Sari la conținut

Jurnalul unui „student estetizant“

Autor: CONSTANTIN COROIU
Apărut în nr. 265

„Când ma simt trist, sunt un indian./ Când ma simt bine, sunt un american./ Când ma simt foarte bine, sunt un european“. Petru Comarnescu facea aceasta insemnare in „Jurnalul“ sau (1931-1937), la 16 ianuarie 1932. Avea 27 de ani. Tocmai se intorsese din America. Comarnescu este un european care se redescopera ca atare, pe de-a-ntregul, dupa experienta americana, traita la o vârsta când acuitatea spiritului este maxima. In esenta, nu altul era sensul (si rezultatul) experientei indiene a lui Mircea Eliade. Eliade a plecat in India, Comarnescu… in Indii, pentru a se intoarce din cele doua departari opuse… europeni autentici. Inclusiv ca mentalitate si comportament. Pentru Comarnescu, a diserta in fata unui auditoriu academic – la Paris, la Roma, la Geneva, la Venetia sau oriunde in Europa – constituia cel mai firesc lucru, reciproc onorant.
Nascut si copilarind in ceea ce el considera a fi „orasul cel mai intelectual al tarii“ – Iasi –, descendent, in linie materna, al familiei marelui savant Petru Poni, Comarnescu are o traiectorie existentiala si intelectuala unica in felul ei. „Jurnalul“, ca de altfel intreaga si variata sa opera (monografii: „Octav Bancila“, 1954, „Benjamin Franklin“, 1957, „Viata si opera lui Rembrandt“, 1957, „N. Grigorescu“, 1959, „Stefan Luchian“, 1960, „N.N. Tonitza“, 1962, „Ion Tuculescu“, 1967, „Brâncusi si metamorfoza in sculptura contemporana“, 1972; studii precum „Confluente ale artei universale“, 1972, „Chipurile si privelistele Europei“, 1980, „Dreptul la memorie“, 1992 si multe altele) este oglinda unei personalitati polivalente, a unui temperament nestavilit, a unei constiinte vii, mereu in stare de alerta. Acest vesnic „student estetizant“, cum singur se autodefineste in jurnal, cu vederi de stânga, dar refuzând sa se risipeasca in politica militanta, calatorind mereu la clasa a III-a, inclusiv când este invitat sa participe la forumuri si manifestari internationale din mari centre europene, nu este numai un creator de cultura, ci si un organizator neobosit de miscari si evenimente culturale. Asa a ramas pâna in ultima clipa a vietii, când, respectându-i-se dorinta, a fost coborât in pamântul de lânga temelia Voronetului – despre care scrisese cea mai buna monografie.
Chelnerii de la „Corso“ erau comunisti
Petru Comarnescu relateaza in „Jurnal“ ceea ce as numi povestea gruparii CRITERION, cu vastul program de conferinte si simpozioane al ei, regretând, totusi, ca asta i-a luat timpul când ar fi putut scrie carti si studii sau „epica dorita“, in care sa valorifice experientele sale, inclusiv sau mai ales cele de calatorie. La CRITERION el se ocupa de toata „bucataria“: afise, bilete, stabilirea vorbitorilor, sala etc. In octombrie 1932 se inaugureaza ciclul de conferinte despre „idoli ai vremii noastre“ – intre care Gandhi, Lenin, Freud, Chaplin, Gide, Bergson, Valéry. Se incepe cu Lenin, simpozionul fiind prezidat de Constantin Radulescu-Motru: „Venind cu un ceas inainte de ora fixata, am vazut o masa de oameni in fata Fundatiei Carol I, iar in hol si in sala aproape ca nu se mai putea patrunde. Comunistii si simpatizantii lor venisera in par de cu vreme. Venise si politia, iar când l-am adus pe profesorul Motru, politia ne-a comunicat ca simpozionul nu se poate tine din pricina ca va deveni o manifestatie comunista. Plin de curaj, am spus ca garantam ca lucrurile vor decurge in liniste si ca e preferabil sa se tina simpozionul decât sa se interzica, caci tocmai in acest caz s-ar putea produce proteste, tulburari etc. Vorbitorii cu Motru si cu mine abia am putut patrunde in sala. Ca niciodata, erau oameni in picioare si pe balustrada mai lata a balconului I, unele figuri cunoscute, multe necunoscute. Am vazut ca majoritatea chelnerilor de la Corso pe care ii stiam erau comunisti“.
Totul a decurs in ordine, preocuparile „intelectuale“ ale politiei interbelice având, se pare, un binefacator efect inhibitor… Numai ca la al doilea simpozion pe aceeasi tema – Lenin –, la care participarea a fost la fel de numeroasa, a cuvântat din sala si un vorbitor neprogramat, care era un cunoscut reprezentat al Partidului Comunist. In consecinta: „Am fost invinuit ca am inlesnit propaganda comunista in fata palatului regal si intr-o sala cladita de Carol I“, iar guvernul s-a speriat literalmente, „vazând in noi niste comunisti primejdiosi“. Mai mult, inspectorul general al politiei il ameninta pe organizator: „domnule Comarnescu, nu vom uita niciodata ca dumneata ai adunat pe comunistii din Bucuresti in fata palatului regal…“.
Respectivul inspector general si organul / organele pe care le reprezenta nici nu banuiau cât de repede vor fi nevoiti sa uite, caci nimic nu este atât de imprevizibil ca istoria si politca… N-au uitat insa comunistii care in „obsedantul deceniu“ – drept rasplata! – l-au marginalizat si pe Comarnescu, ca pe atâtia alti mari intelectuali români. Din „bacil cultural“, cum i se spunea in perioada CRITERION, a devenit un periculos bacil… politic.
Intimitatea cu piatra
Generos, sensibil la laude, uneori pâna la lacrimi, preocupat cu discretie de sexul frumos, suspicios si adesea naiv, mereu cu gândul la Mama (ortografiat de fiecare data cu majuscula) care locuia la Iasi si fata de care are sentimentul culpabilitatii fiului ingrat, de altfel nejustificat, risipindu-se, de nevoie, in avocatura (o cariera ce ii provoaca multe dezamagiri), Petru Comarnescu se construieste tot timpul pe sine, incepând de la vestimentatie pâna la marile proiecte culturale. El ramâne credincios menirii si misiunii sale de intelectual, asa cum nota in „Jurnal“, in ianuarie 1933: „Eu nu vreau sa activez direct in politica, ramânând pe pozitie intelectuala si consacrându-ma culturii. Daca voi reusi sau nu, ramâne de vazut“. Regreta ca nu a scris un jurnal in timpul cât a stat in America, dar isi rascumpara comoditatea cu „Homo americanus“, o carte de care este foarte mândru: „…H.A. a convins pe mai toti cunoscutii si prietenii mei ca posed calitati de scriitor, ca am talent. Multi se indoiau de aceasta…“. In rest, epoca si lumea dintre cele doua razboaie nu sunt nici mai bune, nici mai rele decât altele: aceeasi democratie „originala“, aceleasi nelinisti specifice intelectualului român, aceleasi spaime. („O femeie care ma atrage intocmai ca un sarpe al cunoasterii si al pasiunii este Lucie Alioth-Karadja, care mi-arata mare prietenie. Dar e dubioasa ca idei politice si ma intreb daca nu face parte din Intelligence Service“), aceleasi intrigi si triumfuri ale imposturii, acelasi spirit balcanic, tranzactionist, singurul care functioneaza perfect, aceeasi fosgaiala de veleitari si inchipuiti, aceiasi setosi de avere, de putere si de popularitate ieftina, aceeasi tara unde „nu se poate câstiga un proces in favoarea taranilor, când atâtea forte sunt contra lor“. O tara si o istorie in care, cu vorbele lui Comarnescu, „binele si raul trebuie concepute ca realitati simultane, nu succesive“. In aceasta lume el isi asuma cu entuziasm, „prins“ de „suvoaiele pasiunii“, lupta la gazeta (mai ales la „Adevarul“), dar si functii inalte in sistemul culturii, participa si organizeaza manifestari stiintifice, scrie lucrari originale si traduce mari opere ale literaturii universale. E ca o flacara mereu intetita ori ca un râu de munte bolborosind si pravalindu-se in cascade. Cine l-a ascultat fie si numai o singura data, pe insolitul conferentiar (am avut, student fiind, de câteva ori acest privilegiu) poate depune marturie. Comarnescu era tot ce poate fi mai ostil turnului de fildes, desi toata viata a aspirat sa scrie „departe de micile cotidiene“. Fara respiratia Cetatii, un intelectual creator ca el moare sufocat. Venit din orasul românesc cu cele mai multe monumente si vestigii – Iasul – el este, in fine, prin excelenta, un om al zidului si al zidirilor, natura capatând in ochii sai frumusete maxima prin raportare la constructia omului. Simptomatic, numai la Florenta (din tot itinerariul consemnat in „Jurnal“) si, in general, in Italia atentia ii este atrasa de maretia vailor ce nu raspund vântului si in care „numai greierii masurau timpul nostru spre moarte“. Si alte notatii din Jurnal sunt revelatoare in ceea ce-l priveste pe estetizantul Petru Comarnescu: „Italienilor nu le plac parcurile fara cladiri, natura singura nu ii atrage. Civilizatia pietrei lucrate cu arta“. Plimbându-se – „Jurnalul“ e plin de „flanari“ – prin Piata Domului din Milano, „unde viata pulseaza intens ca intr-o mare capitala“, el priveste copiii care se joaca lânga zidurile celebrului monument „ca in centrul mahalalei“, pentru ca „ne aflam in Italia, unde oamenii sunt mai naturali, mai spontani, mai vii, dar totodata mai apropiati de cladiri, devenind elemente componente din arhitectonica acestei civilizatii stralucite. Intimitatea dintre om si piatra, dintre monument si copil e mai reala aici decât in Franta sau Grecia“.
Este observatia celui care avea sa obtina pentru totdeauna intimitatea cu piatra celui mai fascinant monument creat vreodata de geniul românesc: Voronetul. Acolo unde greierii din tainicile vai ale obcinilor Bucovinei masoara cu efemerul lor cântec eternitatea…