Johnny şi Teodora

Se întrerupe o fracţiune de secundă din cântat şi spune:
– Cristino, te măriţi cu mine?
– Da, cum să nu, îi răspund.
Mă îmbujorez de plăcere. Şi de ruşine, căci toţi ochii din bar o caută pe Cristina aia, însoţită de prietenul ei, cu care Johnny Răducanu stă să se însoare. În glumă, bineînţeles.
Făcusem multe filmări şi destule interviuri cu el în garsoniera lui mică şi îl simpatizam peste măsură. Când cu gura spurcată, când vulnerabil, se plângea de sănătatea firavă şi de dieta în care predomina iaurtul. Şi, mai ales, de singurătate. Vorbea şi parcă universul lui absorbea tot ce mişca prin jur. După un an m-am trezit producător la emisiunea lui Iosif Sava de la Acasă TV. Peste noapte, aşa cum se întâmpla totul în trustul PRO. Iosif Sava s-a gândit să-l invite pe Johnny Răducanu.
– Sunaţi-l şi spuneţi-i că-l vreau cu contrabasul. Ştiaţi că asta a fost prima lui specializare, nu?
– Nimic mai simplu, am răspuns, ne simpatizăm, o să vină.
Johnny mi-a vorbit afectuos, ca de obicei. Până când am adus vorba de contrabas.
– Nici nu se pune problema, Cristina, n-am mai cântat la contrabas de nu mai ştiu când.
Mi-am zis că o să se fandosească un pic – eram obişnuită cu răsfăţurile artiştilor –, apoi o să accepte. Chestie de câteva minute. Dar, surpriză!, Johnny se ţinea tare pe poziţie. Plină de respect, mi se părea de datoria mea să-l asist tăcută în baletul de refuzuri. Dar Iosif Sava îşi pierdea răbdarea mult mai repede.
– Daţi-mi-l mie, mi-a spus şi mi-a luat telefonul.
– Iozef, înţelege că nu pot să cânt la contrabas, se tânguia Johnny, mă fac de râs, de ce nu vrei să cânt la pian?
Dar realizatorul o ţinea pe-a lui:
– Johnny, nu trebuie decât să vii cu contrabasul şi să gemi pe el, aşa cum faci tu. Ca un artist!
Curat compliment pentru un artist! Până la urmă, tot Iosif Sava a avut câştig de cauză. Emisiunea a ieşit excelent. Nici nu se putea altfel cu verva şi limbajul mustos al invitatului.
Îl urmăream prin toate barurile. De abia aşteptam să vină weekendul şi să fug la concert. Pe vremea aceea, cânta cu Teodora Enache. Când era prin preajmă, Johnny radia. Totdeauna o prezenta cu căldură. Se uita la ea într-un fel unic, cu respect şi deopotrivă cu tandreţe. De fapt, cu veneraţie. Iar ea, când cânta cu vocea aceea plină, puternică, un pic răguşită, îi răsplătea toate aşteptările. Nu se menaja niciodată. Cânta cu o imensă plăcere. Era, pur şi simplu, incandescentă. O artistă autentică: forţă şi sensibilitate în aceeaşi măsură. Complet dedicată muzicii. Muream după ea.
Anii au trecut şi legăturile mele cu jazzul s-au întrerupt. Aseară am reuşit în sfârşit să ajung la un concert: Teodora Enache şi Big Band-ul Radio dirijat de Ionel Tudor. M-am gândit că după atâţia ani s-o fi plictisit de cântat. Că n-o s-o mai văd pe fata aceea modestă şi delicată, mai degrabă tăcută, lipsită cu totul de aere de artistă. Nici vorbă! A început să cânte. A doua melodie i-a dedicat-o lui Johnny Răducanu. A evocat concertele lor de la Lăptăria lui Enache. „Să ridice mâna cine venea la Lăptărie!”. Eram mulţi. A cântat piese clasice din jazz, a improvizat alături de sax şi de trompetele din Big Band Radio. Nu s-a menajat nici o clipă. Exact cum o ştiam: pe viaţă şi pe moarte. Şi-a prezentat noile compoziţii la care lucrează de şapte ani. A cântat alături de Young Trio de la Cluj, două tinere percuţioniste şi o violoncelistă. Nebunie, nu alta! Între piese, a povestit de marii muzicieni alături de care a evoluat în lume. La fel de politicoasă, de modestă şi de fascinantă cum o ştiam. Aceeaşi mare artistă la care Johnny Răducanu se uita cu veneraţie.