Nu ma pot împiedica sa nu repet: „Fericita tara al carei prim-ministru îsi rupe din timp de dragul cinematografului“. Pâna acum trei ani nu m-ar fi mirat sa-l vad pe domnul Elio di Rupo inaugurând proiectia unei pelicule, doar era presedintele Festivalului filmului de dragoste de la Mons, pe care l-a si fondat acum trei decenii. Dar ce spun eu „îsi rupe din timp“? Nu stiu cum face, banuiesc ca nu-si lasa treburile ministeriale, ca sa nu mai amintesc ca Bruxelles este locul unde mai mereu se întâmpla câte o întâlnire de mare importanta, unde, de altfel, îl putem distinge de la o posta pe barbatul suplu, cu nelipsitul papion rosu. Si anul acesta, cinefilul numarul unu al Belgiei, ca sa zic asa, a putut fi vazut pe culoarele cinematografelor, fara garzile de corp dupa el, stând de vorba cu spectatorii. Si, spre mirarea multora (daca mai e loc pentru asa ceva), a deschis si seara în care urma sa fie proiectat filmul Plansa, debutul unui tânar necunoscut, românul Gheorghe Andrei. Daca anul acesta nu am murit de invidie pentru norocul belgienilor, voi rezista la multe, de acum încolo. Cu atât mai mult cu cât functiile vin si se duc, dar festivalul ramâne. Spre deosebire de femeia zilelor noastre care, la 30 de ani, este, înca, tânara, astfel de întâlniri, ajunse la aceasta vârsta, au lasat în spate toate probele de foc ale diferitelor încercari, neîncredere, (înca un festival?), dificultatea închegarii unei structuri nerestrictive, în ciuda numelui, „de dragoste“, talentul de a descoperi filme noi, de a atrage oaspeti de seama, în cazul de fata si câte o vedeta pe post de „nasa“, marraine, sub a carei simbolica obladuire urmeaza sa fie lansata fiecare editie (anul acesta ea a fost Josiane Balasko). Si, pentru ca vorbeam de caracterul nelimitativ al titulaturii Film d’amour: exista si vremuri fericite, când festivalul poate include chiar un manifest al iubirii de cinema, daca sunt semne ca a rasarit pe undeva, prin lume. Delegatul general, Andre Ceuterick, a insistat ani de zile pentru a-l avea invitat de onoare pe Ettore Scola, se pare nu mare amator de aparitii în public. Vizite la Roma, telefoane, corespondenta, promisiuni. Ocazia parea, acum, cum nu se poate mai nimerita: cineastul italian semnase, anul trecut, când s-au comemorat 20 de ani de la moartea lui Fellini, un splendid docufiction, Che strano chiamarsi Federico, montaj original de amintiri, momente fictionalizate, evocari ale unor locuri sacre, toate la umbra nostalgiei care, în cazul dat, ramâne ceea ce a fost. Pierdusem filmul la Venetia, dar cum exista un Dumnezeu al fidelilor întru Fellini, l-am recuperat acum, si înca în a doua zi de festival. A fost ca un fel de binecuvântare sau de rasplata pentru cei care nu-si abandoneaza iubirile când moda o cere. Ettore Scola instaleaza emotia de la primele cadre, care sunt si un fel de semn de recunoastere a oficiantilor între ei, afficionados, cum spun spaniolii, termenul cel mai adecvat. Sunt acele momente în care te uiti la vecinul de lânga tine ca si cum ai vrea sa te convingi ca si el vibreaza cu aceeasi intensitate. Iata, silueta unui barbat stând pe un scaun la malul marii, un fular rosu, o palarie (capellino, o stiu si de la Muzeul cinematografului de la Torino), discul lunii prin dreptul careia trec un clovn, o silueta feminina gracila (poate „îngerul din Umbria“ din finalul filmului La Dolce vita). Sunt deschizatorii alaiului fellinian, o cohorta de personaje, precum într-un alt final de film, cel din Opt si jumatate. Nu avem nevoie sa-l vedem pe maestro din fata. Îl vom întâlni pe clasicele platouri, dar si devenit personaj al unor tandru-comice reconstituiri ale tineretii lui Fellini (munca de caricaturist în redactia revistei satirice Marc Aureliu), marcata de plecarea la Roma, asa cum o stim din I vitteloni. Scola îsi fictionalizeaza unele dintre amintirile unei prietenii de o viata cu cineastul de geniu, lasându-le pe altele sa se strecoare asa cum au ramas ele în documentarele, în reportajele epocii sau cum le-a pastrat propria memorie. Plina de autoironie este nedumerirea mamei lui Marcello Mastroianni întrebându-l pe autorul filmelor Noaptea de la Varennes si O zi speciala: „De ce în filmele dv fiul meu este atât de urât, când în realitate este un barbat atât de frumos?“. Tot ceea ce îi ramâne de facut este „autocritica“, adica fragmente din La dolce vita, cu aratosul Mastroianni în scenele de vis cu Anita Ekberg în apa de la Fontana di Trevi. Nu lipsesc alte imagini mitologice, iarna din Amarcord (bineînteles, si paunul cu coada înfoiata prin tot felul de trucuri mecanice), comandata pe platou, universul miracolelor felliniene, celebrul Teatro 5, acolo unde, în octombrie 1993, lumea se va perinda timp de trei zile în jurul catafalcului, pentru a-si lua ramas-bun de la cel care, exact în acel spatiu, „inventase personaje, mari, furtuni“.
Cu o astfel de provizie cinefila am luat startul în cursa apropierii de filmele din competitie sau din alte sectiuni paralele, alese în functie de interesele fiecaruia, de timp, de puterea de a renunta, exercitiu obligatoriu într-un festival. În general, ca observatori ai unuia care nu are si nu-si propune, slava Domnului, anvergura majors-ilor, ca sa folosim terminologia americana, ne alegem cu câteva constatari si cu o reîntarita încredere în puterile cinematografului de a creste peste tot, nu numai în geografiile privilegiate. Faptul ca de multe ori ramâne, din pacate, la el acasa este altceva: teama industriei de a nu investi fara profit.
Încep cu o constatare. Bag de seama ca se poarta Stefan Zweig. Dupa fulminantul The Grand Budapest Hotel (Premiul juriului la Berlinala, 2014), adaptare în cheie ludica a lui Wes Anderson dupa scrierile austriacului, autor aproape uitat în lumea anglo-saxona, o adaptare clasica, de data aceasta, Une promesse, semnata de Patrice Leconte, a deschis editia cu numarul 30. Zweig este nu numai prozatorul dramelor Primului Razboi Mondial, ci si maestrul romanelor epistolare, o paradoxala mana cereasca pentru cinematograf, care poate aduna laolalta nostalgiile, calatoriile memoriei, trecutul ineficace, iluziile. Spre deosebire de Scrisoare de la o necunoscuta al lui Max Ophuls din 1948, schimbul de epistole din filmul franco-belgian nu mai îngroapa totul, trecut, prezent. El întretine doar o plapânda speranta, contrazisa de tavalugul istoriei. Dincolo, vibra „un ceea ce a fost“. Aici, tremura „ceea ce ar fi putut fi“. Martor si manipulator diabolic al unei zadarnicite povesti de dragoste – personajul interpretat de Alan Rickman, cu un cinism încântat de el însusi. Desigur, aceasta este o constatare ocazionala. Mai sunt, cum spuneam, celelalte, legate de harta cinematografica a lumii. Nu exista pete albe, însotite de un hic sun leones, ci doar ignorarea acestora.
Marele premiu a revenit la Mons unui film al carui titlu spune totul, Wajma, an Afghan Love Story. Pe scena, autorul, Barmak Akram, a tinut sa ne aduca aminte ca în tara sa, în Afganistan, nu traiesc doar razboinici, ci si cineasti. Capabili sa realizeze, adaugam noi, un film emotionant despre iubirea care are curajul de a nu tine seama de rigorile anchilozate ale traditiei. Actrita Wajma Bahar a plecat si ea cu premiul de interpretare feminina, cel masculin revenindu-i lui Fabien Heraud, un neprofesionist, interpretul unui adolescent cu dizabilitati locomotorii, neînvins de propria lui drama, protagonist al filmului De toutes nos forces. Povestea, impresionanta fara a specula efectele psihologice ale maladiei asupra spectatorilor, a contribuit si ea la combaterea prejudecatii imixtiunii tatilor celebri în cariera fiilor. Nils Tavernier, regizorul, este baiatul celebrului Bertrand Tavernier, dar gheara paterna nu se face simtita.
Din Croatia (de câte ori avem prilejul sa vedem ce se mai întâmpla în aceasta tara?) a fost selectionat One Shot al lui Robert Orhel, cineast debutant, dar sigur pe el atunci când si-a propus sa contureze destinul a doua femei straine, unite prin aceeasi încercare. Multe personaje feminine în peisajul festivalului, asa cum au fost si cele din Short Term 12, concurent pâna în ultima clipa cu sanse la marele premiu. A fost rasplatit pentru cel mai bun scenariu, dar chiar merita mai mult. Severitatea cu care ataca o tema mereu delicata, mereu expusa exceselor, precum cea a tinerilor care o iau razna, este punctul forte al peliculei, deja înscrisa pe orbita unui succes international. Putin subiectivism nu strica. Odata cu Rosenn, m-am lasat antrenata într-un alt timp si spatiu, pe la 1900, în insula Bourbon, pe urmele unei alte povesti de dragoste, „ca în romane“, ucisã din lasitate masculina si reabilitata de razboi (tot primul). Autorul, belgianul Yvan Le Moine, este un bun prieten al cinematografului nostru, ceea ce a adus interesului meu pentru film si pentru distinsul actor englez Rupert Everett un adaos de simpatie.
Exista si locuri unde hic sun leones ar putea avea un alt sens. Ei ar fi leii unor arte, leii cinematografiilor. S-ar putea zice chiar hic abundant leones. Nume grele, nume mari. În ceea ce ne priveste, constatam ca generatiile care vin alimenteaza, dupa propriile puteri, un proces început demult. Si la Mons am vazut, inclus într-o sectiune paralela, un debut al unui tânar cineast independent (Ce jeune est déjà…), de Gheorghe Andrei. Multa fluiditate muzicala în constructia unor fragile raporturi în interiorul carora o poveste de dragoste este si nu este, da sa se înfiripe si se tot amâna, când chemata, când alungata. O minunata Olimpia Melinte, actrita de acum cunoscuta în lumea mare, ne stârneste acea admiratie care în cinema se ascunde într-o fraza ce vine de departe: „Este o placere sa te priveasca omul“.
Autor: MAGDA MIHĂILESCUApărut în nr. 465