Viorica Răduţă, Vremea Moroiului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 304 p.
Larisa Banu, fostă profesoară la Liceul „Dimitrie Cantemir“ din Capitală, e ţintuită la pat din pricina unei osteoporoze incurabile. Cadorisită cu o tabletă electronică şi resemnată că va da ortul popii, femeia îşi găseşte unica distracţie la frontiera între două realităţi: cea politică şi cea virtuală. Navighează pe site-urile de ştiri şi se înrolează în cohortele de postaci, hărţuindu-se, sub nickname, cu propagandiştii primului marinar al ţării, Aurelian Moroiu, preşedintele în exerciţiu. Arţăgoasă sub protecţia anonimatului, femeia se stinge mai degrabă din pricina ulceraţiilor nervoase provocate de apariţiile televizate ale Cârmaciului.
Deochi
Vremea Moroiului este, printre altele, un roman centrat pe relaţia între conştiinţă şi realitate. Larisa Banu ar putea fi acuzată că are simţurile încinse, că distorsionează lucrurile comune, că se repede să înscrie cotidianul bucureştean în credinţele strămoşeşti despre viaţa de apoi: „Îşi mai simte încă pielea, na că o jupoaie şi pe asta! Şi chiar atunci i se păru, dar ceaţa se pusese pe stângul şi îi încerca ochiul drept, că gura lui Aurelian Moroiu slobozea nişte vorbe care nu se mai înţelegeau pentru că aveau capete. Şi capetele se aşază pe trupuri, în jilţuri de judecată, poartă haine din vântul care a trecut marea şi se zic pe ei înşişi pentru ei înşişi că sunt slujbaşii statului de drept“
(p. 172). Larisa Banu devine emisarul unei ordini cognitive tradiţionale, care susţine că, sub chipurile umane, se ascund fiinţe demonice. Coşmarurile – nocturne şi diurne deopotrivă – vestesc o nenorocire inevitabilă. Va veni o apă mare, ca în potopul lui Noe, care va curăţa Capitala de sub pârjolul Moroiului. Din păcate, nu există nimeni să rostească un descântec împotriva deochiului. S-ar spune, încă o dată, că nimeni nu este în ţara lui profet.
Invectivele şi protestele proferate de Larisa Banu o râcâie din mitocondrii. Liderul statal îi provoacă urticarii subcutanate. Antipatia încercată este alimentată, în parte, de bunul-simţ ţărănesc. Sentimentul nu are legătură cu ura viscerală, cu repulsia simandicoasă sau cu meditaţiile intelectualiste. După cum indică şi numele, în Aurelian Moroiu zace, în ceea o priveşte pe modesta pensionară, însuşi ucigă-l toaca: „Un ochi se uită la cer, altul reazemă podeauna, hainele stau pe el ca pe un umeraş. Dar cusurul nu e în făptură, nici şoarece întreg şi nici struţ pe picioare, nici crocodil şi nici viperă, ci în tupeul pe care-l vomită în public“ (p. 19). Auzind astfel de reacţii, vecinii şi, împreună cu ei, cititorii cărţii înţeleg răul întreţinut de personajul blamat, dar, totodată, o compătimesc pe suferindă, a cărei judecată dă semne de înnegurare. În ciuda poftei după informare – ce compensează apetitul scăzut pentru hrană –, Larisa Banu trăieşte din senzaţionalism, din fapte exagerate. Feeling-ul apocalptic este întreţinut de emisiunile-tabloid. Filtrul ei interpretativ este Baba Vancea, o ghicitoare închipuită, cu ifose de vedetă TV. Muribunda nu tăgăduieşte vorbele „prezicătoarei“, fiindcă avertizează asupra dispariţiei Bucureştilor. Or, fatalismul profesoarei se dovedeşte o manifestare a egoismului. Ştiind că va ajunge repede la groapă, are satisfacţia că nu va rămâne nimic în urmă, că vor dispărea şi cimitirele.
Dennis „the menace“
Larisa Banu gândeşte şi simte autentic, având ca aliat de nădejde superstiţiile din mediile rurale. Să-şi ascundă trăirile ar aduce-o în pragul demenţei. În ea se aprind frustrările cetăţeanului care combate fie cu tastatura telecomenzii, fie cu browser-ele internetului. Femeia este demna urmaşă a locatarilor din blocul unde se izolase Simion Liftnicul, personajul lui Petru Cimpoeşu. Pe Aurelian Moroiu, în etate de circa 70 de ani, cu o constituţie încă închegată, profesoara nu-l suferă şi pace! L-ar stropi cu cerneală şi ar arunca cu ouă în el, dacă s-ar afla în perimetrul ei de confort. O găsesc bătăile când îl vede rumen pe inamicul public, pentru că-şi aminteşte că ei i se apropie sorocul. Chinuită de oase şi de cântarul care o arată împuţinată, bolnava îşi exersează virtuţile divinatorii, prevestind, cu obidă, sfârşitul iminent al lumii.
Suflul nostradamic provine tot dintr-o dambla mediatică: „O să se stingă şi soarele îşi spuse Larisa cu vorbele Babei Vancea, ca şi cum ar fi alungat un gând rău. Nu e leac la asta. Bine zice Baba, clopotele nu sunt de aici, sunt de la cer, fătălăilor. Asta Larisa n-am mai scris pe forum. Tot uitându-se cum trec zilele pe lângă, se albea de la oase şi în locul inimii avea o singură gheară. Cu care privea întunericul până se lumina. Dar nu mai era lumina de vineri…“ (pp. 20-21). În Larisa Banu, Viorica Răduţă a scornit un personaj adorabil, o bunică învechită în rele neîmplinite. Privată de mijloacele de a-şi pune în aplicare şotiile, femeia rămâne un Dennis „the menace“ cu potenţial neexploatat. Însă, oricât de simpatică i-ar fi verva invectivă, creierul ei pare încolăcit de o tenie. Ghimpele din coastă n-o slăbeşte nici după ce, teoretic, îşi dă ultima suflare. Moartea infirmei deschide planul supranatural. Timp de 40 de zile, sufletul ei rătăceşte prin locurile cunoscute şi plănuieşte, totodată, să-l bage în sperieţi pe preşedinte. Dacă niciun înger protector nu coboară din cer, fantoma îşi va asuma rolul de a-i juca renghiuri despotului: „Vulpea stătea în oglinzi, sub care ştia că trece râul subteran sub Izvor, şi citea actul de proprietate recent. Larisa i se uită peste umăr şi Moroiu o dădu la o parte, Hârşt, scorpie!
I-auzi la el, hârşt! Acum i le şterg. Dar, când să se apropie, pământurile de sute de hectare se întinseseră deja peste morminte şi viituri până la Dunăre“ (p. 231).
Se poate observa, fără nicio dificultate, că, în pofida inserţiilor fabuloase, romanul respiră în registrul acut referenţial. Scriind despre Vremea Moroiului, Viorica Răduţă readuce, într-o societate aparent democratizată, nevoia lecturii interliniare. Efectul identificării, căutat de prozatoare şi cu momente de ostentaţie, reface legătura cu romanul politic al anilor 1970-1980. Dorinţa publicului de atunci era ca Marin Preda, Alexandru Ivasiuc şi Augustin Buzura să-l camufleze pe Nicolae Ceauşescu sub unele portrete şi ipostaze. Nu conta dacă aveau acoperire acele grile. Suprainterpretarea se autolegitimase. Cartea Vioricăi Răduţă impune şi o abordare transistorică a figurii dictatorului. Cârmaciul, apelativul hiperbolic, încărcat şi de sensuri sarcastice, atribuit lui Nicolae Ceauşescu, nu se mai reduce, în Vremea Moroiului, la caracterul metaforic – biblic şi romanesc (vezi Moby Dick). Termenul se impune, înainte de orice, prin înţelesul propriu. Aurelian Moroiu fusese comandant de navă. Întregirea semnificaţiilor marchează, probabil, ilustrarea unui tip mai abil şi mai viclean de tiran.
Apă pe Dâmboviţa
Dimesiunea parabolică a romanului porneşte tot de la o glisare imperceptibilă dinspre nivelul terestru al realităţii. Vremea Moroiului se subsumează, în primă instanţă, unui pact balcanic de lectură. Va curge multă apă pe Dâmboviţa până să se igienizeze metehnele. De la acest clişeu – concret şi distopic – se face trecerea la altă constatare ineludabilă, anume că Bucureştii sunt o aşezare cu umiditate excesivă. Ineficienţa canalizării, în condiţii de ploaie excesivă, a dat naştere la scenarii despre înecarea Capitalei în mizerie şi în mirosuri pestilenţiale. Cetatea lui Bucur pare o enclavă teleportată din ţările de Jos, dar fără infrastructura de acolo. Se spune apoi că, din cauza săpăturilor, oraşul se va prăbuşi la un cutremur mai accentuat. Circulă totodată o seamă de legende urbane despre undele magnetice negative emise pe linia de metrou Republica-Dristor.
În ordinea estetică, Viorica Răduţă creează un oraş în care instituţiile şi obiceiurile băltesc ca nişte hoituri. Atmosfera seamănă cu o mlaştină nisipoasă, care va înghiţi clădiri şi oameni. Galeriile din preajma Curţii Vechi adăpostesc craniile ocnaşilor morţi fără lumânare. Tunelurile subpământene şi Dealul Arsenalului (Casa Poporului) sunt încărcate de scheletele celor decedaţi pentru „sistematizarea“ şi pentru propăşirea oraşului: „Dacă s-au construit ateliere şi cabine pentru lucrătorii trenului subteran e o altă treabă. Săpătorii lăsau să se înţeleagă un lucru şi mai grav. În întuneric erau aruncaţi oameni şi infernul înainta spre vilă, dar nu o ajungea. Mirosul de cimitir şi frunze umede ajunsese la suprafaţă“ (pp. 104-105).
Vremea Moroiului e o carte ce-i va bucura pe vânătorii de fantome şi pe cei îndrăgostiţi de Bucureşti. Viorica Răduţă a scris un roman de mistere care, în punctul său cel mai important, aminteşte că, printre mormane de gunoaie şi spiritul miticist, se ascunde un ciob de farmec nealterat.