De poetul Ion Bănuţă (7.XI.1914 – 30.XII.1986), care a publicat şaisprezece volume de versuri, îşi mai amintesc probabil cei care consultă dicţionarele literare. Şi totuşi, la vremea apariţiei lor, unele volume ale sale au fost întâmpinate cu laude de condeie celebre. Tudor Arghezi, în cuvântul înainte la volumul La hotarul dintre lumi (1960), credea că „O sensibilitate pe cât de gingaşă pe atât de bărbătească caracterizează poezia lui Ion Bănuţă. O spun cu mâna şi condeiul pe inima emoţionată.“ G. Călinescu, în cuvântul înainte la Versuri, apărut în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ a Editurii Tineretului (1963), a certificat talentul poetului şi l-a comparat, în favoarea acestuia, cu alţii, nenumiţi: „Tot ce la unii este clişeu, trosneşte la Ion Bănuţă ca flăcările şi şuieră ca vântul. Poemele sale, din ce în ce mai supravegheate artistic, sunt aşa de impetuoase şi mobile, încât altul, mai placid, ar scoate, din fiecare, zece poezii.“ Perpessicius, în prefaţa la Panorama sărutului (1969), citând una dintre poezii, Panorama cântecului meu, crede că ea „trădează pe poetul de gust deschis tuturor pildelor, exigent cu sine şi de o expresie desăvârşită.“ Ultimul volum publicat de poet a apărut în urmă cu aproape un sfert de secol. O selecţie din poezia sa, alcătuită dintr-un imbold sentimental de unul dintre cei mai buni colaboratori ai săi la editură, Tiberiu Avramescu, n-a văzut lumina tiparului, pe de o parte, pentru că Liviu Călin n-a scris la timp prefaţa şi, pe de alta, pentru că Editura Minerva, unde trebuia să apară antologia, a fost privatizată.
Când se va scrie o carte despre editori, lui Ion Bănuţă i se va cuveni un portret luminos, pentru că a fost, nu mă sfiesc să folosesc termenul, un mare editor. În timpul directoratului său la Editura pentru Literatură (1960-1968), unde a fost flancat de Mihai Şora ca redactor-şef, au apărut titluri memorabile atât din literatura clasică, cât şi din cea contemporană. Au fost iniţiate seriile de opere ale unor scriitori ca Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi (din opera acestuia au apărut, pe hârtie specială cu filigran, douãzeci şi douã de volume), G. Călinescu (opt volume între anii 1965-1968), Perpessicius (douã volume în anii 1966, 1967).
În „Opere“ au apărut O. Densusianu (I, 1968), L. Rebreanu (I-III, 1969),
G. Şincai (I-III, 1967-1969), V. Alecsandri (I-II, 1966), G. Coşbuc (I, 1966), Delavrancea (I-II, 1965, III-IV, 1967, V, 1969), I. Ghica (I, 1967), I. Heliade Rădulescu (I-II, 1968), Al. Macedonski (I-II, 1966, III-IV, 1967, V, 1969), I.M. Sadoveanu (I. 1969), I. Slavici (I-II, 1967), Ionel Teodoreanu (I-III, 1968), Duiliu Zamfirescu (I, 1969). În seria „Scrieri“ au apărut: Pompiliu Constantinescu (I-II, 1967, III, 1969), Panait Istrati (I-IV, 1966, 1967),
T. Muşatescu (I, 1969), I. Peltz (I, 1969), E. Lovinescu (I, 1969).
A acordat o atenţie la fel de mare literaturii contemporane. Alexandru Balaci a scris în acest sens: „Nu trebuie să se uite vreodată că nimeni ca Ion Bănuţă, în cei zece ani de orientare a celei mai importante editurii a ţării, n-a încurajat mai mult pe tinerii scriitori, pe debutanţi“. Într-adevăr, în colecţia „Luceafărul“, al cărei naş a fost, au debutat Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, D. Ţepeneag, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu. Lista celor publicaţi în acei ani este mai lungă: George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Constantin Ţoiu, Dumitru Ţepeneag. Niculae Gheran l-a comparat pe curajosul, entuziastul Bănuţă cu directorul care 1-a precedat, Petru Dumitriu: „dârzenia cu care Bănuţă îşi apăra autorii depăşea pasivitatea lui Petru Dumitriu, prea încântat de el însuşi pentru a fi insistent în susţinerea altora.“
Colecţia „Biblioteca pentru toţi“, una din slăbiciunile sale, a cunoscut atunci epoca sa de vârf, în 1963 având 54 de apariţii, 56, în 1964, 45, în 1965, 46, în 1966, 54, în 1967, 77, în 1968. Pentru un titlu apărut în această colecţie, Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, antologie, prefaţă şi note de Nicolae Manolescu (1968, I, XCVII+262 p., II, 304 p.), fiecare volum fiind tras în câte 85.175 exemplare, câţiva nemulţumiţi, în frunte cu Eugen Jebeleanu, au protestat la Partid că sunt prezenţi în antologie Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Ştefan Baciu (transfug!) şi lipsesc Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Geo Bogza, Mihai Beniuc ş.a. Urmarea denunţului a fost că o bună parte din tirajul celor două volume a fost retrasă din librării. Ştim de la Tiberiu Avramescu, şeful colecţiei, că nemulţumiri, la aceleaşi foruri, au trezit şi unele afirmaţii din amplul studiu introductiv, spre exemplu acest pasaj: „Dar înainte de a ieşi victorioasă ori înfrântă din aceste experienţe de tranziţie, mai înainte de a-şi descoperi o nouă posibilitate de a fi, poezia modernă a fost marcată de un eveniment neprevăzut, în stare să-i modifice cu totul destinul: ea a încetat de fapt să existe o perioadă de timp. Cum putem şti ceea ce ar fi fost poezia contemporană fără acest deceniu (1948-1958) de întrerupere? Un deceniu în care poezia şi-a uitat, printr-o amnezie particulară, tradiţiile, s-a întors spre forme demult închise încercând, în chip bizar, să le actualizeze, ignorând ceea ce devenise printr-un proces natural şi dându-se ceea ce nu era sau nu putea să fie.“ Atitudini critice asupra antologiei au exprimat George Ivaşcu (Contemporanul, 31 ianuarie 1969), Al. Dima (Scânteia), Şerban Cioculescu (România literară), Constantin Stănescu (Scânteia tineretului). Nu intră în rosturile acestor pagini să stăruim asupra afirmaţiilor celor amintiţi. Despre lungul articol al lui George Ivaşcu a scris şi a vorbit, în libertate, la Europa liberă, Monica Lovinescu, la 27 februarie 1969. Vezi textul său în Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte 1960-2000, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă (Humanitas, 2014, p. 116-119).
Nicolae Manolescu, în răspunsul său, din Contemporanul (14 februarie 1969), în care nu-i nominalizează pe semnatarii din ţară amintiţi mai sus, s-a declarat profund mâhnit de ecoul cu totul disproporţionat al acestei cărţi prin raport cu „dimensiunile ei reale“. S-ar fi aşteptat să se remarce că este vorba de „o antologie cu caracter aşa de marcat personal, într-o cultură în care astfel de antologii sunt rare ca să nu zicem inexistente“. Autorul ei „a pornit la drum cu convingerea că e nevoie de o revalorificare estetică, de o alegere a acelor opere care rămân (sublinierea lui N.M.), prin care literatura unui popor există.“
Ion Bănuţă fusese deja demis înaintea apariţiei acestor articole, adică în a doua zi de Crăciun a anului 1968. Fusese chemat la foruri ca să-şi pună cenuşă în cap. A refuzat s-o facă, şi-a asumat cu demnitate opţiunea de a tipări antologia şi până la capăt nu s-a dezis de ea. Articolul lui Mihai Şora, Pentru o mai exactă valorificare a moştenirii literare (Contemporanul, 14 februarie 1969) a fost scris întru apărarea editurii. Pe el nu l-a putut salva, fiind şi el demis în anul următor, când a fost acuzat de „preluarea necritică a întregii literaturi din trecut“.
Habent sua fata libeli. Cam jumătate din tirajul antologiei a fost retras din librării şi topit ori tocat pentru a se trage pe hârtia rezultată alte cărţi. Întâmplarea a făcut ca la Întreprinderea de difuzare a cărţii să fie păstrate vreo 80 de exemplare. În 1991, când la librăria Scala a fost lansat romanul lui Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, apărut în „Biblioteca pentru toţi“ în îngrijirea lui Mircea Handoca, au fost lansate şi exemplarele amintite. Pe afiş se anunţa: „Ultima zi de lansare a antologiei Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta“.
Nicolae Manolescu şi-a reeditat antologia, „fără nici o modificare“ la Editura Allfa Paideia (1996, X-458 p.). Noutatea o prezintă Prefaţa la ediţia a doua, în care se dau importante informaţii privind unele antecedente (aflăm că antologia urma să aibă şi alte volume, pe lângă cele două) şi informaţii privind întâmplările de după retragerea din librării. Calde sunt rândurile despre editorul şi poetul Ion Bănuţă, pe care ne luăm îngăduinţa de a le reproduce:
„Acesta (…) a fost un personaj memorabil al epocii. Comunist în tinereţe, întemniţat înainte de război, a devenit în anii ’50-’60 un mic Tvardovski român, în sensul că şi-a folosit din plin prestigiul de ilegalist ca să publice la editura pe care o conducea numeroşi autori vechi nereconsideraţi şi numeroşi autori tineri fără cotă oficială. De câte ori oficialitatea îi crea dificultăţi, Ion Bănuţă se agăţa de poziţia lui, întinzând dramatic mâinile libere şi zicând: «Vă rog să-mi puneţi cătuşe. Urmele cătuşelor din tinereţe se mai văd, de altfel. Dacă-mi lăsaţi mâinile libere, eu voi publica ce cred că merită să fie publicat.» Şi oficialitatea ceda. Bănuţă era şi poet, un soi de suprarealist naiv dacă pot spune aşa, scriind versuri pe care Eugen Negrici le-ar putea cita cu folos în studiile lui despre expresivitatea involuntară. Era un om onest şi de bună credinţă. Norocul lui (şi al nostru) a fost că a aprobat antologia mea. A fost ultima ocazie de a-şi arăta cicatricile de la mâini. După interzicerea cărţii, a fost pensionat.“
Autor: IORDAN DATCUApărut în nr. 490