Jalnica resemnare

Am avut suficient timp sa invat ca multe fapte si intamplari care apartin istoriei recente se uita, sunt ignorate sau neintelese. Si pentru a le explica, spre a fi intelese de catre cei de astazi, ai nevoie de foarte multe cuvinte pe care apoi sa le repeti pana obosesti. Iata, in ultimul an de facultate, la stagiile de ginecologie, din cauza legii care a stat la baza supraproductiei de „decretei“, la intreruperile de sarcina aprobate cu atata dificultate, asistau procurori si militieni pentru ca medicul sa nu faca si altele pe langa  cele autorizate. Chiar daca nu intelegeau mare lucru din cele ce se intamplau in preajma lor, ei vegheau pentru ca dorinta celui ce visa sa devenim un popor numeros sa se implineasca. Cele mai multe dintre femei recurgeau la psihiatri pentru a obtine adeverinte ca au fost tratate cu medicamente ale caror efecte puteau fi nocive asupra  copilului, ca acestea ii  pot cauza tulburari grave in dezvoltarea  sa psihica si fizica. Zilnic aproape aveai de ales intre compasiunea pentru o femeie care nu avea sanse sa-si intretina copilul, a nu o crede ca a luat medicamentele respective si a o pune in situatia de a naste un infirm. Medicul, asadar, se afla mereu intre durerea de a nu face nimic si frica de a face ceva, intre a condamna la moarte  sau la infirmitate. Intre a ajuta si a se pune in situatia de a-si rata cariera. Intre a face cum ii dicteaza constiinta profesionalã si a se supune unor comandamente politice. De atunci, si nu tocmai din intamplare, ma urmareste observatia unui profesor de-al meu, revolta acestuia care, privita dupa atatia zeci de ani, pare o nedorita profetie: „De obicei, medicii se ocupa de idioti, dar la noi, am ajuns ca  idiotii sa se ocupe de medici!“ Fireste, acesta nu a fost singurul motiv pentru care mi-am parasit profesia, dar faptul ca nu am putut sa fac cercetare a atarnat cel mai mult in decizia de a renunta la practicarea profesiei, caci medic am ramas pana in zilele noastre, daca nu cu stiinta, atunci cu sufletul. Insa nici cu stiinta, chiar si asa, dupa aproape o jumatate de secol, nu cred ca m-as face de rusine. Am optat pentru literatura convins ca si aceasta profesie cere totul. Mai ales ca nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura. Dar, oricat ar parea de ciudat, parasind medicina, m-am simtit infinit mai apropiat de ea, am iubit-o si mai mult. Acum citeam ce doream, nici pacientii si nici sefii nu ma impiedecau si nu ma obligau sa fac ceva impotriva vointei mele. In facultate, ma pasionasera metabolismul sarurilor de litiu, schizofrenia si psihofarmacologia, aflata pe atunci chiar  la inceputurile ei.

Citisem cam tot ce se putea despre mescalina – acel „mizerabil miracol“, cum il numise Henri Michaux – si acidul lisergic, drog psihedelic cu ajutorul caruia se incerca patrunderea in intimitatea schizofreniei, a halucinatiilor, studierea „nebuniei temporare“. Alfred Hofmann, descoperitorul acidului lisergic, a avut, asemeni personajului kafkian, surpriza lui Gregor Samsa, de a se pomeni metamorfozat intr-o ganganie infioratoare. Ingerase, din pura intamplare, ceva din substanta descoperita ramasa pe degete.  In stiinta, intamplarea, curiozitatea excesiva si, desigur, informarea au jucat intotdeauna un rol important. Adevar valabil si pentru literatura. Oricum, ma simteam foarte bine in spatiul in care aceste doua forme ale cunoasterii pareau sa se intalneasca. La noi, din pacate, existau foarte putine studii din aceasta sfera de interes:  Gheorghe Marinescu, scrisese un articol prin 1932, daca nu ma insel, si mai exista o comunicare, a cunoscutului psihiatru Eduard Pamfil, de la Clinica de psihiatrie din Cluj, de unde a fost dat afara, in buna traditie romaneasca, din motive politice: vorbise despre Unirea Principatelor mai repede decat a trebuit. In rest, colegii si prietenii mei straini aduceau cu intarziere cartile de care aveam nevoie, dar important era ca, pana la urma, mi le procuram. Mai mult, un scriitor american, lector la Universitatea din Cluj, mi-a promis ca imi va trimite, pitite sub un timbru, cateva firicele de mescalina. Ceea ce nu s-a intamplat.
Visata „stare de calatorie“ s-a amanat pentru totdeauna. Dar nu si experientele livresti. Nevoia de a cunoaste, de a strabate unul din nesfarsitele drumuri care duc spre cunoastere, m-a urmarit mereu. Stiam prea bine ca zeci de savanti si-au verificat pe ei insisi propriile teorii. Istoria microbiologiei ofera numeroase exemple de savanti care si-au inoculat microbi spre a experimenta unele seruri de atatea ori nereusite. Pe Koch, daca nu ma insel, numai norocul l-a salvat de efectele miliardelor de bacili ce-i poarta numele inghititi in urma unei furtunoase dispute stiintifice. Despre un alt cercetator, Brown-Sequard, se spunea ca si-a grefat – cu succes! – glandele unui antropoid intr-o perioada cand ale sale, datorita varstei, tindeau spre repaus. De fapt, in stiinta fiecare descoperire, oricat de neinsemnata, este rezultatul unor sacrificii enorme despre care papuasii ce vegheaza stiinta, cultura si invatamantul de la noi, spre rusinea tarii care-i suporta, nu au habar. Papuasi cu care ni se cere imperativ sa fim solidari! In ceea ce ma privea, ii citisem pe Baudelaire, pe de Quincey, dar era prea putin pentru drumul pe care aveam de gand sa-l strabat cu gandul la schizofrenie. Am avut insa norocul urias de a primi  Volumul omagial „Aldous Huxley“, aparut in 1965, sub ingrijirea laureatului Nobel Julian Huxley, fratele celebrului romancier. Doi ani mai tarziu, am scris cateva articole despre experientele acestuia cu mescalina si acid lisergic. Mai tarziu, am umblat ca un disperat dupa „Drumul spre Eleusis“ de Hoffman, Wasson si Ruck, un fel de introducere in misterele eleusine. Peste aproape patru decenii, sansa mi-a oferit posibilitatea ca, in Boston, sa cunosc o psihiatra care avusese aceleasi pasiuni stiintifice ca si mine. Si ea m-a pus la curent cu marile performante realizate intre timp in psihofarmacologie si in cunoasterea efectelor acelor substante. Aflasem, asadar, cat de mult au putut fi curatate ceea ce Huxley numea, folosind o sintagma a lui Wiliam Blake, „portile perceptiei“. Marele romancier avea cancer lingual si, „cercetator impenitent“, cum fusese numit, se oferise drept „cobai“ in studierea efectelor mescalinei sub supravegherea doctorului Humphry Osmond. „Masa, scaun, pupitru, raspunde el la intrebarea doctorului care se interesase ce vede, se unesc intr-o compozitie care ar putea sa fie de Braque sau Juan Gris.“ De altfel, impreuna cu Eilleen Garrett si cu doctorul Osmond a  facut mai multe studii in zona psihedelicelor si a medicinii Moksa, iar cu fratele sau si cu profesorul Hoffer au studiat  problemele genetice ale schizofreniei. Sigur, nu ma intorc inapoi impins de vreo noua nostalgie pentru cercetare. De acum nu se mai poate face nimic. E mult prea tarziu. Tristetea enorma care ma urmareste este ca nici astazi, daca as mai avea anii de atunci, caci pasiunea a ramas, nu as putea face nimic in cercetare. Mai mult, as fi fugarit, cum sunt toti medicii, in strainatate, de niste indivizi de o ignoranta „enciclopedica“ si de o aroganta de care numai prostii sunt capabili. Despre cercetare se vorbeste, cum am mai spus, numai cand vine vorba despre DNA sau despre ANI. Doar aceste doua institutii, ce tin, indiscutabil, de o epoca a infantilismului politic, mai justifica in vocabularul curent, pãstrarea acestui cuvant. Din pacate. Ma gandesc deseori la observatia profesorului meu si la faptul ca de atunci incoace numai de activisti ignoranti si fuduli a avut noroc aceasta tara. Daca, de exemplu, medicii pleaca iar populatia care mai ramane in tara este lasata prada bolilor cronice, accidentelor dintre cele ce nu se mai petrec nici la aborigeni si, desigur, mortii, cum pot fi numiti cei ce au creat si mai intretin aceasta situatie? Adica cei ce omoara cu mainile altora? Traim intr-un stat care nu mai exista decat pe harta, condus de un guvern ridicol, capabil doar sa emita ordonante idioate precum aceea care  poarta numarul 58/2010. Nefiind in stare sa accepte sfaturile specialistilor, el se razbuna tinandu-i la cozi aberante pe cetatenii  care nu se grabesc sa moara.  Din nefericire, ceea ce se intampla se va mai intampla, vorba inteleptului biblic, atata vreme cat cei ce stau la cozi, cei ce mor cu zile, cei ce rabda de foame, cei nenorociti de ape etc., etc. se vor limita la a spune cu resemnare „Asa-i in Romania!“ sau „Numai in Romania se poate intampla asa ceva!“. Oricum, cateva din idealurile postrevolutionare s-au indeplinit: „Moarte intelectualilor!“ si „Nu ne vindem tara!“ pot fi bifate. Intelectualii lipsesc de unde le-ar fi locul sau, laudand faptele celui  ce ne dirijeaza destinele, sunt ca si morti. Protestele si adevarul strigat fara ezitare le-au lasat in seama rap-erilor si a cantaretilor hip-hop. Tara a fost vanduta la bucata, si ce a mai ramas din ea se negociaza in Parlament, pe voturi. Daca mai avem putina rabdare, in curand, la Bors, la Nadlac, la Albita sau la celelalte puncte de frontiera, adevaratii stapani vor scrie cu litere mari: „For rent“.