Virgil Tanase, Leapsa pe murite, Bucuresti, Editura Adevãrul, colectia „Istorii subiective“, 2011
Citesc cu mare intârziere cartea lui Virgil Tanase editata la „Adevarul“, in colectia „Istorii subiective“. Si poate nici acum nu mi-ar fi atras atentia, daca n-as fi citit mai intâi recenzia din „România literara“, nr. 46, semnata de un critic in echilibrul si obiectivitatea caruia am o nezdruncinata incredere: Gabriel Dimisianu. Apropo de obiectivitate, G. Dimisianu ii reproseaza autorului ca in unele zone ale „romanului biografic si de senzatie“ al acestuia, „Leapsa pe murite“, ar fi renuntat la obiectivitate. Un repros ce cade alaturi, fiind vorba de un „roman“ autobiografic care, fatalmente, nu poate fi obiectiv suta la suta. In definitiv, insusi titlul colectiei in care a aparut este cum nu se poate mai elocvent in aceasta privinta. Ceea ce nu i-a placut lui G. Dimisianu este ca Virgil Tanase „aluneca in consideratii despre moravurile literare, despre unii oameni ai scrisului“. As spune mai mult: consideratiile sunt facute uneori intr-un stil si pe un ton de pamflet. Si nu e nimic rau in asta. Dimpotriva, cartea devine cu atât mai credibila. „Alunecarile“ se justifica perfect atât in text, cât si in context. Dar important e ca reprosurile, prudenta si – cum sa o numesc! – diplomatia criticului, pe care pot sa mi le explic, caci oameni suntem, nu fac decât sa incite, ca in cazul de fata, la lectura. In fond, pentru a repeta un loc comun, nu acesta este rostul unei cronici, al unei recenzii?!
„Leapsa pe murite“ e o carte trista. Nu numai pentru ca, asa cum s-ar crede, in ea este narata aventura „politista“ a unui scriitor din exil prins intr-un joc politic de o perversitate inspaimântatoare, la care, marturisesc, nici nu vreau sa ma refer, si asta nu numai fiindca e binecunoscuta. Cartea lui Virgil Tanase este trista din multe alte puncte de vedere. Pe masura ce inaintam in lectura ei, imi veneau in minte butade, ziceri celebre intre care cea potrivit careia nimic nu e mai greu de prevazut decât trecutul sau cea a lui Marin Preda care compara istoria cu un tavalug. Nepasatoare, cinica, ea, istoria, striveste oameni, destine, popoare. Toti suntem niste papusi cu care toate puterile de orice forma sau culoare se joaca asa cum vor si ne manipuleaza dupa propriile lor interese. Minciuna sta cu regele la masa oriunde si oricând. Sa nu ne facem iluzii. Virgil Tanase e dintre cei ce si-au facut iluzii si stie bine cât costa ele. Ideologiile, toate, sunt instrumente de manipulare; notiuni si concepte ca libertate, democratie, dictatura proletariatului sau corectitudinea politica, care revin des in discursul extrem de critic, uneori rechizitorial, al lui Tanase, sfârsesc prin a deveni lozinci goale menite sa ascunda, sa fardeze crude realitati. Marturii precum aceasta carte, fie ele pe alocuri si apasat subiective, te fac sa nu mai crezi in nimic, nici macar in tine insuti. Intre altele, chiar mitul asa numitei „prese libere“ occidentale si, in ultima instanta, cel al libertatii, despre care se „gargariseste“, cu verbul lui Virgil Tanase, fara oprire, se prabuseste lamentabil si grotesc pe tarabele adeseori slinoase ale demagogiei politice si economiei de piata.
Romanul nonfiction „Leapsa pe murite“ e, de fapt, unul trait dramatic. Este o carte despre curaj, spaima, lasitate, minciuna, coruptie, ipocrizie, jigodism, lichelism, napârlire, tradare si crima nu doar morala si nu doar politica. Desi e structurat in doua sectiuni, corespunzând celor doua mari perioade ale biografiei autorului – „România“ si „Franta“ – ,acest roman subiectiv este de o profunda unitate, conferita, in fond, de coerenta unei credinte si a unei traiectorii nu neaparat de erou, ci de scriitor român pur si simplu in România postbelica si in Franta de dinainte si de dupa caderea Cortinei de Fier. Subtitlul ei este „Document politist si literar“. M-a interesat indeosebi, repet, nu atât documentul politist, cât cel literar. De altfel, aceasta a fost, cred, si miza celui ce a scris aceasta carte.
Talent polivalent – prozator, dramaturg, eseist, traducator, regizor –, Virgil Tanase, care si-a scris si isi scrie literatura deopotriva in româna – „limba minunata pe care Dumnezeu mi-o daduse din nascare“ – dar si, inca de la vârsta de 22 de ani, in franceza, s-a vrut si se vrea, dincolo de atitudinea lui sfidatoare la adresa puterii comuniste, dincolo de luptele sale mai mult ori mai putin circumstantiale cu un regim politic despotic, scriitor – „Scriitor, si nu disident. Scriitor, si nu diligent aparator al drepturilor omului. Scriitor si nu martor intr-un proces fie el chiar istoric, si de care nimeni nu mai are nevoie de indata ce s-a pronuntat sentinta“. In cele din urma toate trec inexorabil, literatura insa are sansa sa ramâna, sa dureze. Este ceea ce au crezut si cred prozatori de prim plan ai literaturii noastre postbelice, ca Marin Preda, Augustin Buzura sau Nicolae Breban, oponenti ai unui regim politic inainte de toate prin literatura lor. Breban are dreptate sa sustina ca impotriva unei puteri si a unei ideologii opresoare mult mai eficient decât un manifest, un memoriu sau o actiune de propaganda, chiar si una inteligenta, altminteri rarisima, este un roman, aceasta „specie apoteotica a literaturii“, cum o defineste Virgil Tanase. La un moment dat, el il citeaza pe Gide pe care l-a citit inca la vârsta adolescentei: „Ceea ce simti este intotdeauna adevarat“. Or, dintre toate genurile, numai in roman poti spune cu adevarat tot ce simti. Dar pentru asta, trebuie sa lupti, cum se vede si cum s-a vazut in toate epocile istorice, nu doar cu cuvântul, ci si cu cenzura, de fapt cu cenzurile, intre care, nu o data, cea mai dura nu este cea politica; sa risti si chiar sa suporti multe rigori si constrângeri, sa fii catalogat „element dusmanos“ de o putere sau alta. Iar, uneori, sa fii nevoit sa alegi exilul, care, stim, ne-o spun cei ce l-au studiat psihologic, sociologic si din alte perspective, e ca o moarte, si sa te convingi, asa-zicând, pe viu ce adânca este o veche vorba a românului: nimeni nu te creste. Mai ales intr-o tara si intr-o limba straina, chiar daca stapânesti bine respectiva limba si chiar daca tara e Franta, iar locul unde ai adastat este Parisul – „capitala intelectuala a lumii“, cel putin pâna deunazi, cafeneaua universala unde si-au dat intâlnire „toti oamenii mirabili“ din toate colturile lumii.
Cu o biografie deloc monotona, as spune mai degraba zbuciumata, exclus si reprimit in UTM, dat afara din facultate cu o zi inainte de casatorie, betonist pe santierul Combinatului siderurgic de la Galati etc., Virgil Tanase ajunge intr-un Paris unde se izbeste de cam aceleasi lucruri ca in România despre care sperase ca a scapat: o cenzura neiertatoare, o presa care minte si manipuleaza, o administratie la fel de birocratica – „amândoua solidare in efortul de a sfarâma indivizii pentru a-i transforma intr-o pasta sociala care poate fi modelata dupa voie, fara nici o rezistenta…“ si sirul ar putea continua. Dezamagiri are si in ceea ce priveste viata culturala, de pilda teatrul, incomparabil, ca nivel valoric, cu cel românesc, beneficiarul unei fecunde „jonctiuni“ intre marea traditie a teatrului rus si inovatiile celui occidental. Pâna si regizori ce aveau la activ spectacole memorabile, ca Lucian Pintilie de pilda, se complac sa produca la Paris reprezentatii derizorii. La Comedia Franceza, spectacolele sunt, si nu de azi, de ieri, „prafuite si reci, cu actori indrumati sa conferentieze sau sa se scalâmbâie aiurea“. Scriitorul, dramaturgul se lupta din rasputeri cu editorii de carte, de ziare si reviste, pentru a fi consecvent cu sine si a nu-si abandona principiile. Este nevoit, pentru a-si intretine familia, sa presteze munci sub demnitatea sa (ca si alti intelectuali, scriitori, artisti români din diaspora: Ilie Constantin, de exemplu), inclusiv cea de portar la un imobil de lux in care locuiesc vedete intangibile si oameni bogati, dar preocuparea numarul unu, vitala in toate sensurile, o constituie scrisul. Datorita familiei nu se simte totusi singur in singuratatea zgomotoasa a Parisului: „…Doamne, câta singuratate in acest oras unde vârtejul e atât de gigantic si de iute incât cei care vor sa supravietuiasca n-au timp de tine – nici de ei, de altfel; unde vâltoarea scoate la suprafata, pentru câteva clipe, nume si titluri, idei si opinii, deindata rasucite spre adânc ca sa lase locul altora, la fel de spumante si de fulgeratoare; acest oras unde primejdia cea mai cumplita este de-a socoti ca miscarea e traire si ca rostul marii e de-a produce clabuci“.
(Va urma)