EUGEN SIMION în dialog cu VIRGIL TĂNASE
Eugen Simion: Mă întorc la romanul tău şi, prin el, la romanul francez de azi şi, evident, la cel românesc. Un eseist francez (William Marx) zice că romanul francez de azi dispare strivit de traducerile din romanul american. Moarte sigură. Aşa să fie? După Camus n-a mai apărut nimeni? Nici un mare romancier? Dar românii? Ce fac români cu ambiţiile lor de a cuceri lumea şi, odată cu ea, Premiul Nobel? Am observat că se fac deja liste…
Virgil Tănase: Cred că noi şi eseistul pe care îl citezi nu vorbim de acelaşi lucru. Când spunem „roman“, noi (cunoscându-ţi cărţile, cred că nu abuzez atribuindu-ţi o anume idee despre literatură care ne este, cred, comună) ne referim la o specie literară care reuneşte într-o naraţiune o concepţie globală despre „lume şi viaţă“ (cum se spune în cărţile şcolare) – somat la o întâlnire cu cititorii să spun ce este „romanul“ (pentru că afirmasem că-n Franţa nu se mai scriu romane ci numai „des récits“ – termenul nu există în română, să le spunem „istorii“) am recurs la o definiţie de tipul „vaca este atunci când…“, un fel nu întotdeauna ineficace de a contura un concept; romanul, spuneam, este atunci când, după ce l-ai citit şi cineva te întreabă ce părere are autorul despre terorismul arab sau despre soarta urşilor albi, poţi răspunde că deşi sunt probleme despre care nu este nici pe departe vorba în carte, normal el trebuie să creadă cutare şi cutare, într-atât viziunea pe care ne-o propune este globală şi structurată, putându-se deduce din concepţia generală opiniile de detaliu. Ori „romanele“ americane care au invadat piaţa (spun bine: piaţa!) franceză nu sunt decât nişte aparate de bâlci în care te poţi foarte bine da huţa (contra cost) dar care n-au nimic de a face cu specia la care ne referim. În „parcurile de distracţii“ au apărut azi maşinării de legănat mult mai impresionante decât bărcile din copilăria noastră, dar rostul lor este acelaşi, distractiv şi, în ultimă instanţă, comercial. Ca şi celelalte produse ale tehnologiei americane, cărţile care ni se înfăţişează ca „romane“ sunt eficace pentru a da „senzaţii tari“ şi mai ales pentru a avea o rentabilitate economică, dar nu e nici pe departe vorba de ceea ce noi numim literatură (sau da, dar atunci este vorba de ceea ce se cheamă „literatura de consum“, adică un fel de „vin de masă“, pe care-l bei fără să-l guşti, bun să înlesnească digestia când mănânci pe fugă la bucătărie dar pe care nu-l pui la beci pentru că „nu ţine“ şi pe care nu-l dai musafirilor la sărbători).
Adevărata problemă este dacă romanul, în sensul în care înţelegem noi acest cuvânt, mai are cititori. Numai că pusă astfel problema devine economică şi nu literară. Învăţământul obligatoriu a dat în secolul nostru senzaţia că publicul (plătitor) decide orientările literare mai ales pentru că în economia de piaţă scriitorul ar trebui să poată trăi din vânzări. Or, nu e de loc evident că numărul cititorilor de roman (în adevăratul sens al cuvântului) a fost vreodată suficient pentru a întreţine un scriitor – chiar dacă de mai bine de un secol alfabetizarea populaţiilor a extins enorm publicul potenţial, lăsând să se creadă că toţi cei care cumpără cărţi sunt „consumatori“ de literatură; lăsând deopotrivă să se creadă, pe de o parte, că şi cei care nu caută în text decât faptul divers trebuiesc socotiţi cititori de roman şi că, pe de alta, dacă aceştia nu cumpără anume cărţi pentru că ele nu le oferă o suficientă hrana anecdotică, aceste cărţi ar fi lipsite de valoare literară (sau că se adresează unor „elite“). Este vorba de prejudecăţi care leagă printr-o relaţie de cauză la efect fapte perfect independente. Dacă ne dăm osteneala să-i distingem pe cei care citesc literatura ca ziarul de cei care se hrănesc cu ea, s-ar putea să descoperim că publicul de literatură, în cazul nostru de roman, este (şi a fost dintotdeauna) foarte restrâns. Amintesc că Anna Grigorievna Dostoievskaia care a decis să comercializeze singură romanele soţului său a considerat drept un mare succes faptul că a reuşit să vândă 3500 de exemplare din Demonii!
Nu putem deci emite judecăţi privind viitorul romanului plecând de la evoluţia pieţei – mai ales că jocul e măsluit din moment ce editorii nu mai publică romane (înlocuite cu surogatele americane) pentru că acestea sunt mai puţin rentabile decât „les récits“ (apte de a fi citite în metrou sau în tren, într-atât de superficiale şi de sărace sunt elementele care, pentru a fi percepute – nu zic înţelese –, au nevoie de un minimum de concentrare, de o minimă încordare a minţii, de o cât de firavă participare afectivă).
Ar trebui acum, ca să pot continua răspunsul la întrebarea ta, să fiu la curent cu ce se face, cu ce se scrie în lume sau măcar în Franţa, să fi avut timpul de-a scociorî în sutele de cărţi care se publică săptămânal, îndârjit în efortul de a descoperi autorii de mâine. Timpul nu mi-o îngăduie. Citesc romanele preselecţionate pentru premiul de literatură europeană, din al cărui juriu fac parte, şi nu descopăr lucruri senzaţionale. Sunt printre ele romane consistente, cu vână puternică, cu bătaie lungă, cu personaje adevărate, cu o scriitură ingenioasă dar am mereu senzaţia că le-am citit deja – şi atunci când, în baie, îmi pot îngădui să citesc câteva pagini numai pentru bucuria mea, mă reîntorc la Gogol, la Proust, la Thomas Mann, la Sadoveanu (ei da, mă bucur de limba pe care mi-o spune ca de miere!), la Steinbeck, la Cehov, la Balzac sau, atunci când sunt mai îngăduitor cu mine însumi, la Turgheniev, Sebastian (Accidentul), Scott Fitzgerald sau Anatole France – lista (căreia i se adaugă alta cu textele de teatru) e mai lungă dar nu prea!
Tot astfel, timpul nu mi-a îngăduit să mă apropii suficient de literatura română de azi. Mi-ar fi greu să fundamentez impresii împrăştiate şi nesistematice, rezultatul unor întâlniri ocazionale şi deci inapte de a-mi oferi acea perspectivă de ansamblu care conferă fiecărui autor un loc al lui în mişcarea generală a unei generaţii, a unei epoci literare, a unei culturi naţionale.
E.S.: Zici că, în producţia enormă de romane de azi, sunt câteva „cu vână puternică, cu bătaie lungă, cu personaje adevărate“. Totuşi, nu-mi dai niciun titlu, nu-mi numeşti niciun autor. Ce se întâmplă? Au secătuit izvoarele inspiraţiei galice? Balzac nu mai inspiră pe nimeni, Proust a epuizat energiile romaneşti franceze? Am trecut, săptămânile trecute, prin câteva librării pariziene. Multe, foarte multe titluri noi… Nu-i nicio capodoperă printre ele? Am fost zilele trecute la Târgul „Gaudeamus“, la Bucureşti. Un spectacol măreţ de cărţi şi de oameni. Se scrie mult… Enorm de mult… De citit, se pare, se citeşte mai puţin. Un paradox.
V.T.: Cărţile „cu vână puternică“ nu sunt franceze. Se mai scrie roman în adevăratul sens al cuvântului în Spania şi Portugalia, în Italia uneori. De fapt nu ştiu. Subiectul nu mă preocupă. Nu sunt un cititor de noutăţi. Mi-am umplut sacul. Caut reînnoirea, dacă ar fi să fie, în propria mea sămânţă. Şi sunt la o vârstă când nu-mi mai pot îngădui să fiu curios. De fapt nici nu sunt, din fire. N-apuc să mă bucur nici măcar de ceea ce este, pentru mine, sigur. Cum sunt şi în relaţiile mele cu voiajul. Între o călătorie către Statele Unite sau Japonia, pe care nu le cunosc, şi Veneţia, pe care-o ştiu ca pe buzunarul meu, aleg fără şovăială Veneţia. Mi-ajunge. Cine gustă prea mult rămâne flămând. Cât priveşte „paradoxul“ de care vorbeşti, mi se pare că nu e o noutate (chiar dacă înlesnirile tehnice permit acum oricui să devină „scriitor“ pe internet): de când e lumea tot omul care poate să-şi cumpere toc şi peniţă scrie, iar cei care citesc cu adevărat au fost dintotdeauna la fel de puţini ca şi adevăraţii scriitori. Este mai greu poate pentru voi, criticii, să vă descurcaţi în câlţii bogaţi ai scriiturii tuturor păroşilor – dar istoria alege firesc şi fără părtinire. Să-i iertăm greşelile şi să ne punem nădejdea în ea, în măsura în care nu e o deşertăciune să-ţi pui nădejdea în ceva aparţinând lumii acesteia.
E.S.: Pentru că vorbim de romanul românesc, vreau să lărgim aria discuţiei noastre, de aceea te întreb: cum se vede de la Paris, viaţa literară românească postcomunistă? Reiau tema dinainte: de ce se detestă atât de aprig scriitorii români? De ce îşi distrug, cu atâta ardoare şi iresponsabilitate, valorile spirituale? De unde le vine nebunia aceasta? Şi când crezi că se va stinge?
V.T.: La prima din această serie de întrebări ca scăpate din katiuşă răspunsul e simplu: la Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există. Motivele sunt numeroase, dar mai ales două.
Mai întâi, nu e nimic de văzut. Obsedaţi de „sincronism“ o parte din scriitorii români nu par a fi băgat de seamă că „a fi sincron“ presupune un reper care există deja, deci că elementul „sincron“ va fi întotdeauna c-o fracţiune de secundă în urma celui de referinţă. De altfel societăţile care au o evoluţie proprie, organică nu pot fi „sincrone“ (şi „sincronismul“ pe care-l impune azi ţărilor aderente comunitatea europeană, realizabil poate pe plan strict material, tinde, e bine să se ştie, la distrugerea identităţilor culturale, deci la o moarte colectivă – nu e aici locul să dezvolt acest subiect, dar mi se pare util să amintesc că, încă înainte de război, Antoine de Saint-Exupéry semnala în notele sale că eficacitatea economică omoară civilizaţia, „bunul nostru cel mai preţios“; şi adăuga că „specia umană preţuieşte de o sută de ori mai mult decât toate sistemele economice“). Un pom nu poate fi sincron cu o pisică şi nici aceasta cu o galaxie care şi ea, pare-se, se naşte, creşte şi moare. Vrând să fie „sincroni“ o bună parte din artiştii noştri (pentru că nu e vorba numai de literatură) ies din matca unei evoluţii organice a spiritului românesc şi vor fi întotdeauna invizibili în străinătate pentru că întotdeauna la coada celor care le slujesc drept reper.
Un alt aspect al aceleiaşi atitudini este tentaţia modernismului care înlocuieşte substanţa cu vizibilitatea, durabilul cu surprinzătorul – spre deosebire de o pleiadă de scriitori minori, niciunul din marii înnoitori ai literaturii ultimelor secole n-a căutat să „revoluţioneze“ formele literare: nici Diderot (primul care „destructurează“ romanul), nici Balzac (care-i schimbă logica), nici Proust, nici Kafka, nici Tolstoi sau Dostoievski sau Faulkner sau, mai nou, romancierii sud americani. Când scria, la Alger, L’Étranger, romanul francez cel mai vândut azi în lume, Albert Camus nu se preocupa câtuşi de puţin de „moda“ literară – şi se întreba, de altfel, dacă această carte va fi publicată vreodată. Toţi aceşti scriitori au ţâşnit din sânul unor literaturi naţionale care evoluau firesc şi care, atunci când au avut norocul să hrănească personalităţi artistice importante, s-au afirmat prin ele fără a fi făcut din aceasta un program de „marketing cultural“ (în treacăt fie zis, am constatat cu tristeţe cât de stupidă este politica de promovare în străinătate a culturii româneşti în momentul în care am auzit-o pe fosta directoare a Institutului cultural român de la Paris recomandându-se, fudulă, drept o specialistă în „marketing cultural“ – rezultatul a fost dispariţia şi a celor câteva firave puncte de sprijin pe care cultura românească le avea în capitala Franţei şi pierderea unui public francez dobândit cu greu de predecesorii ei, printre care mă număram). Am, în ceea ce mă priveşte, convingerea că ceea ce numim „cultură“ se săvârşeşte într-o ţară şi într-o limbă. Elementele venite dinafară nu sunt eficace într-o cultură decât în măsura în care ele hrănesc acest corp viu care numai acesta poate produce, şi numai natural (niciodată în seră cu îngrăşăminte ideologico-politice sau economice), şi numai după o logică incomprehensibilă (la întâmplare, poate) opere suficient de temeinice, tocmai de aceea înnoitoare, susceptibile să ne recomande dincolo de hotarele culturii şi limbii noastre.
Dar, în al doilea rând, nici acestea nu vor avea impactul necesar nouă tuturor celor care credem într-un spirit românesc, dacă ele rămân fenomene singulare, dacă nu clădim un soclu de repere care să permită cititorilor din străinătate să „rânduiască“ operele pentru a le păstra. E nevoie de cărţi de istorie şi de istorie literară, e nevoie de texte critice – mai uşor de „vehiculat“ într-o limbă străină decât cele de ficţiune – suficient de provocatoare încât să devină subiect de dezbatere şi să poată aduce astfel în discuţie referinţe literare româneşti în măsură să stârnească interesul altora pentru literatura noastră. Nu cred că literatura română are vreo şansă să se arate undeva în lume altfel decât iluzoriu dacă nu este susţinută, consolidată şi impusă de o literatură critică. Politica noastră culturală în Franţa a cultivat în ultimii ani cu mare generozitate poezia (fără nici o şansă în acest spaţiu acum) şi foarte puţin critica; subvenţiile ar fi trebuit orientate pentru ca traducătorii (cei care luptă cu adevărat pentru a impune cărţile româneşti editorilor străini) să promoveze odată cu literatura de ficţiune un număr restrâns, fireşte, dar semnificativ de cărţi critice (eventual concepute special pentru străinătate şi pentru un public mai larg decât cel îndeobşte vizat). Fără aceste repere cititorul străin n-are „rafturile“ necesare ca să ţină cărţile noastre în biblioteca minţii sale.
Ca să n-o mai lungesc, mi-e de-ajuns să spun că ceea ce francezii numesc o politică de „rayonnement culturel“ nu se face cu funcţionari (şi cu planificări cu un an înainte, ceea ce omoară din plecare orice dinamică, orice posibilitate de a folosi „energia valului“ care se stârneşte din când în când în viaţa culturală a unui spaţiu dat şi de care trebuie profitat pe moment). Ea nu se face nici cu specialişti în „marketing“ (care nu vor promova decât ceea ce corespunde pieţei, deci vandabilul, deci opere a căror principală calitate este cea comercială; pe de altă parte, chiar binevoitori fiind, încercând să facă „vandabile“ cărţile de literatură, aceşti băcani literari îndreaptă atenţia cititorilor şi a jurnaliştilor critici spre calităţile vulgare ale textului pe care, deturnându-l de la vocaţia lui, îl prostituează şi-l discalifică făcându-l neinteresant, obligându-l să concureze într-o disciplină sportivă pentru care nu a fost antrenat). Oricum, pentru reuşita unei politici culturale trebuie o voinţă politică (care lipseşte), trebuiesc mijloace (care există într-o mai mare măsură decât atunci când am condus Institutul Cultural Român de la Paris) şi trebuiesc, pentru a o concepe, oameni de cultură care să creadă în vocaţia culturii române şi care, pe de altă parte, să aibă o cât de sumară înţelegere a modului în care funcţionează spaţiul cultural în care vor să impună cultura română. Şi mai ales trebuie timp, trebuie continuitate în efort – mai puţine iniţiative, poate, şi mai multă obstinaţie în a duce mai departe ceea ce a fost început, ştiut fiind că în acest domeniu e „bun“ mai ales ceea ce durează.
Dar „adamismul“ este şi el, nu-i aşa?, un păcat românesc pe care-l avem în gene!
Iar politica de „rayonnement culturel“ a României este de o bună bucată de vreme bezmetică şi de gaşcă, lingavă şi totodată de-o impertinenţă „puţoistică“ rizibilă, fără orizont şi, mi se pare, teribil de „birocratică“. În acelaşi timp cei care-o duc par mai preocupaţi de impactul pe care acţiunile lor din străinătate îl vor avea în ţară decât la faţa locului – lucru inevitabil atunci când acest tip de activitate devine o miză de politică internă iar cei care o concep depind de-o majoritate parlamentară.
În ceea ce priveşte râvna cu care mai ales scriitorii îşi bârfesc confraţii, fiecare străduindu-se să-i devalorizeze pe toţi ceilalţi, ceea ce în străinătate e suicidar, asta ţine, cred, pe de o parte de o mitocănie personală (cu care opinia publică se arată mai îngăduitoare decât ar trebui şi pe care presa şi mai ales televiziunea română o cultivă ca pe o valoare naţională, convinsă, pare-se, că înjurăturile noastre – ingenioase, într-adevăr, şi adesea de-o expresivitate greu de tăgăduit – cu cortegiul lor de mahalagisme, dau autenticitate discursului şi pot transforma nişte palavragii de berărie în experţi geopolitici). Ea ţine, pe de altă parte, cred, de un dispreţ nemărturisit pentru spaţiul cultural din care vin aceşti hulitori. Acestora li se pare că mediul intelectual din care provin este atât de plăpând încât apariţia unui om de talent (respectivul) nu poate fi decât un miracol. Ori cum miracolele sunt rare este de neconceput ca un altul să se producă concomitent. Dacă tovarăşul meu de artă este genial înseamnă că eu nu sunt. Ori cum nici un artist nu poate crede că nu e genial (şi e bine aşa, altminteri ar trebui să se lase de-o meserie în care nu se produc decât unicate) concluzia este că celălalt nu poate fi – decât dacă crezi cu adevărat în fertilitatea unui sol cultural capabil să dea naştere unor pâlcuri de artişti talentaţi. Ura scriitorilor români faţă de confraţi, moderată, e drept, de un dispreţ suficient pentru a o împiedica (azi) să producă un măcel, se datorează în mare măsură neîncrederii protagoniştilor în fecunditatea spaţiului nostru cultural – încă o consecinţă nefastă a gloriosului nostru 1948 care ne-a dat imboldul de a fi „sincroni“ cu fraţii noştri mai mari din Occident în loc să ne vedem de gospodăria noastră – cum au făcut, de pildă, vecinii noştri de la răsărit care pe la începutul veacului al XIX-lea nu existau în cugetul european şi care în mai puţin de-un secol au dat lumii o pleiadă de opere esenţiale, de la cele ale lui Tolstoi şi Dostoievski la cele ale lui Cehov (care, atunci când i s-a propus să i se traducă povestirile în străinătate, a răspuns că nu vede interesul mai ales că oricum, cei de-acolo – a căror civilizaţia o admira – nu vor înţelege nimic; se înşela fireşte, dar dacă amintesc acest episod este pentru a indica autorilor noştri, care par a nu scrie decât pentru a fi publicaţi în Franţa, că se poate trăi şi scrie şi fără a trage cu ochiul la nevasta vecinului). Ar mai fi de adăugat că acelei prea celebre fraze, prea adeseori citată, a lui Eugen Ionescu din Nu – „Dacă aş fi francez, aş fi genial“ – i se poate opune alta, poate mai adevărată, dintr-o scrisoare mult mai tardivă, adresată de acelaşi Eugen Ionescu, la Paris, lui Emil Cioran : „român fiind, sunt genial“.
Dacă e mai greu de schimbat proasta creştere şi nombrilismul (poate necesar) al unor personalităţi artistice de seamă, ar fi poate de dorit ca aceştia să-şi înţeleagă interesul şi să fie conştienţi că în spaţiile culturale atât de vechi şi atât de aglomerate ale occidentului, care merită cucerite pentru că o victorie aici impune o literatură şi în spaţiile mărginaşe, nu se poate pătrunde decât colectiv, lăudându-ne (chiar excesiv) unii pe alţii (dar pornind de la temeiuri valabile, reale), vorbind neîncetat unii despre alţii, citându-ne unii pe alţii până la saţietate – în orice caz amânând lupta dintre noi pentru momentul în care vom fi cucerit teritoriul râvnit. Ar fi bine să se ştie şi să se înţeleagă că numele unora dintre noi (publicaţi astăzi în Franţa cu polobocul – de altfel scriitorii români au fost mereu traduşi şi publicaţi aici cu o mai mare generozitate decât cea oferită altor obârşii literare) nu va avea o şansă să depăşească fluturarea efemeră a unor articole de presă decât atunci când se va impune literatura română (sau romanul românesc, sau nuvela românească sau o şcoală critică românească).
E.S.: Şi, pentru că am deschis cutia Pandorei, ce crezi c-am greşit noi, toţi, în 1990 (scriitori din ţară şi scriitori din diaspora) şi ce-au greşit alţii (oameni politici, de pildă) cu noi, scriitorii?…
V.T.: Se poate, oare, vorbi de o greşeală „colectivă“ (a noastră, a lor, etc.)?
Nu ştiu. Iar dacă a existat o mişcare colectivă pornită să dea cu coarnele în gard n-aş numi-o greşeală ci „fatalitate istorică“ (deşi nu e poate termenul cel mai potrivit pentru aceste zboruri în stol care, atunci când le privim, ne uimesc prin solidaritatea norului de păsări care ia, de la o clipă la alta, direcţii neînţelese, zigzaguri hăbăuce, fără să producă cea mai mică dezagregare a grupului).
Este cert că încrâncenarea de după decembrie 1989 a fost o mişcare de balansier menită să compenseze lipsa de angajare a intelectualităţii noastre înainte de această dată. Oricum nu cred că intelighenţia românească ar fi putut stăvili elanul colectiv care ducea România către o „casă europeană“ în plină criză („coaptă pentru prăbuşire“ spunea Cioran) şi din care cine poate sare pe fereastră. În mod surprinzător pentru o categorie a cărei vocaţie este de a fi premergătoare, o categorie care caută înnoirea sistemelor, intelectualitatea română s-a dăruit cu trup şi suflet unei RESTAURAŢII. Am senzaţia că ne aflăm într-o etapă istorică asemănătoare celei de după căderea lui Napoleon când s-a crezut, pentru o vreme, că se poate reveni la sistemul politic şi social dinaintea anului 1789, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în lume (pentru că nimic nu se întâmplase în Imperiul Habsburgic, în Rusia ţaristă sau în Marea Britanie care-şi învingea un adversar comercial cu aerul că apără un patrimoniu ideologic). Fals. Cum e fals să se creadă că revoluţia din octombrie şi că modelul sovietic care se răspândise la un moment dat pe mai mult de jumătate din suprafaţa globului n-au existat. Nu cred că-mi iau riscuri prea mari spunând că reîntoarcerea la capitalism (chiar modernizat, proaspăt spălat, scrobit şi călcat ca să pară mai puţin respingător decât în realitate) nu este decât o soluţie provizorie, necesară poate social (nu e treaba mea) dar care, din punct de vedere intelectual, reprezintă o descalificare ruşinoasă a celor care-l propovăduiesc cu aerul că susţin democraţia, făcându-se a nu vedea că alegerile, într-adevăr democratice, dau puterea politică unor indivizi a căror primă grijă este să ne spună că sunt neputincioase în faţa „realităţilor pieţei“, altfel spus în faţa puterilor financiare a căror funcţionare („obiectivă“, s-ar putea spune chiar „materialist istorică“) n-are nimic de-a face cu democraţia.
Unii sunt tentaţi să spună că dacă intelectualii au fost alungaţi din spaţiul social-politic e cu atât mai bine, lor datorându-li-se toate pacostele din ultimele două secole. Este un mod foarte leninist de a citi istoria. Revoluţiile sunt, de fapt, seisme istorice pe care intelectualii nu le provoacă pentru că nu pot să le provoace aşa cum nu pot aduce ploaia sau împiedeca cutremurul. Ei doar le presimt, le prevăd (când studiază mişcarea plăcilor tectonice) şi le anunţă, căutând în acelaşi timp soluţii la catastrofele pe care le vor produce oricum convulsiile politice şi sociale ineluctabile. Nimeni la noi, dar nici în ţările din jurul nostru (cu foarte puţine excepţii, dispărute sub valul general al reîntoarcerii la capitalism), nu a pregătit societatea de după căderea totalitarismului de tip sovietic şi nici azi, când noi catastrofe par iminente, nimeni nu denunţă cu suficientă vehemenţă un sistem capitalist „muribund şi în putrefacţie“ (ştiu, formula este leninistă dar mi se pare teribil de periculos să nu vrei să vezi avalanşa care se prăvale peste tine, asta numai pentru că o vede şi vecinul despre care ştii că-i beţiv, ticălos, curvar şi negru-n cerul gurii – nu vorbesc de Lenin, fireşte). Nimeni mai ales nu propune soluţii pentru societatea viitoare care riscă să se nască şi ea cu forcepsul unor revoluţii – care sunt, spune Camus în Carnetele sale, în esenţa lor un eşec: „L’Europe ne reprendra ses sens que lorsque le mot révolution évoquera de la honte et non de l’orgueil. Un pays qui se vante de sa glorieuse révolution est aussi vain et absurde qu’un homme qui se vanterait de sa glorieuse appendicite“.
Da, ar fi trebuit, sloboziţi dintr-o strânsoare politică inacceptabilă care se cerea distrusă – şi trebuie să ne bucurăm că ea a fost distrusă! Ar fi trebuit, spuneam, să visăm împreună la un nou fel de viaţă colectivă în loc să ne întoarcem la un tip de societate a cărei agonie, în ciuda „prosperităţii“ sale aparente şi foarte parţiale, este azi evidentă (în Istorie „azi“ poate să însemne câteva secole). Dar asta nu face parte din misiunea scriitorului a cărui singură obligaţie este de a-şi lăsa cugetul liber, lăsând firea lucrurilor (şi a Istoriei) să se spună prin el. Din acest punct de vedere, da! am senzaţia că o parte a scriitorilor români de azi au considerat înregimentarea mai mănoasă decât luciditatea pe care ţi-o dă singurătatea celui care priveşte lumea de sus şi de departe.
Acestea fiind zise nu-mi asum nicicum vreo greşeală „a noastră“ şi am sentimentul că şi tu abuzezi când vrei să te incluzi în turma „greşiţilor“ – care e vastă, poate, recunosc, dar a căror listă nu e treaba noastră să o stabilim. Adaug că am mai degrabă compasiune pentru „greşiţii noştri“ (luaţi în parte) ale căror pulsiuni răutăcioase (autentice, e drept) s-au exercitat într-un registru minor, unde şi-au cultivat măruntele lor slăbiciuni pentru un ciolan mai cu măduvă sau pentru o glorie care, spune acelaşi Camus, şi ştie despre ce vorbeşte, „ţi-o dau mediocrii şi-o împarţi cu puşlamalele“.
Cât despre oamenii politici… ce e de mirare în faptul că ce naşte din pisică şoareci mănâncă?! O „fatalitate istorică“ a îngăduit fiarelor să se manifeste în toată splendoarea lor şi ei nu sunt decât expresia monstrului de care societatea românească s–a socotit scăpată atunci când a smuls păpuşa de cârpă de pe mâna acestuia. Care mână, aceeaşi, s-a ascuns de îndată sub o altă mănuşă, democratică, cu câte-un alt chip în vârful fiecărui deget cusut cu zurgălăi. Drama dictaturii s-a răsfirat într-o comedie şi cei care dansau după o muzică de tobă au acum satisfacţia diversităţii. Sclavii societăţii totalitare se bucură de-a fi crescut în grad şi, deveniţi lachei, făloşi în livreaua cu bumbi strălucitori şi cu fireturi, îşi pun nădejdea în prosperitatea stăpânilor de la a căror masă li se azvârlă ciozvârtele. Ceea ce sporeşte neîndoielnic „nivelul de trai al populaţiei“, cel puţin atâta timp cât sudoarea acesteia produce suficient pentru ca resturile de la masa din ce în ce mai copioasă a finanţei internaţionale (ca să evit termenul de „capital“) să împuţineze foamea naţională chiar şi numai c-un vârf de fărâmitură. Poate că această „etapă istorică“ este în firea lucrurilor numai că e întrucâtva rânced şi ridicol să te iei drept partenerul celui care te tunde ca pe oaie. E întrucâtva rânced şi ridicol ca, după pilda celor care se străduiau nu demult să iubească sincer partidul, să te sileşti a crede că spasmele capitalismului sunt viitorul de aur al României – pe care, o dată mai mult, generaţiile tinere vor trebui să-l smulgă din pântecul Istoriei smulgându-se ei înşişi din logica fiarelor, din logica pietrelor – operaţie dificilă, în care nu-şi pot avea un aliat mai de nădejde decât civilizaţia, cultura şi limba pe care le apărăm, tu şi eu şi atâţia alţii ca noi, ca să le-o dăm lor, urându-le să se făurească prin ele.
E. S.: Ce scrii? Ce roman plănuieşti? Cum judeci ce-ai scris până acum? Cum împaci existenţa ta (care n-a fost şi nu-i nici azi uşoară în Franţa permisivă!) cu scrisul tău?
V.T.: Lucrez (cu intermitenţe, în momentele pe care mi le lasă boala şi obligaţiile lucrative – trăiesc, în continuare, ţi-o mărturisesc pentru că mă întrebi, studenţeşte, neştiind de la o lună la alta dacă voi avea din ce plăti chiria şi rânind, ca s-o pot plăti, grajdurile Oraşului lumină)… Lucrez, spuneam, la o nouă „biografie“, fictivă de această dată – adică la un roman. Este vorba, odată mai mult, de felul în care întâmplările obişnuite, zilnice, vulgare, neînsemnate în sine, se adună într-un destin. Eroul (dacă se poate vorbi de aşa ceva în romanele mele) este un pictor. Tablourile lui, pe care le evoc, sunt însă, pentru că este vorba de un roman, texte (după pilda lui Homer care transformă descrierea scutului lui Ahile într-o naraţiune). De fapt, prin aceste fragmente (prin aceste „imagini de cuvânt“ care se nasc de la sine) sper să pot sugera felul în care ceea ce trăim devine „osatura“ unei vieţi, acea „ipoteză de lucru“ statornică şi imperativă fără de care nu putem trăi şi pe care ne revine s-o construim fiecare din mai nimic, din tresăririle noastre sufleteşti, din idei care, chiar de-a gata fiind, suntem nevoiţi să le asumăm de parcă ar fi ale noastre. De ce am ales să-mi încheg romanul luând ca fir conductor (dacă se poate vorbi de aşa ceva în romanele mele) viaţa unui artist şi nu pe cea a unui funcţionar de la poştă sau a unui doctor de provincie? Pur şi simplu pentru că, în esenţă, deşi viaţa lui este întru totul identică cu a celorlalţi oameni, prin meseria lui, el „fixează“ episoadele, ceea ce ne permite să le „identificăm“ mai lesne; pe de altă parte, pentru că, tocmai, excepţionalitatea (aparentă, de suprafaţă) a unui asemenea destin ne îngăduie să măsurăm cât de asemănătoare este viaţa celui care-l poartă cu cea a omului de rând (al cărui destin nu este mai puţin autentic prin faptul că este mai puţin spectaculos).
De ce un pictor şi nu un muzician sau scriitor? N-aş putea să-ţi spun. Poate ademenit (curios să aflu ce se ascunde aici) de faptul că există imagini „miraculoase“, imagini care se zugrăvesc singure pe ziduri de biserică, care vindecă, care apar în vise premonitorii, imagini de care nu ne apropiem decât sfioşi şi respectând anumite rituri, lucru rar, dacă nu inexistent în ceea ce priveşte textele scrise sau muzicile sacre. N-am auzit până acum de-o carte sau de-o melodie făcătoare de minuni!
N-aş putea să-ţi spun nici de ce, după primele câteva zeci de pagini ale ciornei, mi s-a părut evident că titlul acestei cărţi trebuie să fie Mersul trenurilor.
Este o carte pe care o scriu în română pe de o parte pentru bucuria pe care mi-o dă această limbă (de ale cărei calităţi am vorbit pe larg în diferite alte ocazii şi chiar şi aici) şi, pe de alta, pentru că româna mi se pare mai firească pentru un roman care caută temeiuri în acea „cămară a sufletului“ inaccesibilă inteligenţei noastre raţionale. De altfel, acest roman reface, în parte, demersul scriitoricesc al unui roman de acum 30 de ani, Evenţia Mihăescu…, ultima carte scrisă înainte de a fi fost nevoit să devin autor francez. Am senzaţia că se-nchide astfel un cerc magic – ne-ntoarcem, ca să murim, în locul de unde am purces.
Aş mai adăuga câteva proiecte dramatice. Mai întâi o comedie („de moravuri“ – occidentale, în curând de actualitate şi-n România care, sfărmându-şi lanţurile, s-a, cum se spune, „dez-lănţuit“). O pritocesc de câţiva ani fără să găsesc răgazul de a o termina. Şi o alta (tot „feroce“) care ar fi urmarea piesei Fiarele jucată în stagiunea trecută la Teatrul din Galaţi. Aş vrea să scriu şi o piesă „adevărată“ (atestată de scrierile celor doi) cu conversaţiile telefonice dintre Cioran şi Eugen Ionescu când acesta din urmă se afla într-o clinică de dezalcoolizare din Elveţia. Poate o nouă biografie pentru colecţia editurii Gallimard – contractul e semnat, dar deocamdată bat pasul pe loc!
Să nu uităm spectacolul după romanul lui Dostoievski Crimă şi pedeapsă pe care l-am adaptat pentru teatru acum câţiva ani, şi la care am început să lucrez, premiera fiind anunţată pentru luna ianuarie a anului viitor.
La întrebarea „cum judec ce-am scris până acum?“, ce să-ţi răspund? Că n-am timp să fac asemenea bilanţuri – şi nici îndemn, că la ce bun? Ştiu doar c-am scris cam din fuga calului, că am mai mult schiţat ce-ar fi trebuit să scriu, că nevoit să-mi scriu o bună parte din cărţi în franceză, acestea nu seamănă cu ce-ar fi fost ele în română, o limbă care nu mă putea hrăni ca scriitor atunci când trebuia să-mi cresc copiii. Ce-aş putea să-ţi spun decât că, pusă aşa cum o faci, întrebarea ta mă trimite la motto-ul primei cărţi pe care am publicat-o, Portret de om cosind în peisaj marin, un citat din Achim von Arnim: „Omul care în zelul său îşi coseşte câmpul în întregime nu culege decât spini şi mărăcini“. Zelos sau nu, fapt este c-am ajuns la capătul câmpului meu, aşa încât nu e de mirare că, uitându-mă-n căruţă, nu găsesc decât „spini şi mărăcini“.
Cât priveşte viaţa mea de zi cu zi pe care-o duc astfel încât să pot, din când în când, scrie literatură, dacă ea se vădeşte atât de nechivernisită e, poate, şi din vina mea: oi fi vreun soi de Dănilă Prepeleac. Perspectiva de a-mi sfârşi viaţa „sub podurile Seinei“, cum se spune, nu e lipsită de orice temei – şi-i întrevăd de pe acum farmecul pentru istoria anecdotică a literaturii române, ceea ce răscumpără, nu-i aşa?, dezagrementele pe care acest episod pitoresc mi le-ar putea aduce dată fiind clima pariziană, mai înrudită cu leorpăiala sfârşitului de toamnă decât cu cearşaful azuriu în care se-nfăşoară, gol puşcă, soarele la Roma.