Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a aniversat 95 de ani fară un manual de „Istoria României“. Nici măcar unul dintre manualele de istorie de liceu nu mai poartă astăzi numele de „Istoria României“ sau „Istoria românilor“. Mai există doar manuale de Istorie.
Primul Război Mondial (1914-1918) aduce României ca urmare a alăturării la Antanta un stat de 295.049 km2. România Mare a fost în bună măsură rezultatul maturizării conştiinţei naţionale la români şi al modernizării statului. Trebuie amintit în primul rând numele domnului celor două Principate-Unite, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Reforma educaţiei (1864) va fundamenta instituţii (şcoli, în primul rând) care vor oferi statului român cetăţeni şi funcţionari pregătiţi. Cuza pornise de la foarte puţin şi a reuşit să formeze un sistem naţional de educaţie temeinic. A construit şcoli, a dat legi şi, simultan, a pregătit primele generaţii de dascăli alături de elevi.
Prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Rudof de Habsburg (1858-1889), unicul fiu al împăratului Franz Joseph (1848-1916), remarca modificarea situaţiei românilor: la 1849 erau „imaturi politic“ şi „necultivaţi“, dar în a doua jumătate a secolului XIX „au înregistrat mari progrese în învăţământ, cultură <…> s-au dezvoltat în multe privinţe, sunt în contact permanent cu aceste ţări; aceasta este pentru Ungaria de azi o mare dificultate“ <citat de Paul Lendvai, Ungurii, Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia a III-a, 2013, pag.313-314>. Sprijinitor al opoziţiei liberale maghiare, prinţul Rudolf critica „orbirea nemărginită a conştiinţei naţionale maghiare“. Sunt desfiinţate de către autorităţile de la Budapesta multe şcoli nemaghiare prin legea ministrului educaţiei, Albert Apponyi (1907). Ulterior, politica greşită îl va aduce – ca învins – pe Albert Apponyi faţă în faţă cu Ion I.C. Brătianu în tratativele de la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles (1919-1920).
Pentru britanici, care nu pierduseră de pe urma prăbuşirii Ungariei Mari (1918-1920) şi nici nu câştigaseră de pe urma României Mari, statul român rezultat după Tratatul de Pace de la Berlin (1878) „a fost relativ slab, administraţia sa coruptă şi ineficientă“ <A Dictionary of Contemporary World History, Oxford University Press, 2008, pag. 581>, iar alăturarea României la Antanta (1916), „o reprezentaţie de mâna a doua“. <Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 145>.
Cu toate acestea se remarcă faptul că România „reuşeşte să mobilizeze suficiente resurse“ preluând controlul asupra Dobrogei de Sud (Cadrilaterul) de la Bulgaria (în 1913 şi din nou în 1918-1919), asupra Transilvaniei de la Austro-Ungaria (1916-1920) şi asupra Basarabiei (1918).
Gestul României de atacare a Bulgariei în 1913, în mod total neprovocat şi în momentul cel mai greu poate din istoria modernă a bulgarilor, a afectat relaţiile dintre cele două ţări în mod nefavorabil în secolul XX. Prin Pacea de la Bucureşti (1913) România dobândea Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), un teritoriu de 8.371 km2 <Petre Dan, Hotarele românismului în date, Editura Litera Internaţional, Bucureşti şi Chişinău, 2005, pag. 90> în care doar cca. 2% din populaţie erau români, cca. 4% ţigani, iar bulgarii şi turcii erau majoritari. Drept urmare, Bulgaria nu va ezita să atace România în 1916, obţinând victoria de la Tutrakan (Turtucaia). În 1940 Bulgaria va recupera Cadrilaterul cu ajutorul Germaniei.
În ceea ce priveşte Transilvania (majoritar românească), ea va fi recuperată de la Austro-Ungaria. În 1914 România încă era aliata acesteia (timp de 36 de ani, între 1879 şi 1914). După doi ani de neutralitate (1914-1916) o atacă şi – cu ajutorul Antantei – câştigă războiul. România sacrifică aproximativ jumătate din armată (pierderi de cca. 339.000 de oameni din cca. 813.000 mobilizaţi).
Cu Rusia lucrurile au fost aparent mai simple, deoarece nu s-a mai aşteptat doi ani. În plin război mondial, Imperiul rus aliat este cuprins de revoluţie. Armata română pătrunde pe teritoriul fostului aliat. După două săptămâni se proclamă independenţa, apoi unirea. Rusia nu a recunoscut însă nicicând unirea Basarabiei (majoritar românească) cu România din martie 1918, ba mai mult, a declarat repetat că nu va încheia niciodată (s.n.) cu statul român un pact de neagresiune care să conţină termenii: „integritate“, „inviolabilitate“, „suveranitate“. <Ioan Sscurtu, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, Editura Tempus, Bucureşti, 1994, pag. 259>.
Manualele de istorie nu mai pomenesc astăzi despre rolul Rusiei pe frontul de la Mărăşeşti-Mărăşti, unde, în 1917, Armatele 9, 4 şi 6 rusă au ţinut frontul împotriva trupelor germano-bulgare <Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, op. cit.>. Fără „aceste trupe ruse“, armata română va capitula în „mai puţin de o săptămână“, la Focşani, în 9 decembrie 1917, cu sau fără acordul aliaţilor din Antanta, recunoscându-se apoi învinsă prin Pacea de la Buftea-Bucureşti (aprilie/ mai 1918).
Manualele de astăzi nu pomenesc nimic nici despre eliberarea Bucureştiului (1918) de către trupele franco-britanice ale Armatei de Orient care trec Dunărea la Giurgiu pe 10 noiembrie 1918 pe direcţia Bucureşti-Ploieşti. Este şi motivul pentru care cei mai mulţi dintre români nu înţeleg, spre exemplu, semnificaţia monumentului din Parcul Cişmigiu închinat Ostaşilor Franţei căzuţi pe câmpul de onoare al pământului românesc în timpul Marelui Război, 1916-1919.
În al Doilea Război Mondial (1939-1945), România va schimba taberele mai repede, mai exact în câteva ore (între 23 august 1944, ora 16, şi 24 august 1944, ora 4 dimineaţa). După ce luptase mai mult de 1.000 de zile contra Rusiei, România trece de partea acesteia şi luptă contra fostului aliat. De altfel, România este singura ţară din lume care, în epoca modernă şi contemporană, a fãcut parte din toate blocurile militare implicate în Primul Război Mondial (1914-1918), al Doilea Război Mondial (1939-1945) şi Războiul Rece (1945-1991). În 1879, România adera la Puterile Centrale, în 1916, la Antanta, în 1940, la Pactul Tripartit, în 1944, la Coaliţia Naţiunilor Unite, în 1955, la Pactul de la Varşovia şi, evident, în 2004, la N.A.T.O.
Aparent, „vinovatul perfect” pentru schimbarea cursului şi „compromiterea” istoriografiei naţionale a fost găsit Mihail Roller (1908-1958). <vezi pe larg, Vlad Georgescu, Politică şi istorie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007>. Evreu şi comunist, Roller este redactor responsabil al primului manual de Istoria României (1947) apărut în perioada postbelică (comunistă) <Istoria României (1947), (redactor responsabil: Mihai Roller), Editura de Stat, Bucureşti, 2007>. Manualul (862 pag.) este mai aproape de dimensiunile unui tratat. Autori (pe lângă Roller) sunt Gh. I. Georgescu, Vasile Maciu şi Ion Nestor (arheolog renumit). Mihail Roller a fost considerat marxistul potrivit să conducă istoriografia, în detrimentul lui Andrei Oţetea, marxist înainte de 1944, dar care se formase în spiritul occidental (avea doctoratul la Sorbona, ca şi Gheorghe Brătinau, care era deja arestat).
Mai marea culpă a manualului lui Roller în optica masei comentatorilor nu este de fapt a lui Roller. Acesta ar fi considerat limba română o limbă slavă. În realitate capitolul pe nedrept împricinat este scris de către dl prof. univ. Al. Graur <Istoria României (1947), (redactor responsabil: Mihai Roller), Editura de Stat, Bucureşti, 2007, pag.76.>, lingvist, savant român de origine evreiască, cu doctoratul la Sorbona, profesor la liceele Şincai şi Gh. Lazăr din Bucureşti.
(va urma)