Istoria unei palarii

„Un strigat“, asa as fi fost tentat sa reintitulez editorialul dlui Florin Constantiniu intitulat „Cumpar urgent furadan“, articol publicat în numarul pe septembrie 2010 al revistei „Istorie si civilizatie“. E strigatul disperat al istoricului ce nu înceteaza sa-si biciuiasca la sânge „poporul de sclavi“ pe care-l iubeste si pe care îl vede cum se lasa ocupat si înjugat la un car strain de „lichelele postdecembriste, mai nerusinate, mai ticaloase, mai agresive decât lichelele stalinismului si cele ale comunismului national. Rautu, Roller, Musat, Ardeleanu sunt copii de gradinita pe lânga sacalii de azi. Ce blestem sa ma fi nascut în România? Ce sa fac? Unde sa ma duc? Unde sa scap? Moartea este singura solutie. Dar, în România, nici macar sa mori decent când vrei nu poti cu una, cu doua: nu exista clinici de eutanasie voluntara. Si nu oricine are sansa Madalinei Manole de a gasi otrava necesara la momentul potrivit.“ Otrava cu care murim si fara furadanul pe care vrea sa-l cumpere „urgent“ istoricul nostru curge însa din belsug si în valuri pe toate strazile, ulitele si fundaturile României: evenimentele zilei sunt cea mai eficace „otrava“ pe care o istorie tragicomica si grotesca ne-o furnizeaza fara încetare în toate zilele saptamânii. Ce sa fac? Unde sa ma duc? – se întreaba istoricul nostru cu întrebarile ce atârna si de pe buzele tuturor cetatenilor nostri bombardati de atâtea petarde, pardon!, evenimente si subiecte „tari“, grave, apasatoare, istorice, am putea pentru ca sa zicem, cum si zic din ce în ce mai des nemuritorii nostri compatrioti cazuti din mantaua lui I. L. Caragiale: Mache si Lache. Acesti bravi cetateni se întreaba si ei „unde sa ma duc?“ si „ce sa fac?“ ca sa scape de sub lespedea strivitoare a evenimentelor mari, grave, apasatoare si insuportabile mai ales prin uriasa prapastie comica dintre aparenta si esenta ce însoteste ca o umbra indelebila viata cotidiana din România de azi. Candizi si robusti precum personajul lui Voltaire, zeflemisti, dar plini de realism si bun simt, Lache si Mache nu dispera si nu nutresc visuri suicidare.  Ei vad prea bine, în schimb, comèdia în care sunt poftiti sa joace. O comèdie ce-l are în vârf pe un Conu’ Leonida din ce în ce mai nevricos cu, alaturi, un Pristanda care încurca bombanind a revolta numaratoarea steagurilor de la primarie – simbolurile sacre care va sa zica, ale României libere, prospere si independente. Între ei, curea de transmisie, o momâie vorbitoare, numita în genere premier, care, dupa vorba unui excelent ziarist, atunci când vorbeste – si vorbeste întruna – pare ca nici nu mai respira pâna ce seful nu-i da un ghiont sa mai ia o gura de aer ca sa nu lesine. Ãsta-i „spectacolul“ din care Mache si Lache vor sa iasa si sa fuga unde vad cu ochii. S-a strâns în ei o mare nevoie, o pofta uriasa de subiecte „mici“ si „moi“: în mijlocul uraganului sau pe marginea prapastiei, Lache si Mache, toropiti de somnolenta, aspira sa viseze, ca sub un clopot de sticla sau ca într-un „turn de fildes„. Spre a-si conserva bruma de sanatate mentala si morala, acesti eroi ai vietii noastre cea de toate zilele nu-si reprima o secreta aspiratie evazionista spre subiecte sustrase de la „ordinea zilei“, departe de Istoria tumultuoasa, monstruoasa si catastrofala ce navaleste peste ei. Ma fac, pentru un moment, secretarul acestei aspiratii evazioniste si caut „subiectele“ compatibile cu ea. Candizii lui Caragiale gasesc asemenea subiecte anistorice, evazioniste si instructive chiar într-o revista plina de comentarii pe marginea unor teme grave, istorice, capitale, mari si importante. Iata, bunaoara, în „Istorie si civilizatie“ un titlu ca acesta: „Sandro Botticelli despre amorul omenesc si amorul ceresc“: cum va place? Sorin Oane, autorul însemnarilor despre „Primavara“ si „Nasterea lui Venus“, celebre opere din Renasterea italiana de la granita secolelor XV si XVI, ne îndeparteaza cu iuteala fulgerului de „problemele zilei“ ca sa ne arunce în… dormitorul din vila Castello al lui Lorenzo di Pierfrancesco, varul lui Lorenzo Magnificul, stapânul Florentei din timpul Renasterii italiene. Evazionistii nostri vor fi satisfacuti citind studiul erudit al istoricului si descrierea acelei lumi atât de îndepartate de aceea în care vietuim ca vai de noi astazi: „cele doua picturi – scrie el – stateau fata în fata în dormitorul lui Lorenzo di Pierfrancesco. Lucrul acesta nu era deloc întâmplator, pentru ca sfârsitul unui tablou este începutul altuia. «Primavara» se termina cu personajele Zefir si Flora, «Nasterea lui Venus» începe cu Zefir si Flora. «Nasterea lui Venus» se termina cu o padure, «Primavara» începe cu aceeasi padure… cele doua tablouri se centreaza pe zeita Venus si ilustreaza conceptia umanistului Marsilio Ficino despre «cele doua Venus». Zeita goala care apare în splendoarea curata a frumusetii sale, în «Nasterea lui Venus», este Venus Urania, inspiratoarea amorului ceresc, iar cealalta care prezideaza riturile primaverii este Venus Pandemos, care încarneaza amorul omenesc.“ Credeti oare ca marii nostri calatori de azi prin atâtea paradisuri fiscale si prin multe alte paradisuri de vacanta au cazut pe gânduri, în mod „evazionist“ în fata celor doua tablouri din dormitorul lui Lorenzo di Pierfrancesco? Sau poate va gânditi ca europarlamentarul Becali a dat o fuga de la Bruxelles  ca sa se extazieze „evazionist“, în fata comorilor apuse din vila Castello a familiei Medici din Florenta? Si este calatorul de vacanta Videanu de la Snagov un adorator secret si un nostalgic al capodoperelor muzeelor madrilene unde poate ajunge cât ai clipi din ochi? Spre deosebire de acesti mari calatori în paradisuri exotice si în altfel de paradisuri, sunt convins ca evazionistii Mache si Lache viseaza, ei, cu ochii deschisi, fara sa le fi vazut vreodata, la „Primavara“ si la „Nasterea lui Venus“ de Botticelli si-si pun problema „celor doua Venus“ din conceptia umanistului Marsilio Ficino. Singura calitate comuna a candizilor de bodega Lache si Mache cu a calatorilor de lux de azi numiti mai sus este, se-ntelege, „evazionismul“. Dar sunt evazionisti si „evazionisti“… Aceeasi aspiratie secreta spre un sanatos evazionism a celor doi eroi ai lui Caragiale ce supravietuiesc si azi în alte haine mai poate fi satisfacuta si de o „Istorie a palariei“ – o istorie aparent fara nicio legatura cu ceea ce traim noi azi, dar binefacatoare pentru starea mentala a veritabililor evazionisti. Caci evazionismul este o forma de rezistenta. Mihai Bozgan, autorul acestei prea scurte „Istorii a palariei“ din minunata revista „Istorie si civilizatie“ scrie, în dispretul zilei de azi despre „causia“, o palarie de fetru cu boruri, în forma conica, preluata în Grecia antica de la soldatii macedoneni, despre „petasus“, o palarie moale si cu boruri largi, exportata la Roma prin intermediul actorilor care interpretau piesele autorilor din Elada si ne mai informeaza ca cetatenii de rând purtau mai ales „pileus“, o palarie (mai repede o caciula) facuta din piele sau lâna, originara (palaria!) din Frigia, de unde fusese adoptata de persi de la care au luat-o grecii si macedonenii în timpul lui Alexandru cel Mare pentru ca, ajunsa apoi la Roma, sa devina simbolul libertatii: era acordata sclavilor în momentul eliberarii. Palaria frigiana a ajuns astfel simbolul revolutionarilor francezi, la sfârsitul secolului XVIII si era purtata cu precadere de iacobini. Din simplu articol vestimentar, palaria urca în rang devenind un simbol: de putere, de avere ori de spirit civic si revolutionar. Învestita cu functie simbolica, în Venetia doar dogelui îi era îngaduit sa poarte o palarie de culoare rosie. De aici pâna la semnificatia si functia simbolica ori „sacralizarea“ acestui articol vestimentar mai e un pas: cascheta politistului de alaltaieri capata o atare functie si un prestigiu ca si „sacru“. De aici: actualitatea chestiunii si toata daravela cu aruncarea caschetei. În orice caz, e limpede ca mica istorie a palariei intra prin acest proces de investitura simbolica în Istoria mare a omenirii si în istoriile nationale. De aici, iarasi: supararea si nervii patriotici ai unui presedinte de azi. Aceste lucruri vin de se leaga: e clar ca un politist care si-a aruncat cascheta a evadat din functie si a devenit el însusi un evazionist. Dar, cum spuneam, evazionismul este (poate fi) o forma de rezistenta… Palaria, cascheta, cusma, coiful si caciula (frigiana sau nationala) joaca, toate, un rol istoric si simbolic. Iata patania din care s-a nascut, istoriceste vorbind, palaria „Lobbia“ (cu calota adâncita la mijloc): numele ei vine de la Cristiano Lobbia, un deputat din parlamentul italian care în timpul unei încinse confruntari electorale a fost lovit cu bastonul în cap de un adversar foarte nervos. Din fericire si gratie calotei, capul deputatului a ramas întreg, însa, noteaza autorul senzationalei istorii, un comerciant întreprinzator a lansat palaria cu numele deputatului ciomagit, o palarie, din pricina loviturii, „cu calota adâncita la mijloc“, adica exact în crestetul capului ce era sa crape. Imaginati-va o confruntare electorala mai încinsa într-un parlament european sau afro-asiatic: sub protectia unui nor negru de palarii „Lobbia“ cu calota adâncita la mijloc toti batausii, pardon, deputatii scapa cu capetele întregi! Mai poti sa-ti bati joc de o palarie învestita cu functia fizica si simbolica a securitatii supremei institutii democratice dintr-o republica parlamentara?!? Dar cascheta jignita: cu ea cum ramâne? Cine-i evazionistul: purtatorul sau aparatorul? Ce-o sa zica Consiliul Suprem al Apararii? Ce va decide Curtea Constitutionala: va fi si ea somata sa scuture bine cascheta de praf? Curata comèdie! Istoria unei palarii „rezistente“ e demna de istoria cu stingerea lumânarilor a lui Swift. O stiti? Întrebati-i pe visatorul Mache ori pe evazionistul Lache. Cu sau fara palarie (ori cascheta): iata marea dilema fara iesire în care se afla România si conducatorii ei supremi – când totul depinde de o palarie, cusma ori cascheta. si de unde stim c-a aruncat-o din cap? Poate i-a alunecat pe o ureche. Iata câte întrebari, momentan, fara raspuns. tara arde, dar Securitatea vegheaza…