Doi dintre marii scriitori ai generaţiei ’60 împlinesc, în agitatul 2015, 80 de ani: George Bălăiţă (17 aprilie 1935) şi Dumitru Radu Popescu (19 august 1935). Amândoi aleg să-şi „decline“ vârsta scriind despre alţii. În Pro Saeculum, revistă care spre lauda sa se ţine la distanţă onorabilă de marile scandaluri şi „despărţiri“ ale momentului literar, D.R. Popescu scrie despre o carte pe care a citit-o „pe nerăsuflate“, un roman-document, Drumul spre iad de Radu Ciuceanu, iar G. Bălăiţă consacră tableta sa patetică şi emoţionată La un amic lui C.D. Zeletin (13.04.1935): „Îl cunosc de o viaţă-ntreagă. Suntem amândoi aprilini, născuţi în a doua decadă a capricioasei noastre zodii. Un om înzestrat cu toate cele bune. Dublă vocaţie, medic şi scriitor. (…) Norocul de a se trage dintr-un neam bun. Credincios până la lacrimi. Crescut în spiritul tradiţiei sănătoase creştin-ortodoxe, dar şi a timpului care i-a fost dat să trăiască. Părinţi, bunici, străbuni, ţărani răzeşi, preoţi şi învăţători. Stâlpii aşezărilor noastre de la începuturi, gospodari prin muncă cinstită şi dragoste de moşia strămoşească. Într-o lume de jur împrejur nu numaidecât ostilă, dar complicat problematică, neamul românesc s-a păstrat în tot ce are bun prin rădăcina ţărănească. Din care au ieşit şi boierii pământeni şi voievozii întemeietori şi lumea europeană de mai încoace. Aşadar, elevul magna cum laude Constantin Dimoftache, şef de promoţie, domnul doctor Dimoftache şi distinsul C.D. Zeletin, autor important, cu raftul lui în biblioteca naţională. Nepot bun al singurului Nobel român, dr. George Emil Palade, frate cu mama Berbecului CDZ…“ Din „rădăcina ţărănească“ despre care vorbeşte aici G. Bălăiţă se nasc aceşti stâlpi de rezistenţă ce rămân în picioare în toiul dezastrului. Trecut el însuşi printr-un dezastru, evocă asemenea „stâlpi“ şi Ernst Jünger după Al Doilea Război Mondial, în 1949, în Pagini din Kirchhorst (Polirom, 2004, traducere, prefaţă, note şi indice de Viorica Nişcov). El notează acolo o istorie din „războiul boxerilor“ despre execuţia unor ostateci chinezi: „Aceştia stăteau într-un şir lung, aşteptând să fie, unul după altul, descăpăţânaţi. Ofiţerului i-a atras luarea aminte un chinez din acest rând, care citea o carte. Priveliştea l-a tulburat şi l-a rugat pe conducătorul execuţiei să cruţe viaţa acelui om, ceea ce i s-a acordat. I-a împărtăşit chinezului graţierea. Chinezul a mulţumit, a băgat cartea în buzunar şi a părăsit locul execuţiei, unde activitatea şi-a urmat cursul. Ar trebui să cunoaştem acel text“ – reflectează Jünger. „Azi îmi pot închipui că-l va fi interesat un capitol din Jin Ping Mei sau vreun îndrumar pentru cultivarea crinilor.“ Mergând pe cursul aceleiaşi idei, a continuităţii şi dăinuirii efortului omenesc, scriitorul german se opreşte la „ţăranul care ară“ netulburat şi, mai departe, spune: „Plugarul se întoarce; l-am văzut în timpul campaniei din Franţa, şi se spune că la Waterloo îşi trăgea brazdele între armatele care se confruntau“. Iată „stâlpii“ de rezistenţă din aşezările de la începuturi ce ne răsar în minte la capătul unui dezastru. Noroc cu asemenea oameni a căror prezenţă invizibilă, vătuită de vacarmul inform al actualităţii, mai poate ţine treaz firul subţire şi pâlpâind al tăcutei mândrii naţionale, devenită, din nenorocire, slogan de tinichea al campaniilor electorale. Avem mare nevoie de „plugari“ şi de… „chinezi“!
La rândul său, Dumitru Radu Popescu citind „pe nerăsuflate“ mărturia documentară din Drumul spre iad sustrage de acolo interogaţia esenţială pe care timpul ce ni s-a dat o impune fiecărui supravieţuitor al intervalului istoric săvârşit în 1989: „Cine mai poate rămâne într-o istorie zbuciumată prietenul propriului său adevăr? Cine mai are puterea să creadă că viaţa sa este proprietatea sa personală?“. Aceasta, „desproprietărirea“ vieţii personale, este şi tema – ei, da, marea temă! – a întregii literaturi scrise de „augustul“ autor al Leului albastru şi Vânătorii regale. Asupra temei dizertează în Pro Saeculum câţiva critici şi istorici literari. „Cum trecem dintr-un secol într-altul, dintr-o lume într-alta?“ – e întrebarea pe care Cornel Ungureanu o pune în seama unui erou „hamletian“ a cărui umbră bântuie neadormită prin castelul ruinat al iluziilor din literatura şi dramaturgia lui D.R. Popescu. Fiindcă nu doar o piesă, Arca lui Noe sau Veac al iubirilor, bine-ai venit! (scrisă şi publicată în anii optzeci), ci întreaga operă a scriitorului în curând octogenar reprezintă o depoziţie epopeică şi dramaturgică despre „ruinarea utopiei“, cum scrie Cornel Ungureanu. Începând să scrie „despre o lume nouă – într-o literatură care părea a ofertelor seducătoare“ generaţia ’60 şi cele următoare au exersat şi interpretat pe cont propriu destinul şi rolul „leului albastru“ din celebra parabolă apărută în Luceafărul din 1965 şi publicată într-o carte abia în 1981, după aproape douăzeci de ani: ruinarea utopiei este deplină şi efectele ei se văd în toată literatura epocii respective şi după aceea. „Ce se va întâmpla cu Leul care e eliberat din cuşcă? Ce se va întâmpla după ce cântecele povestirilor din anii cincizeci, din primii ani ai deceniului al şaptelea se cer retuşate?“ – se întreabă criticul, şi răspunde cu versurile baladei, „Podul de piatră s-a sfărâmat / A venit apa şi l-a luat…“; „Parabola leului albastru, visat ca o imagine posibilă şi eliberatoare, imagine sacră, de refugiu, a adolescentului claustrat mi se pare una dintre cele mai elocvente din proza lui D. R. Popescu. Iar imaginea leului bătrân, cel care, după ce e eliberat din cuşcă, nu mai are decât energia de a muri, la marginea teritoriului pe care i-l oferă libertatea – unul dintre cele mai profunde comentarii asupra condiţiei scriitorului liber. Leul de odinioară este la începutul noului ciclu romanesc, un iepure şchiop. Iar podul care se vestea «mai frumos» e, într-o lume a frigului, pod de gheaţă. Demonia, între iluziile «îngereşti», este atotcuprinzătoare“. Criticul formulează aici memorabil aceeaşi „temă“, tema epocii!, pe care o notează scriitorul însuşi citind Drumul spre iad: tema „desproprietăririi“ de viaţa personală a unei societăţi pe care instructorii utopiei o desfigurează făcând din victime-călăi, „ţurcanii“ epocii căreia ştim din ce în ce mai puţin dacă evenimentele din decembrie 1989 i-au pus capăt sau istoria se întoarce. Temă inepuizabilă, eternă şi universală… Istoria apariţiei şi dispariţiei Leului albastru din1965 până în 1981 când el sare din revistă într-o carte o reface în scenariul său critic Constantin Cubleşan. Scenariul cu leul albastru intră în paradigma operelor dizgraţiate oficial cu ajutorul „maselor de cititori“ revoltaţi la ordin de „minciuna“ ficţiunii literare care „deformează“ adevărul vieţii şi al societăţii noastre şi adevăratele sentimente ale indivizilor care o compun. De atunci, dar şi mai dinainte, din vremea lui Caragiale şi a comediilor lui fluierate, până în preajma lui 1989, aceste scenarii au intrat în uz, s-au repetat cu alte spectacole şi cărţi, până la cartea unui „om norocos“, a dizgraţiatului Octavian Paler. Semnalul cu Leul albastru e dat, în mod logic, de Scânteia tineretului: locul acţiunii din nuvela lui DRP e o şcoală unde învaţă viitorii constructori ai noii societăţi iar acolo, în nuvelă, elevul îndrăzneşte să-i dea profesorului „autoportretul“ său ca „leu albastru“ fugit din cuşca azvârlită cu o zdravănă lovitură de picior! De dragul adevărului, trebuie să spun că în momentul „loviturii“, în 1965, eram de aproape doi ani în cuşca Scânteii tineretului ca redactor „agrarian“ rătăcit săptămânal pe câmpiile patriei. Am citit, zilnic, expresiile „indignării“ din paginile ziarului unde lucram şi, vai!, mi-am băgat capul între umeri, n-am luat „poziţie“. Citeam, tăceam şi plecam iar pe întinsele ogoare ale patriei pe care în toamna târzie a lui ’65, ţărăncile culegeau cu hărnicie înfricoşată ce mai rămăsese nescos din pământ după „recoltare“. Mă consolez pentru apatia, ce zic!, „apolitismul“ de care dădeam dovadă şi atunci cu efectul publicitar, enorm, pe care campania Scânteii tineretului, alături de celelalte publicaţii, l-a avut,favorizând spectaculos răspândirea (difuzarea!) nuvelei în rândul maselor largi populare: era, în felul ei, şi o „campanie de alfabetizare“ dacă nu şi o trezire din somn a acestora, cu „indignarea“ lor cu tot. Prozatorul a mărturisit mai târziu, în 2013, într-o carte (Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Editura Ars longa, Iaşi), sentimentele ce l-au încercat în timpul şi după campania contra „leului albastru“. Îl somasem (!) într-un interviu din noiembrie 1992 (publicat în Adevărul literar şi artistic) să-mi spună cum vede după 1989 noile atacuri violente venite din lumea literară, lumea „leului albastru“, la adresa lui: „Aţi fost atacat violent, după Revoluţie, ca «nomenclaturist» şi «colaboraţionist»; un reporter frenetic s-a năpustit la TV să vă declare «nomina odiosa»! Sunteţi, în acest sens, într-o frumoasă companie: Sadoveanu, Stancu, Preda, toţi acuzaţi cam de aceleaşi lucruri ca şi dvs. Ce credeţi că e drept şi ce e nedrept în aceste acuzaţii? Ce trebuia să facă şi ce putea face un preşedinte al Uniunii Scriitorilor? Ce aţi făcut şi ce n-aţi făcut dvs.?“ M-a ocolit cu graţie „răspunzând“ în două fraze, lăsând „jurnalul“ pentru mai târziu. „Sunt extrem de onorat“ – mi-a spus – „că am fost pus într-o asemenea companie. Cred că orice scriitor visează să fie pus, într-un fel sau altul, lângă marii scriitori ai ţării sale. Dacă nu m-ar fi considerat scriitor, mă puneau nu lângă scriitori, ci lângă politicienii timpului care au fost consideraţi «nomenclaturişti». Involuntar, ei mi-au dat astfel un calificativ. Şi mai concis: în Apărarea lui Socrate de Platon, Socrate spune cam aşa: acuzaţiile pe care mi le-au adus erau atât de convingătoare, încât erau gata-gata să mă convingă şi pe mine de ele! Asta-i marea ironie a lui Socrate şi, normal, fără să ne punem la umărul lui, putem considera că mulţi ne tragem din mantaua lui în acest proces care de mii de ani se face intelectualităţii. Ne abţinem deocamdată să fim ironici. Mai aşteptăm.“ Am discutat atunci multe şi de toate. Pe unele nu m-a autorizat să le dau publicităţii. Mai aştepta. M-am lăsat „cenzurat“ de voinţa scriitorului, cum fac şi acum. În cartea realizată cu Puşa Roth în 2013, scriitorul pune punct „aşteptării“ de care-mi vorbea în 1992. Nu-i pune însă punct ca să „demaşte“, la rândul său ori să-şi „spurce“ inamicii; din contră, lasă „câinii de pază“ să latre spre a face o observaţie fundamentală cu privire la climatul lumii literare şi formele solidarităţii când ea se iveşte. E, în primul rând, surprins că în 1965, după Leul albastru, „au avut loc două şedinţe la Uniunea Scriitorilor pentru mine. Au apărut nişte articole şi nişte cronici groaznice în Scânteia şi în Scânteia tineretului, dar şi în alte ziare. Au apărut şi scrisori ale oamenilor muncii… Nu asta e important, ci important este că atunci eu am rămas surprins, în primul rând, fiindcă au făcut acea şedinţă pentru mine, cu oameni de la Comitetul Central. Şedinţa a fost condusă de Zaharia Stancu. În prima zi au fost expuse motivele şedinţei, ce s-a întâmplat. Erau toţi scriitorii importanţi, un fel de consiliu al Uniunii. Fiindcă unii nu citiseră nuvela, s-a hotărât să mai fie a doua zi o şedinţă. A doua zi a avut loc o altă şedinţă care a durat foarte mult. Atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar. Toţi scriitorii, de toate vârstele, din toate grupările literare m-au lăudat extraordinar. Că sunt foarte talentat, ce am spus eu acolo, oho!… Nu asta era problema de fapt. Ei m-au apărat pe mine, dar s-au apărat şi pe ei. A fost un gest extraordinar de solidaritate scriitoricească, cum n-am mai întâlnit. Oameni cu care nu aveam nicio relaţie au vorbit bine, de fapt, gândindu-se că puteau fi în locul meu. Asta m-a marcat pe toată viaţa“.
Credincios felului său de a fi şi extraordinarei lecţii de solidaritate pe care scriitorii i-au arătat-o atunci, făcând opoziţie făţişă campaniei ce se punea oficial la cale, Dumitru Radu Popescu n-a dat curs nici după 1989 posibilităţii de a se răfui şi a răspunde denigratorilor săi: a rămas visător şi, încrezător în utopia solidarităţii, şi-a văzut de scrisul său dăruind literaturii noi opere şi, în plus, o publicistică literară de mare amploare pe care, dinainte „lămuriţi“, noii denigratori ai „leului albastru“ o ignoră cu suficienţă şi superbie, uneori vorbind şi scriind fără să citească, etichetând-o în necunoştinţă de cauză. „Scrisorile deschise“ ale prozatorului înscriu un capitol impresionant al publicisticii româneşti după 1989, în pofida detractorilor împietriţi în convingerile lor. Este şi inutil, mi se pare, să crezi ori să încerci un „dialog“ cu aceştia: de aceea, cred că greşeşte un istoric literar şi hermeneut acribios precum Theodor Codreanu atunci când acordă prea multă atenţie calomniei şi neadevărului îmbrăcate în haina polemicii ori a pamfletului. Într-un capitol foarte interesant dintr-un studiu intitulat „Antigeneza“ lui D. R. Popescu (III), dl Theodor Codreanu trece în revistă contribuţia câtorva istorici literari şi monografişti la studierea operei lui D. R. Popescu. Aceştia sunt Ion Rotaru, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Gh. Grigurcu asupra contribuţiei cărora face o seamă de observaţii demne de tot interesul. Dintre „contributorii“ la exegeza scrierilor prozatorului nostru cred că putea lipsi „unul dintre cei mai intransigenţi inchizitori ai noii ideologii“, altminteri critic eminent şi poet încrezător în steaua poeziei sale. Cu „inchizitorii“, însă, am impresia, nu se poate discuta, necum dialoga: în condiţii prielnice ei procedează asemenea lui Savonarola, la excomunicare şi arderea pe rug a păcătoşilor închipuiţi. Nu-i vorba aici de convingere şi raţiune, ci de fanatism şi orbire. În fine… Între multele observaţii pertinente, dl Theodor Codreanu îi reproşează lui N. Manolescu o anumită surdină pusă receptării anterioare a operei lui D. R. Popescu. În ce ne priveşte, e suficient să reţinem lectura magistrală pe care N. Manolescu o face Vânătorii regale în Arca lui Noe. N-am citit şi nu ştiu cum mai priveşte lucrurile în Istoria critică… Theodor Codreanu îi reproşează lui N. Manolescu faptul că subapreciază nuvela parabolică Leul albastru sub cuvânt că e „pedagogică“. Ar fi o glumă ieftină să credem că marea literatură a lumii, de la epopeile homerice, piesele lui Shakespeare, Cervantes şi până la… Leul albastru ar fi lipsite de dimensiunea „pedagogică“, una dintre feţele paradigmatice ale literaturii de pretutindeni şi de oricând. Nu văd în ce constă „deprecierea“ critică şi publică a unei opere din pricina „scheletului“ său pedagogic. Făcând un fel de statistică a nedreptăţilor, Th. Codreanu consideră că o anumită descriere a viziunii şi epicii din unele romane ale lui D. R. Popescu (ciclul F) suferă sub condeiul lui N. Manolescu de „alură pamfletară“. Însă nu de alură pamfletară ar putea fi vorba în stilul critic al lui N. M., ci, mai curând, de anumite pusee „maioresciene“ de „critică judecătorească“, aşa cum scria, pe drept cuvânt, Gherea despre mentorul „Junimii“. A descoperi „masacrarea estetică“ a operei lui D. R. Popescu mi se pare o calificare abuzivă: fireşte, orice critic poate greşi, până la „masacrare“ e cale lungă… În fine, nu ştiu ce va fi făcut sau scris criticul, încât să-l lase pe Th. Codreanu să creadă că „jurnalistica este anulată…“ într-o propoziţie ca aceasta: „Publicistica“ – scrie N. M. – „abundă în generalităţi, citate, referinţe, fără cheagul vreunei idei personale“. E perfect adevărat: „abundă în citate, referinţe“ şi, tocmai de aceea nu e greu de bănuit că, fluvială, abundentă cum a devenit în ultimii 20 de ani, publicistica marelui nostru prozator ridică insurmontabile dificultăţi de lectură, inclusiv în raport cu timpul scurt ce ni s-a dat. Rămâne în sarcina altor generaţii, cu un buget de timp mai generos la dispoziţie, să o citească atent şi să o preţuiască aşa cum se cuvine.
Îmi place să închei şirul acestor câteva „noduri în papură“ cu un citat ce rezumă admirabil dreapta judecată de valoare a criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu: „D. R. Popescu este creatorul unuia din cele mai stranii şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură. Până la urmă, romanele dau senzaţia de spectacol burlesc, de grand guignol. Această latură – conchide criticul – n-a fost îndeajuns exploatată de critică“. Într-adevăr, „n-a fost îndeajuns exploatată“, nici măcar de Nicolae Manolescu: niciodată nu e „îndeajuns“! Şi nici nu-i posibil… Şi mai e ceva: nu-i deloc obligatoriu, ba din contră!, să împărtăşim cu toţii aceleaşi păreri, ar fi şi plicticos. Lui N. Manolescu nu-i place dramaturgia lui D. R. Popescu sau o subapreciază. Îşi susţine această „ne-plăcere“ cum crede de cuviinţă în Istoria… sa. Nu-i singurul şi nici ultimul critic, spre a închide discuţia. Un pas mai departe îl făcuse regretatul Mircea Iorgulescu scriind despre „descoperirea teatralităţii“ şi exemplificând cu opera lui D. R. Popescu amestecul, „impurificarea“ genurilor şi speciilor literare sub presiunea unei lumi ieşite din ţâţâni, care nu mai respectă nicio regulă, o lume în care „romanul“ nu mai e roman, ci spectacol de cuvinte: ceea ce face ca „proza“ să se verse în „teatru“, iar spectacolul să disloce şi să excludă (gonească!) povestea, naraţiunea „clasică“, spre nesiguranţa bunului şi educatului cititor. Sare în ajutorul acestui cititor, cum spuneam, criticul Mircea Iorgulescu în viziunea şi judecăţile căruia cititorul descumpănit – care poate fi chiar şi un critic reputat! – va afla un bun ghid de lectură, explicând acea latură a unei opere „ce n-a fost îndeajuns exploatată de critică“: „Produsă în jurul anilor ’65“, scrie M. Iorgulescu, „descoperirea teatralităţii a avut pentru literatura lui D.R. Popescu o însemnătate considerabilă; activitatea lui de dramaturg profesionist corespunde cu o radicalizare în sens estetic a prozei, din care naraţiunea dispare. Chiar şi aspectul de înlănţuire serială pe care îl au romanele lui trebuie probabil pus în legătură cu împărţirea pieselor în acte, scene şi tablouri. Teatrul lui D.R. Popescu are aceleaşi trăsături ca şi proza scriitorului; constituie cea mai impozantă şi cea mai importantă creaţie dramaturgică postbelică, se bizuie pe exploatarea resurselor cuvântului rostit, narativitatea fiind complet înlăturată. Dramele, tragediile, comediile (deşi o delimitare a genurilor nu există, registrele fuzionează şi înfăţişarea generală este de bâlci infernal) sunt provocate de cuvânt; replicile sunt deseori înlocuite prin cuvântări veritabile, fiecare personaj exhibându-şi realele şi închipuitele aptitudini oratorice. Organizată după legile spectacolului, laicizând violent planurile şi denunţând impostura ficţiunilor rezultate din combinarea adevărurilor parţiale, literatura lui D.R. Popescu este expresia unei mari voinţe de a construi o alternativă artistică a lumii şi istoriei“. Iată o explicaţie plauzibilă şi convingătoare a dificultăţii în care literatura lui D. R. Popescu îl poate pune pe cititorul tradiţional de romane surprins, vai de el!, că citind un „roman“ are sub ochi o „piesă de teatru!“ şi „vizionând“ un spectacol teatral la Naţional (dar mai mult în provincie, unde s-au jucat cu o precădere piesele de care „Centrul“ s-a ferit adesea ca de… Leul albastru!), să se trezească reflectând la parabola dintr-o nuvelă epică sau la „proza“ cu oameni şi câini din Vânătoarea regală: romanul ca o piesă de teatru şi, „viceversa“, spectacolul înrămat într-o carte, sugerează şi indică o flexibilizare întinsă la extrem a genurilor şi speciilor literare „consacrate“. În aceste condiţii, „canonul“ literar în sine devine un frânar, ori măcar se vede pus în dificultate de literatura unor Dumitru Radu Popescu sau George Bălăiţă – o literatură „anticanonică“ prin definiţie. Adevărat, critica (poate) „face“ o literatură – dar literatura obligă mereu critica să se revizuiască. Diferenţa de orar este inevitabilă, dar din fericire recuperabilă. Ciudăţenia şi natura paradoxală a lucrurilor constă în aceea că, de regulă, cu cât e mai „anticanonic“ şi mai reformator, cu atât scriitorul acesta, de la Homer încoace, sare mai direct din lac în puţ: în puţul realităţii şi istoriei al căror „rob“ este şi pe care le aleargă din urmă, uneori – rareori! – anticipându-le. Suntem, cum vedem, un pic „determinişti“ şi chiar puţin „marxişti“ şi atunci când nu vrem să fim…
Lăsând, aşadar, la o parte reproşurile exagerate şi vânătoarea de „sudalme“ studiul din Pro Saeculum al dlui Th.
Codreanu asupra receptării critice a lui Dumitru Radu Popescu este neîndoielnic necesar, valoros şi extrem de util. Despre alte contribuţii din Pro Saeculum, într-un număr viitor.
Autor: C. STÃNESCUApărut în nr. 527