Tereza de Lisieux, Poezii, traducere de Mala Bărbulescu, Editura Sapientia Iaşi, 2008
Pierre-Marie Beaude, Maria Trecătoarea, traducere de Paula Hristescu, Editura Vicovia Bacău, 2015
Printr-o tradiţie veche de aproape două milenii, cele 40 de zile premergătoare sărbătorii care celebrează Învierea lui Cristos, („Quandragesima“), instaurată în lumea creştină încă din secolul al IV-lea, îi invită pe oameni la moderaţie, la rugăciune şi la acte de caritate. Părintele Alexander Schmemann o numeşte „o călătorie a cărui destinaţie este Paştele“. Şi, cum în orice călătorie avem nevoie de călăuze sigure, am ales aici două figuri majore ale spiritualităţii creştine, bazându-ne pe două cărţi traduse din limba franceză şi apărute de curând la noi.
Considerată cea mai mare sfântă a timpurilor moderne, Tereza de Lisieux a sublimat trăirea creştină printr-un postulat accesibil tuturor şi formulat în cuvinte de o deconcertantă candoare. Suprema aspiraţie a creştinului se poate rezuma în aceste cuvinte simple: „a trăi din iubire“. Scurta viaţă de numai 24 de ani a carmelitei din orăşelul normand Lisieux a fost cu adevărat traversată şi iluminată de această iubire pentru Dumnezeu. Pentru a întregi această definiţie a existenţei prin dragoste divină, Tereza adaugă: „A iubi e a da tot şi a se da pe sine“. Această dăruire s-a manifestat şi în scrierile lăsate de ea, calificabile pe bună dreptate drept opere spirituale, genul lor literar urmând modelele practicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada în care ea a trăit, dar şi înscriindu-se în tradiţia carmelitană, acest ordin religios contemplativ refondat în secolul al XVI-lea de Tereza de Avila, celebră autoare de proză şi poezie. În ce o priveşte pe carmelita franceză, ea a lăsat în urma ei cunoscutul jurnal Istoria unui suflet, o bogată corespondenţă, câteva rugăciuni şi piese de teatru, precum şi un număr de 63 de poezii scrise între februarie 1893 şi iulie 1897 şi adunate mai târziu în volum. Publicarea lor o datorăm Editurii Sapientia de la Iaşi, iar traducerea în limba română, poetei Mala Bărbulescu, al cărei talent a reuşit să păstreze puritatea gândirii sfintei carmelite, să redea modernitatea intrinsecă a poeziei tereziene, dar şi forma poetică şi ritmul cantabil al poemelor, cum bine putem vedea, de exemplu, într-un text emblematic al Terezei care exprimă admirabil spiritualitatea ei: „Viaţa mea-i doar o clipă, o oră care vine/ Viaţa mea-i doar o zi ce-mi scapă, va fugi/ Eu pe pământ, ştii, Doamne! Să te iubesc pe tine/ Nu am decât ziua de azi!…“ (Cântecul meu de azi). Pentru a reda în limba română substanţialitatea doctrinei ei teologice, puritatea formei, ritmul şi muzicalitatea versurilor, lucrurile nu au fost uşoare, şi nu putem să nu recunoaştem aici virtuozitatea traducerii extrem de fidele (cuvinte-cheie, ocurenţe, termeni, citate) şi de armonioase. Să nu uităm că în mare parte aceste versuri erau de fapt „texte de cântece“, pentru diverse ceremonii care punctau viaţa Carmelului (luare de veşmânt, aniversări, sărbători religioase, dedicaţii sau „recreaţii“ conventuale). De altfel, majoritatea poeziilor conţin indicaţii referitoare la melodiile care serveau de suport, în mare parte arii la modă în acea epocă. Fără îndoială că abilitatea necesară pentru traducerea unor astfel de versuri a fost uşurată de experienţa de textieră a Malei Bărbulescu, ea reuşind deseori să respecte întocmai structura silabică şi cantabilitatea textelor originale.
Iată, spre exemplificare, primul cuplet din poezia dedicată Îngerului meu păzitor, cu indicaţia melodică a cântecului Par les champs les plus magnifiques: „Tu, al sufletului meu Păzitor Glorios/ Ca o flacără dulce şi pură mereu/ Ce străluceşti în cerul frumos/ Lângă tronul lui Dumnezeu/ Tu pentru mine pe pământ cobori şi/ Luminându-mă cu a ta măreţie/ Înger frumos, Fratele meu devii/ Prietenul meu, Consolator mie!…“. „Poeziile mele, scrie ea, sunt o pornire a inimii, o inspiraţie, nu mi-aş putea impune să fac o lucrare, un studiu“. Înclinaţia spre puritate a trăirii tereziene, al cărei motor major era alimentat, cum se vede aici, de devoţiunea ei religioasă, de simţul ei misionar şi de adorarea Feţei îndurerate a lui Isus, nu ocultează nicidecum luciditatea pe care tânăra carmelită o aşază în aceste versuri. Mărturisirea pe care ea o face într-o scrisoare adresată abatelui Bellière care aprecia poeziile ei: „Aceste sărmane poezii, scrie cu modestie Tereza, vă vor arăta nu ceea ce sunt, ci ceea ce aşa vrea şi ar trebui să fiu.“ În fine, trebuie să subliniem că aspiraţia majoră a Terezei, exprimată în meditaţiile ei poetice, ţine mai cu seamă de conştiinţa vocaţiei şi a misiunii ei pe pământ şi de proximitatea în sfinţenie faţă de divinitatea lui Isus. Este şi conţinutul multor poezii, mai ales a dialogurile directe cu Sfânta Fecioară, protectoarea şi înlocuitoarea mamei sale, moartă când Tereza avea 4 ani şi jumătate. Ea este cea căreia Tereza îi manifestă recunoştinţa şi-i încredinţează dorinţele ei cele mai secrete: „Dă-mi tu să îi fiu credincioasă/ Mirelui meu divin Isus/ Cândva s-aud vocea-i duioasă/ Printre aleşi să zbor eu sus./ Fără exil şi suferinţă/ În Cer voi repeta la fel/ Cântecul de recunoştinţă,/ Buna Regină de Carmel!“
Nu putem să nu amintim în final un text esenţial, a cărui forţă este cutremurătoare, ştiind că Tereza va muri la numai 24 de ani, prin care ea confirmă actul de ofrandă de sine şi trasează miezul doctrinei ei spirituale: „A muri din Iubire, iată speranţa ce o am eu/ Când rupt vedea-voi lanţul ce mă ţine/ Marea mea răsplată îmi va fi Dumnezeu/ Eu nu vreau alte bunuri pentru mine./ De-a lui Iubire vreau să mă aprind/ Vreau să-l văd, cu El să fiu în eternă unire/ Iată Cerul meu… iată al meu destin:/ A trăi din Iubire!!!…“.
Pierre-Marie Beaude, profesor la Universitatea din Metz, ne propune o biografie romanţată a Mariei Magdalena, un amestec reuşit de legendă şi de istoriografie în centrul căruia se află momentul major al convertirii acesteia ca urmare a întâlnirii ei cu Isus. Stilul cărţii este, după cum scrie Paula Hristescu, „sobru, dar poetic în acelaşi timp, fără emfază care arde în focul pasiunii“. Acest sentiment debordant de sensibilitate se face simţit în paginile cărţii mai ales prin opţiunea narativă a folosirii persoanei întâi prin care personajul principal îi invită pe cititori să devină martori ai aventurii ei extraordinare. Uşor de ghicit, prin urmare, cum o întreagă suită de evenimente contrastante o conduce pe Maria Magdalena de la copilăria ei fericită pe malurile lacului Galileei la adolescenţa şi maturitatea agitată a fetei devenite prea repede femeie sub privirea avidă a bărbaţilor, de la disperarea ei la marea întâlnire cu Isus, Prinţul inimii sale. Fiinţa „vioaie şi contemplativă“ de „o frumuseţe încântătoare“, „simplă, fără artificii“ este lovită în mod brutal, ca şi Tereza, de moartea prematură a mamei sale, la o vârstă la care avea nevoie de afectivitatea necesară construirii personalităţii sale. De aceea ea se întreabă: „Oare fidelitatea mea pentru ea, prea curând plecată, s-a transformat în acest refuz pe care l-am avut de a mă stabili, de a avea o casă?“ Tânăra Magdalena devine o marginală; în timp ce toate fetele de vârsta ei se căsătoresc, visele ei se spulberă, îşi oferă virginitatea unui bărbat, ceea ce din punct de vedere al tradiţiei este o greşeală capitală. Pleacă la oraş, lucrează într-un han, se prostituează. În faţa clienţilor de la han, „meschini, laşi, burtoşi“, Magdalena simte tot dispreţul pe care aceştia îl manifestă pentru fiinţele de genul ei care-şi vând trupul. Păcatul ei este datorat dispreţului arătat de aceşti bărbaţi şi „dorinţelor păcătoase“. Este uşor de imaginat cum încetul cu încetul va creşte în inima ei nevoia de a se şti iubită şi preţuită pe măsura purităţii pe care nu încetase să o păstreze în suflet. Cui să-i încredinţeze însă acest vis devenit imposibil, un vis al unei imposibile, dar profunde iubiri?
Înţelegem şocul imens pe care l-a avut asupra ei întâlnirea cu Isus. Fidel evanghelistului Luca (8:2), Pierre-Marie Beaude vorbeşte de Maria din Magdala vindecată de cei şapte demoni. El se inspiră de asemenea din evenimentul vindecării miraculoase a orbului, extrapolând redarea vederii acestuia cu o adevărată recreare totală a identităţii Mariei. Frumuseţea ei îşi regăseşte întreaga strălucire sub atingerea mâinilor divine: „Am simţit cum mi se închid şi se deschid pleoapele, cum nările respiră mirosuri pe care nu le mai cunoşteam. A luat pământ în mâini şi l-a înmuiat cu salivă. Cu acest noroi de pe degetele sale a urmat forma nasului meu, mi-a modelat obrajii, buzele şi apoi mi-a spus să merg să mă spăl la izvor“. Din acest moment, Maria îl urmează pe Isus pe drumul Pătimirii, de la urcarea către Ierusalim şi până la Răstignire. Agitaţia arestării, a procesului, a Drumului Crucii încetează dintr-odată, lăsând loc contemplării Celui Răstignit, după moarte. Spaima lasă loc uimirii în faţa neînchipuitei forţe a cruzimii oamenilor. În zorile Paştelui, Maria îl reîntâlneşte pe Isus înviat care-i rosteşte numele. După acest moment istoric, autorul ţine să ne readucă din nou pe terenul legendei, plasându-şi personajul într-o retragere meditativă pe malul mării, departe de lume, dar cu intenţia abia schiţată de a traversa întinderea apelor spre un nou destin. Deşi de-abia sugerată, ghicim aici linia pe care ne conduce autorul, aceea a legendei conform căreia Marta, sora lui Lazăr, Maria Magdalena, Maria-Salomea şi Maria-Iacobea ar fi acostat în Galia la Saintes-Maries de la Mer, pe coasta mediteraneană, unde ar fi creştinat populaţia din această provincie.