Sari la conținut
Autor: ŞTEFAN BAGHIU
Apărut în nr. 528

Like-poems

    Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2015, 84 p.

    Despre poezia lui Radu Vancu se vorbeşte adesea la superlativ. Şi nu e greu de înţeles de ce: dacă poezia autobiograficului în cadrul generaţiei 2000 a jucat, în primul rând, cartea faptului nesemnificativ şi a cotidianului „la gradul zero“ (cu vârfuri foarte puternice şi o serie mimetică pe măsură), Vancu şi-a transformat biografia într-un spectacol stilistic haute. Barocă, livrescă şi conştientă de convenţiile textului, poezia lui Vancu a garantat deseori că, între multiplele conduite din interiorul generaţiei, existenţa unei aderenţe la „profesia“ poetică fără exerciţiul relativismului şi al futilului este posibilă. Mai mult, proiectul poetic al lui Vancu (după Andrei Terian, acela de a „transsubstanţia biografia într-o epopee“) a întors biografismul exersat în ultimul deceniu în zonele poeziei româneşti din a doua jumătate a secolului XX (fără a face concesii atmosferei postumane testate de majoritatea poeţilor „tineri“). Pe scurt, formule stilistice clasicizate puse în slujba cotidianului. Radu Vancu nu s-a ferit niciodată de a face teorie literară în interiorul poeziei, de a suspenda realul în kitsch, de a idiliza şi de a manieriza poemele post-traumatice – în fond, de a face paradă cu mai toate schemele interzise în poezia tânără. Formula a mers, iar inadecvările au fost iertate tocmai pentru că funcţionau, în primul rând, ca mizanscene ale unei metafizici întunecate: între drăgălăşenii şi kitsch îşi făceau mereu loc angoasele şi imaginile dure.
    Dar anul acesta a apărut la Casa de Editură Max Blecher volumul 4 A.M. Cantosuri domestice. Acesta îi va surprinde pe majoritatea cititorilor poeziei lui Radu Vancu. Pentru că ceea ce îl determina (cel puţin în ultimele volume) pe poet să publice era chiar proiectul: calofilia „new born“ din Sebastian în vis, recuperarea şi recondiţionarea coşmarului în Frânghia înflorită etc. Vancu părea să nu scoată volume fără a stabili exact misiunea lor. Însă, de această dată, volumul arată – până la un punct – ca o antologie de poeme ocazionale. Formulate în mare parte pentru a atrage atenţia (voit carismatice), versurile par, în prima jumătate a cărţii, construite pentru o singură lectură. Fie că spălatul vaselor provoacă epifanii, fie că ars poetica şi ţeserea goblenurilor se confundă, fie că versuri eminesciene sunt transformate în laitmotive intertextuale, fie că „Mircea Ivănescu-mi spunea/ că se bărbiereşte/ fără să se uite în/ oglindă“, ele par scrise pentru a atrage câteva like-uri. Primul poem din grupajul Mansarda este extrem de grăitor pentru ceea ce va fi, în general, volumul: metaforele încordate şi suprasaturate în convenţionalismul poeziei moderne („soarele zbătându-se tetanizat/ pe cer“, „convulsiile şi tortura soarelui“) convieţuiesc cu activităţile casnice (în acest caz jocul Lego, Sebastian etc.).
    Nu ezit să spun că eşecurile Canto IV („În vreme ce torni mălai în apa clocotită şi amesteci grijuliu/ în bolboroseala galbenă, e matematic imposibil ca omuleţului/ din mintea ta să nu-i treacă prin cap o chestie/ din cele ce urmează: <…> ix) Dacă se fac cocoloaşe, Doamne, atunci o să ajung în iad./ ăsta să fie semnul. Dacă nu, invers“) şi Canto VIII („Nu credeam să-nvăţ a spăla vase/ vreodată. Maldăre şi pururi tânăr./ Tot tresărind, tot spălând/ la ele de vreo jumătate de oră,/ şi Naratorul Naibii/ din creierul metafizic/ ca o cratiţă cu sarmale/ nu mai tace din gură// Când mă simt prea sublim,/ spăl vase, zice poetul. Dau/ cu sublimul bureţel/ de sârmă. Sublima mazăre/ s-a prins rău./ Frec tăcut şi/ Sublimul Palavragiu/ taca-taca, taca-taca“), Canto IX (etc.) nu mai pot fi salvate în această fază de revenirea la subiectele tari. Deşi Vancu pusese monopolul în ultimii ani asupra câtorva motive traumatice, ele par aduse acum în prim plan abia către a doua jumătate, într-o secvenţă ce ar fi trebuit să fie un volum separat: moartea tatălui, deja proiectată într-o manieră interesantă în volumul anterior, va determina o discuţie despre ereditar şi va declanşa o polemică fină la adresa moştenirii suicidului.
    Poziţionată între poemele ocazionale (insist asupra acestui termen), ea riscă să arate tot mai mult ca o revenire involuntară. Ca şi cum, după ce şi-a epuizat biografia prin proiecte independente foarte bine închegate, Vancu a simţit nevoia să continue lupta cu propriile obsesii chiar şi atunci când, suprautilizând-o, îngropase deja securea războiului. Iar mijloacele de acum – în lipsa proiectului unitar – îi trădează mai bine ca niciodată influenţele: fie că împrumută vocea lui Ioan Mureşan pentru a tempera ceea ce astăzi mai e în poezia sa doar spectrul violenţei („Hărmălaia policoloră a monstruleţilor/ din locurile de joacă <…> Ca şi când o mână enormă/ ar aşeza dimineaţa peste/ locul de joacă/ un clopot de sticlă/ pe care îl va aşeza seara/ peste crâşmă“, „scrie cum zâmbetul păpuşicii/ e exact zâmbetul fiului său,/ de bucurie răsar floricele/ ca alea de pe pijămăluţă/ la picioarele literelor şi/ laptopul e o mică florărie“), fie că îşi traduce cărtărescian discursul, primele două părţi ale volumului îl propun pe Radu Vancu ca pe un poet mediu. Astfel, versuri puternice ca „Va fi cândva real/ mortul pe care l-am ţinut/ în braţe, şoptindu-i/ disperat: «tata, tata,/ ce-i chestia asta?»“ sunt de această dată stricate pur şi simplu de integrarea în interiorul poemelor „domestice“, în paralele de imaginar lipsite de inventivitate: „Uneori, dragă, ouăle/ se fierb foarte moi./ Nu-i vina nimănui,/ zi-i destin şi pace./ Sau, dacă vrei, ia-o/ în mistic – şi, când/ gălbenuşul se revarsă/ peste pâinea prăjită,/ zi-i că-i sufletul/ lui Dumnezeu/ revărsându-se peste/ lucruri. Oricum cândva// aşa va fi“, „Creierul strălucind printre toate astea/ ca un copil lăsat singur/ în raionul de jucării“.
    Insistenţa cu care livrează Radu Vancu first thought poetry îi face un mare deserviciu. Pentru că versurile nu merg aproape niciodată dincolo de carisma evidentă. Ele nu pot fi mai mult decât simpatice, din moment ce misiunea lor nu mai e de a tempera angoasele, ci una pur estetică (a se citi „retorică“). Dacă Alex Goldiş îi vedea poetului calităţile principale în puterea cu care a evitat mereu tentaţia anti-literaturizării, ele rămân acum defectul principal: pentru că deşi Vancu încearcă să îşi repoziţioneze discursul, narativ şi biografic-recuperativ în a treia parte (20 de waţi), reflexul cosmetizării din primele părţi îi blochează deseori şansa. Mare păcat, din moment ce a treia parte susţine chiar teza grea a cărţii. Ce se întâmplă de fapt în tot amestecul de poetici din 4 A.M. Cantosuri domestice ţine de o polemică fină purtată (probabil) cu teza unui capitol din studiul Despre sinucidere al lui Durkheim. Deşi învechit şi, implicit, depăşit, el postula o teză a ereditarului. Astfel, lupta majoră – deconspirată explicit la pagina 47 – se duce pe terenul evadării din acest sistem care îşi comportă iminent recurenţele. Insinuate pe întreg parcursul cărţii, momentele de contemplare a suicidului îşi revendică, însă, abia în retrospectiva lecturii, importanţa: „La Canto II de/ două ori ai vrut să scrii/ «laţul pe care ţi l-a pus atunci la gât»“, „şi creierul e mort de bucurie/ când ştie că cealaltă ţeavă a puştii de vânătoare/ încă-l aşteaptă, devotată“, până la Canto XXVI, „oricât de mult iubesc sinuciderea ta,/ nu mă voi sinucide“. Dacă în Frânghia înflorită Vancu imagina un infern Disney, aici schemele carnavaleşti sunt părăsite pentru a produce (în mod paradoxal, căci în Canto XIX poetul anunţa deja senectutea „post-confesionalului“ <sic!>) discursul confesiv pe care, în mod normal, o nouă carte pe aceeaşi temă ar fi trebuit să-şi concentreze eforturile. Citez aici una din cele mai bune bucăţi ale cărţii, în care lupta cu sinuciderea îşi găseşte argumentele în personajul fiului: „Oricât de tehnicoloră e moartea,/ oricât de frumoşi am arăta amândoi/ în filmul cu sinuciderile noastre regizat/ de însuşi ăla, oricâtă/ poezie pură e-n manualele de suicidologie –/ nu mă voi sinucide./ Mi-am tăiat şi eu braţele cu lama,/ am pe ele mai multe cicatrice/ decât poze cu noi doi, sau numai cu tine <…> Am invidiat, invidiez încă până la leşin/ morţii atât de cufundaţi în liniştea lor <…> tu n-aveai de dat ochii decât cu mine./ Eu am de dat ochii cu Sebastian“.
    Abia aici, concentrate, momentele confesive depăşesc în intensitate proiectele anterioare. Pentru că amintirea tatălui este descrisă cu atenţie la detaliile atmosferei, ea produce cu adevărat o poezie autentică, nu doar o înscenare a posibilităţilor acesteia: „Eram copil, vorbeam ca un copil, dar/ vedeam cum în jurul mâinii/ cu care ţinea sticla/ aerul era tot mai clar, până trecea prin ea/ o flacără de crematoriu“. Această transă autentică infestează mai departe chiar şi proiectele clasicizante, iar Canto XXXII eclipsează, prin forţa versurilor, prima parte a volumului. De aici parcă selecţia e mult mai bună: faptul că memoriile narate sunt curăţate de efectele cosmetice ale împrumuturilor face ca ultima parte a volumului să dea măsura adevăratei poezii post-confesive (apropiate ca atmosferă de câteva din reuşitele lui Dan Sociu): „Mi-e ruşine când ştiu că, citind asta,/ tu suferi şi eu nu. Mi-e/ ruşine să ştiu că Floris ăla/ ne-a tras-o elegant. Chapeau,/ frate floris, ne-ai făcut. Când ne-am/ trezit din beţie, mi-ai zis: «puia ticu,/ sunt mândru de tine că n-ai borât»./ Când ne vom trezi iar, sunt curios/ dacă vei mai crede asta“; „Colegul meu de/ bancă din liceu, pictorul/ schizofrenic Silviu V. Eram,/ sunt sigur acum, foarte/ îndrăgostit de el. Mi-a spus/ într-a zecea, privindu-mă cu ochii lui halucinaţi, că/ nu mai are mult de trăit“.
    Desigur, clişeul absolut despre poezia lui Radu Vancu rămâne acela al puterii paradoxului: alăturarea calofiliilor şi gingăşiilor cu morbidul şi disperarea. Însă, de data aceasta, dorinţa de a păstra această formulă a contradicţiilor diminuează valoric ceea ce putea fi un volum post-confesiv bun. Faptul că Radu Vancu alege să publice un volum în care mai bine de jumătate nu-şi are rostul (arată ca o reciclare a propriilor capricii stilistice în pastile poetice) ne face să aşteptăm depăşirea stilizării. La fel cum poezia trebuie să depăşească social media writing înainte de a fi intrat în această zonă.    n

    P.S.: Mă tem că traducerea termenului de „post-confessional poetry“ l-a păcălit pe autorul Cantosurilor domestice: s-ar putea ca acest concept să se refere, mai ales, la poezia confesivă şi mai puţin la cea „confesională“ (potrivit versurilor „Cred că sunteţi sătui până-n gât/ de poeţi post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei“). Orice ar însemna poezie confesională.