Lectia „primaverilor arabe“

Sfârsitul razboiului civil din Libia, alegerile libere din Tunisia si cele ce vor avea loc în scurta vreme în Egipt impun comunitatii euro-atlantice un moment de reflectie politico-strategica absolut necesara pentru a preveni orice posibila criza de proportii într-una dintre cele mai sensibile regiuni ale planetei.
„Primaverile arabe“ au facut sa cada acele guverne totalitare si corupte, sistemul statelor conduse de catre un rais atotputernic, care timp de decenii întregi au mentinut o artificiala ordine, impusa cu pumnul de fier împotriva propriilor popoare, reduse la tacere si suferinta. Nu întâmplator acum monarhiile arabe anunta în graba reforme generice pentru a preveni revolte similare care, iata, sunt pe cale sa reuseasca si în Siria, unde ipocrizia guvernamentala atinge culmi de nebanuit! Vechiul si binecunoscutul conflict dintre suniti si siiti revine, însa, la ordinea zilei si pune sub un serios semn de întrebare situatia politica din Irak, dupa cum ameninta relativa stabilitate a regatului saudit si a tarilor din Golf în genere. Pe de alta parte, în timp ce îsi continua nestânjenit planurile nucleare, Teheranul cauta sa-si stabileasca o prezenta politica semnificativa în noua lume araba, jucând cu abilitate cartea anti-occidentala, anti-americana si anti-israeliana. Turcia pare sa adopte o politica neo-otomana, si-a pastrat distanta în timpul razboiului libian si candideaza acum la o pozitie hegemonica în regiune.
Dupa ce a snobat cu superioritate eforturile americane de revenire la masa tratativelor pentru o pace stabila în regiune si l-a umilit chiar pe Obama, Israelul nu se gaseste într-o situatie de prea mare siguranta. Pe de o parte, este vorba de ambiguitatea Egiptului, care nu mai controleaza înaltimile Sinai si poate pune chiar în discutie valabilitatea pe viitor a Tratatului de prietenie, pe de alta admiterea Palestinei în ONU, ceea ce schimba ecuatia politica. De fapt, daca factorul anti-israelian a fost total absent din revolutiile arabe, chestiunea palestiniana ar putea reveni cu usurinta în prim-plan, odata stabilitatea oarecum atinsa.
La Washington, dupa clarele insuccese ale lui Netanyahu în negocierile cu palestinienii, Obama e constrâns oarecum sa joace cu prudenta în acest an pre-electoral în care deja a riscat mult. Iar guvernul israelian, dominat de influenta partidelor religioase, nu ofera o garantie de progres, cel putin pentru viitorul apropiat, si asta cu Europa oarecum scoasa complet dintr-o ecuatie care vede ca protagoniste tot mai mult Statele Unite, cu încercarea lor de a media o solutie rationala, si rezistenta politica israeliana. Toate acestea în contextul în care Washingtonul acorda, mult mai mult decât regiunii maghrebiene si Libiei, o importanta politico-strategica tocmai regiunii Orientului Mijlociu, de la Israel la Asia centrala, cu Egiptul, gata sa joace rolul de baza al sistemului de securitate zonala si de garant al Israelului fata de statele din Golf, unde monarhia saudita, preocupata si umilita de usurinta cu care americanii l-au lasat din brate pe Mubarak, încearca în graba sa promoveze o proprie politica externa nationala.
Pentru Europa si Statele Unite cursul pe care îl vor lua tarile arabe abia iesite din primaverile lor revolutionare nu poate fi indiferent. Se poate întrevedea un scenariu luminos si linistitor al democratiei, dar si unul angoasant al islamismului. Important este ca Vestul, în ciuda naturii absolut endogene a revoltelor arabe, sa joace un rol catalizator în viitorul acestor tari. E drept ca în fiecare dintre ele miscarea eliberatoare a avut caracteristici specifice, în ciuda unor trasaturi unificatoare, cum ar fi guvernarea rea si nepotismul, lipsa drepturilor civile, lipsa pluralitatii politice, prosperitatea mereu promisa si clamata, dar niciodata înfaptuita, încalcarea grosolana a drepturilor omului. Toate acestea au facut sa explodeze revoltele a caror coeziune a fost mentinuta de tineretul care folosea metodele de comunicatie interactiva cele mai moderne. Asa s-a umplut si s-a ocupat celebra piata Tahrir, asa s-a întâmplat în toate celelalte tari unde demonstrantii nu se întâlneau la moschee, nu manifestau cu Coranul în mâna sau strigând sloganuri khomeiniste, ci inconstient, poate, se revendicau de la idealurile Revolutiei Franceze din 1789: libertate, egalitate, justitie pentru toti, guvernare corecta, prosperitate. Iar „fraternitatile“ si asociatiile islamice, care au încercat sa profite de moment, au facut-o cu destula prudenta si, cel putin pâna acum, fara prea mari rezultate, cum s-a si vazut recent, dupa alegerile libere din Tunisia. Nu au reusit, cu alte cuvinte, sa deturneze revoltele eminamente laice si sa-si impuna autoritatea si hegemonia asupra unor tari instabile înca. Ceea ce nu înseamna însa ca nu ramân un pericol permanent si imposibil de neglijat. Pentru ca, mai curând sau mai târziu, cultura islamica se va face simtita în cadrul acestor tari. E de sperat ca nu se va face pe un loc viran, ci pe unul al unei societati deschise spre comunicare, influentata, macar prin Internet si media, de asa-zisul soft-power Occidental.
Dar Occidentul trebuie sa fie foarte atent si sa procedeze cu tact. Toate aceste traditii si culturi locale islamice sunt foarte diferite între ele, nu pot fi concepute ca o entitate compacta. Sa nu uitam ca Occidentul i-a suportat decenii întregi pe acei rais prieteni, închizând mai mult decât un ochi la toate abuzurile petrecute, si asta numai în numele „stabilitatii“ în zona. E adevarat ca acelasi Occident a privit imediat cu simpatie revoltele arabe, le-a sprijinit logistic si, uneori, ca în cazul Libiei, chiar si militar, recunoscând imediat noile guverne. Aceastea sunt elemente pozitive, dar pe baza carora se impune o veritabila constructie. Cel mai important lucru este sa nu se cada, din nou, în eroarea de a aplica mecanic sistemul politic euro-atlantic, democratia de import, cum s-a facut în Irak, cu consecinte pe care le putem constata astazi: alegeri generale cu minima participare, partide politice care se formeaza pe baze etnice si religioase, fragmentarea vietii publice, senzatia de nesiguranta si de haos social. Trebuie, dimpotriva, sustinut mai presus de toate statul de drept, premiza a tuturor reformelor, libertatea fiecarei comunitati de a-si alege singura forma de democratie, bazata pe propriile traditii. Extrem de complicata e si problema ajutorului economic si social. Administratia publica mostenita în aceste tari este corupta si nu are credibilitate: ajutorul infrastructural, de la stat la stat e, asadar, înca prematur. De fapt, mai mult chiar decât ajutorul umanitar, e importanta sprijinirea micilor antreprize capabile sa creeze locuri de munca si sa ridice nivlul de trai. Vor urma, la timpul potrivit, actiuni pe plan mai mare, la nivelul creditelor si investitiilor esentiale, atât de catre Uniunea Europeana cât si din partea Statelor Unite.
Esential în acest proces cu atâtea necunoscute este elementul temporal. Evitarea deteriorarii rapide a situatiei economice interne, în conditiile actualei crize generale, a posibilitatii nostalgiilor dupa l’ancien régime sau a recrudescentei doctrinelor populiste. Occidentul trebuie sa sprijine o tranzitie rapida si eficienta, sa nu piarda aceasta sansa istorica oferita de „primaverile arabe“.