În trenul dintre Toulouse si Bordeaux calatoresc în fata mea în compartiment cu un barbat tânar. Cu laptop-ul deschis, cu fire agatate de urechi ca sa-l izoleze de lume, cu ochelari negri, care sa-i asigure anonimitatea. Un tânar tipic al zilelor noastre. Atipic este doar tshirt-ul. Destul de uzat de prea mult spalat, cu inscriptia de pe piept relativ stearsa. Si totusi… I have a dream, scrie pe maioul tânarului din fata mea. Si din linii aproape sterse, pe pieptul lui apare portretul lui Martin Luther King.
Felul cum este scufundat în propriile lui preocupari nu te-ar trimite cu gândul la aspetele participative ale existentei lui sociale. Si totusi, faptul ca-l vad cu acel tshirt mi-l face simpatic. Mai ales ca e un tip blond sters, european suta la suta.
Apartin generatiei care în adolescenta târzie a urmarit procesul Angelei Davis. Fenomen social international, desi la noi, în România, el n-a avut nici un rasunet. La noi, unde, am zice, asemenea scriitorului care ne-a portretizat mentalitatea, „traim la Portile Orientului, unde totul se ia în vârful papucului“. Viata m-a facut mai apoi sa traiesc cu adevarat la portile Orientului si sa-mi dau seama ca, de fapt, la un anumit nivel al existentei sociale, nimic nu se ia aici în vârful papucului. Si ca, din Balcani, teama mi-e totusi ca noi, românii, am ramas singurii „balcanici“.
Cu aceste gânduri cobor în gara Bordeaux. Simpatia mea pentru baiatul cu tshirtul pe care scrie I have a dream creste. Fiindca în fata garii se deschide artera Cours de Marne. Patrund, deci, dupa cum semnalele mele de sociolog ma avertizeaza, într-un cartier de emigranti. Genul de cartiere formate de regula în preajma garilor din marile orase europene. Pe strazi, lumea e amestecata. Si colorata. Ca etnie, gasesti tot ce vrei si nu vrei. Fostele colonii africane sunt preponderente. Este ora unei dupaamieze târzii. Oamenii probabil se întorc de la lucru. Sunt decent îmbracati, se comporta decent. Cu cât înaintez spre centru, în spatiile publice de afisaj apar însa postere pentru recentele alegeri. Nu putine pentru Marine le Pen si extrema dreapta. Nu putine împotriva afluxului de straini.
Pe baiatul cu inscriptia celebra din perioada Black Mouvement pe piept l-am piedut de mult prin multime. Ma apropii de centru. Trec prin fata celebrei facultati de Medicina si Farmacie. Pe scari, deasemenea, un grup mare de studenti de culoare. Sper sa fie francezi. Sper sa fie copii din cartierul pe care deabia l-am lasat în urma. Sper ca Marine le Pen sa fie înfrânta-n alegeri.
Strabat Place de la Victoire, trec pe sub Porte d’Aquitaine, intru pe Rue Sainte Catherine, care are renumele de a fi cea mai lunga artera pietonala din Europa. Magazine ca peste tot, multe marfuri expuse în strada, localnici si turisti la cumparaturi. La capatul ei însa, dupa ce strabati aproape un kilometru si jumatate, intri într-un peisaj care-ti taie respiratia prin frumusetea lui: Place de la Comédie. Troneaza edificiul monumental al teatrului. Si cafenelele elegante de pe marginile acestui quadrat architectural. Structura populatiei este predominant turistica. Pe scarile teatrului, cu rucsacul în spinare si cu un sandwich în mâna, întâlnesti tineret de pe tot globul. Din jur, de sub arcade, strabate o muzica instrumentala cu un farmec aparte. Ciulesc urechile. Ma ridic, ma iau dupa sunet. Într-un colt al pietei, o formatie de vreo cinci barbati între doua vârste. Muzica lor aduce în acest cadru Midi ceva din lirismul estului. E melodioasa, e vitala, e pentru sufletul simtitor. În jurul muzicienilor, lumea se aduna în grupuri mari. Artistii sunt bucurosi de succes. Cânta cu patima. Sunt decent îmbracati, se comporta cu respect de sine, primesc bucurosi aplauzele si banul celor dispusi sa le rasplateasca talentul. Peste Place de la Comédie rasuna într-o interpretare curata „Sanie cu zurgalai“, desi afara sunt catre 40 de grade. Rasuna „ Ma dusei sa trec la Olt“. Rasuna saltaret „La Bacau, la Bacau, într-o mahala“. Într-o pauza, ma apropii de instrumentisti. „Sunt si eu din tara dumneavoastra“, le spun. Si tiganii români îmi saruta respectos mâna, bucurosi de întâlnire. Nu apuc sa mai vorbesc altceva cu ei, fiindca, din pamânt parca, apare lânga mine baiatul din tren, cel cu I have a dream pe tshirt. Credeam ca nu m-a observat în timpul calatoriei, dar, uite, peste marginea laptopului, copiii astia ne privesc totusi. Acum si-a dat jos si firele alea atârnatoare din urechi, bucuros de muzica.
„Ce formatie buna, intra cu mine în vorba, de parca ne-am cunoaste de-o viata. Si ce muzica! Poti sa comunici cu ei?“
„Da, sunt din tara mea“.
„Si de ce nu afiseaza si ei steagul, ca alte formatii, ca sa afle lumea de unde sunt?“
Nu stiu ce sa-i raspund. Sau, poate stiu, dar nu vreau.
Autor: Monica Savulescu VoudouriApărut în nr. 381