată) doar o categorie restrânsă de indivizi participă în mod efectiv, activ, la aceste activităţi prin care omul îşi transgresează limitele, lingvistice şi gestuale, ale configuraţiei sale articulat-umane. Toţi ceilalţi sunt simpli spectatori: auditori sau privitori. Chiar şi aşa, cele două – muzica şi sportul – şi-au păstrat de milenii uriaşa importanţă în viaţa cotidiană a omului occidental, iar acest fapt ne arată cu prisosinţă că omul nu poate trăi dacă nu-şi satisface şi latura ne-articulată a fiinţei sale. Instinctul de exprimare a microcosmosului dinlăuntrul său cere să-şi spună „cuvântul”. Să înoţi ca un peşte, să alergi ca un cangur sau precum un ogar, să faci tumbe, să sari, să salţi, să zbori, să te încleştezi şi să te baţi; să faci – prin propriul glas sau prin instrumente, ori prin amândouă – aerul să vibreze în toate graiurile vieţuitoarelor pământului şi ale păsărilor cerului – au fost monedele prin care omul a plătit animalului ce este al animalului din el.
Aplicaţii:
Propun predarea în şcoli a unei discipline obligatorii privitoare la limbajele alternative ale lumii. În prezent, educaţia este rudimentară şi extrem de limitată: copilul mic este învăţat foarte sumar „cum fac” porcul sau vaca, gâsca sau raţa, câinele sau calul. E într-adevăr un imbold natural al omului de a imita celelalte limbaje ale naturii – fapt îndeosebi vizibil la copii, care imită aproape orice le iese în cale – dar acest imbold este rapid „rezolvat” şi cenzurat de educaţia ulterioară. Imiţi vaca sau calul, porcul sau oaia doar atâta cât să ştii „cum fac”, după care eşti din nou readus la ordine şi obligat să vorbeşti numai pe omeneşte, una dintre cele mai mari mustrări aduse unui copil fiind aceea că „face precum un animal” – nu contează care.
Să fim sinceri… De câte ori nu am simţit nevoia copilărească să aducem, într-un dialog care nu ducea nicăieri, un sunet sau un zumzet venite din alte orizonturi? Să răspundem unei acuzaţii nefondate, unei obrăznicii, unei absurdităţi sau unei inutilităţi cu un grohăit, cu un cârâit, cu un sforăit cabalin, cu o trâmbiţare elefantină. De altfel, de multe ori, în mod natural, în clipe de maximă surescitare sau de enervare, limbajul omenesc devine oricum indistinct de lătrat sau de urlet, cuvintele devenind atunci simple pretexte. Ori, în cazuri mai vesele, când simţim că limbajul omenesc este excedat de un fenomen saturat, să dăm drumul unor triluri de privighetoare, unui ciripit de vrăbiuţe sau unui uguit de porumbei? Lucru care se întâmplă, din nou, în mod natural, în clipele privilegiate ale iubirii, când îndrăgostiţii devin, din punct de vedere sonor, literalmente nişte „guguştiuci”… Nu sunt şoaptele amorezilor un compromis între cuvânt şi grângurit, o dez-articulare şi dezmembrare a cuvintelor înspre o dulcissimă păsărească?
Hotărât lucru: limbajul nearticulat ar trebui introdus ca disciplină obligatorie în şcoli. Şi atunci am avea replică chiar când am rămâne fără cuvinte…