Cine urmează Calea Victoriei, în pas domol, privind chipurile zidite ale vremilor trecute, intră uşor în atmosfera împestriţată a timpurilor suprapuse, care încă mai vorbesc în toate graiurile, balcanice şi apusene deopotrivă.
Ferestre ale istoriei apuse se înşiră de-a lungul Căii Victoriei – odinioară Podul Mogoşoaiei –, decupate întâmplător în curgerea drumului de la miazăzi spre miazănoapte, pornind de pe cheiul Dâmboviţei, din matca originară a cetăţii.
Mergând în sus, în căutarea statuilor ce străjuiesc drumul din loc în loc, de pe treptele Muzeului de Istorie, apare figurarea lui Traian întemeietorul, atât de demitizator în nuditatea lui simbolică. Lucrarea în bronz a lui Vasile Gorduz poate fi amplasată oriunde, firesc precum o ofrandă, integrată în curgerea timpilor istoriei ori în fluxul cotidian al străzii.
La momentul dezvelirii statuii, în 2012, au fost polemici aprinse, desfăşurate într-un registru amplu, de la evocarea sobrietăţii clasicizante a simbolului naţional până la ironizarea machetei lupoaicei capitoline purtate pe braţe, ca şi cum statuia de for public nu şi-ar afla locul decât pe un soclu, într-un spaţiu liber, la o distanţă cuviincioasă şi izolatoare faţă de pulsul ritmic al urbei.
Fără îndoială, statuia lui Traian şochează, aşa cum sparge uniformitatea treptelor din faţa colonadei rigide a faţadei clădirii, şi provoacă, cere imperios o reacţie, fie de acceptare, fie de delimitare, de parcă nuanţele intermediare dintre cele două extreme nu ar fi suficient de moderne şi acceptabile.
Dincolo de discursul asupra locului, statuia lui Traian are toate atributele clasicităţii: postură, proporţii, fidelitate a portretului imperial, expresie sobră, monumentalitate, modeleu uniform, fără asperităţi. Ineditul îl conferă macheta lupoaicei – cu capul transformat în mască, evocând stindardul dacilor liberi, cu tot cu trupul de şarpe unduind lateral –, într-o simetrie pronunţată cu coada lupoaicei romane, ca un simbol exacerbat, vădit plasat în prim-plan şi perceput distinct ca volumetrie şi plasticitate. Aceasta pare a fi provocarea statuii lui Traian: mesajul, simbolul conţinut în figurarea compoziţiei, oferit în dar întru dăinuire perpetuă.
În continuare, Calea Victoriei şerpuieşte inegal şi contrastant, cu faţade neoclasice şi eclectice alături de unele cubiste interbelice ori vitrate contemporane, în aşteptarea unor statui–reper, de pildă, a lui Constantin Tănase în faţa Teatrului Odeon, care să determine şi o mai fericită amplasare a bustului lui Atatürk.
În singurul spaţiu generos de pe parcurs, Piaţa Palatului Regal, în fapt, un dreptunghi alungit, mărginit de faţade retrase inegal, se înalţă mai multe monumente ridicate în ultimii ani.
Bustul lui Corneliu Coposu, realizat de Mihai Buculei în 1996, se ridică discret în proximitatea altarului bisericii Kretzulescu, izolat prin înălţimea neobişnuită a soclului îngust, turnat tot în bronz, ca un decupaj în spaţiu sub formă de cruce. Portretul expresiv, cu trăsăturile marcate de povara anilor întunecaţi şi gâtul subţiat sunt întregite de umerii largi, cu masivitatea marcată şi de un modeleu cu asperităţi, care absoarbe difuz lumina. Chipul ascetizat al supravieţuitorului gulagului românesc rămâne un reper în portretistica din anii recenţi, transgresând limita dintre fidelitatea fizionomiei spre sublimarea expresiei spiritualizate.
Peste drum este figurat Iuliu Maniu, într-o lucrare în bronz din 1998 a lui Mircea Spătaru, care a suscitat, la rândul ei, interpretări divergente. Complexitatea monumentului provoacă prin masivitatea siluetei aşezate chiar pe soclu, prin „spargerea“ volumului trunchiului în fragmente ce par suprapuse doar prin greutatea proprie, prin fragilitatea membrelor subţiate, prin alăturarea copacului uscat stilizat, cu suprafeţe lise.
Dramatismul trăirilor lăuntrice şi tensiunea emoţională a personajului sunt exacerbate în sfâşierea volumelor, în spărturile discontinue, în contrastul dintre postura echilibrată, rigidă chiar, şi disproporţionările anatomice hiperbolizate. Braţele sunt filiforme, aproape dezarticulate şi cad imponderabil pe lângă trup; mâinile sunt supradimensionate, cu palmele deschise în sus, părând a oferi suma faptelor marcante ale omului, de-a lungul unei vieţi lungi, laolaltă cu neputinţa de a fi realizat gândul înalt şi ţintele întrevăzute în viitorul european al naţiei. Picioarele subţiate şi alungite, imateriale, echilibrează ponderea volumelor mari, estompând masivitatea trupului şi a soclului.
Capul personajului pare desprins de trunchi, ca şi cum ar purta singur destinul simbolic al personalităţii consecvente şi demne, care a perpetuat idealurile înalte prin oricare meandre potrivnice ale istoriei. Fizionomia hieratică şi trăsăturile emaciate sunt proprii unei figuri istorice cu valoare de emblemă, atât de necesară în vremuri tulburi. Ansamblul statuar se distinge pregnant în scuarul colorat acum de vegetaţie, care izolează faţadele rectilinii din planul îndepărtat.
Greutatea simbolică a personalităţilor istorice amplasate în pandant, Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, are drept rapel istoric şi plastic în ambientul urban figurarea primului rege al românilor, Carol I, prezentat ecvestru în statuia lui Florin Codre din 2010, faţă de care monumentul decorativ al eroilor revoluţiei decembriste, realizat de Alexandru Ghilduş în 2005, se estompează, în pofida dimensiunii sale.
Reluarea statuii lui Carol I, pe locul celei distruse a lui Mestrovic, din 1939, a dus la reinterpretarea sculpturală a monumentului, dimensionat astfel încât să-i accentueze impactul asupra pieţei deschise şi fluxului citadin din zilele noastre. Am subliniat, la vremea inaugurării statuii, semnificaţia semnului plastic şi urbanistic realizat de Codre, recursul la clasicism atât în configurarea şi proporţionalitatea modulilor volumetrici, cât şi în vibraţia modeleului de suprafaţă ori în specificul stilistic al portretului-efigie.
Mai departe, pe drum în sus, în grădina retrasă a Ateneului, este statuia în bronz a lui Eminescu, înălţată de Gheorghe D. Anghel în 1965. Figurarea nud a poetului a stârnit oprobriul multora la vremea aceea, care asociau intrarea în panteonul naţional cu ţinuta academică şi vestimentaţia respectuoasă.
Statuia lui Anghel aminteşte de un kouros arhaic grecesc, prin verticalitatea imobilă a posturii şi seninătatea încremenită a chipului, păstrat în memoria colectivă cu trăsături adolescentine; precum şi prin silueta ca o coloană compactă, întregită volumetric de mantia grea adunată la spate.
Şi, pentru a încheia parcursul Căii Victoriei în registrul clasicităţii, în micul scuar de la întretăierea cu Strada Biserica Amzei este amplasată una dintre cele două copii din Bucureşti ale grupului Alergătorii, semnată de sculptorul francez Alfred Boucher. Lucrarea din 1886 a fost un etalon al dinamismului corpului uman, drept pentru care s-au turnat, la comandă, mai multe copii subdimensionate. Exemplarul de faţă, din 1913, pare pierdut în locul dat, aşa cum este înconjurat de faţade uniforme şi ascuns de vegetaţie.
Calea Victoriei, în perpetuă mişcare şi transformare, are încă de oferit surprize, chiar şi la 322 de ani de la trasarea drumului, prin grija Brâncoveanului.
Autor: MIHAELA PROCAApărut în nr. 490