Jennifer Johnston, Barbatul de la gara, traducere si note de Antoaneta Ralian, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010.
Aparitia, în 1972, a celui dintâi roman al lui Jennifer Johnston, „The Captains and the Kings“ (cu toate ca prima sa creatie, publicata, însa, abia în 1973, este „The Gates“), a trecut oarecum neobservata de critica. Cu toate acestea, romanul de debut al autoarei prefigura, în mare masura, toate calitatile pentru care, nu dupa mult timp, Johnston avea sa fie considerata drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze a epocii contemporane (într-o modificare fundamentala de perspectiva, fara îndoiala nu unica în contextul opiniilor fluctuante ale criticii literare de limba engleza sau, cel putin, al unei parti a acesteia): precizie si exactitate a tonului, o inconfundabila dimensiune poetica a textului, precum si, poate mai ales, o extraordinara intensitate, nu doar a expresiei, ci si, în egala masura, a continutului. „Barbatul de la gara“, romanul publicat de scriitoare în anul 1984, este, în acest context, nu doar o alta expresie a predilectiei pe care Jennifer Johnston a avut-o întotdeauna pentru Irlanda si pentru problemele specifice acestui spatiu, ci, deopotriva, un excelent exemplu al artei sale de a crea o atmosfera absolut inconfundabila. Si, fara îndoiala, dovada, daca mai era nevoie de asa ceva, a importantei pe care, chiar si într-o lume cum e aceea a prezentului, o au întâmplarile aparent uitate, cele care leaga oamenii de trecut, configurând, astfel, o noua întelegere a sensului profund al istoriei si, deopotriva, al propriei lor deveniri, asa cum se va întâmpla, de altfel, si în romanele „Tacerea din gradina“ (1988) sau „Povestea lui Lucy Gault“ (2002), apartinând unui alt scriitor irlandez, William Trevor.
Protagonista cartii lui Jennifer Johnston este Helen, o pictorita de real talent, a carei vocatie este ascunsa însa ani în sir în spatele mastii sociale de sotie si de mama perfecta. Aceasta se muta, dupa moartea tragica a sotului ei – ca urmare a unui accident-atentat ale carui circumstante nu vor fi elucidate niciodata pâna la capat – la Knappogue, în nordul Irlandei, unde spera sa poata scapa atât de fantomele trecutului, cât si de presiunea unei existente sociale care o facuse sa uite, practic, cine era cu adevarat si sa devina, chiar si în ochii sotului ei (sau poate mai ales în ochii lui!), nesigura, retrasa si „ciudata“, asa cum, de altfel, o caracterizeaza însusi fiul ei, Jack, student la Trinity College. Aici, departe de lumea marilor orase, dar nu si de eterna violenta care a sfâsiat atâta vreme Irlanda, Helen îl cunoaste pe Roger, pasionat de reconstructia garilor si a haltelor dezafectate si ramas invalid în urma sângeroaselor înclestari la care participase în tinerete. În ciuda hotarârii amândurora de a nu se lasa dominati de sentimente, Helen si Roger încep sa traiasca, pe nesimtite, o tulburatoare poveste de dragoste târzie, care îi ajuta pe amândoi sa întrevada posibilitatea unei noi vieti, care sa-i faca sa se simta macar împliniti, daca nu fericiti pe de-a-ntregul. Numai ca violenta întrerupe brutal ceea ce abia de apucase sa înceapa, iar Roger, la fel ca si fiul lui Helen, Jack, îsi pierde viata în urma unui atentat stupid.
Iar daca, de pilda, romanele lui William Trevor aveau mereu în vedere fondul general al tulburarilor provocate în Irlanda de republicanii radicali în anii ’20 ai secolului trecut, în „Barbatul de la gara“, Jennifer Johnston se axeaza pe o alta perioada istorica, mai apropiata de prezent, dar marcata si ea de momente tensionate, totul fiind accentuat, aici, si de fondul simbolic pe care autoarea stie perfect cum sa-l utilizeze. În primul rând, însasi imaginea garii trimite la ideea de posibila întoarcere în timp, la încercarea, chiar daca utopica, de a da timpul înapoi. De altfel, înca din „The Gates“ sau „The Captains and the Kings“, Jennifer Johnston se dovedise a fi o adevarata specialista în ceea ce priveste descrierea unei lumi unde armonia familiala pare a fi menita sa domneasca de-a pururi, dar care se va vedea, pe neasteptate, distrusa de brutala intruziune a istoriei irlandeze. La fel stau lucrurile si în „Barbatul de la gara“, unde aparenta pace ce marcheaza primele pagini ale cartii este întrerupta de o serie de evenimente de o extrema violenta, cu consecinte dintre cele mai grave atât pentru personajele implicate (moartea lui Dan distrugând iluzoriul paradis al armoniei familiale a lui Helen), cât si pentru lumea patriarhala care parea a li se potrivi tuturor atât de bine. Si chiar daca fiecare dintre cei ramasi în viata se straduieste sa pastreze cât mai bine aparentele si sa ia, asa cum poate, viata de la capat, atunci când va ajunge la Knappogue, Helen va trebui sa constate ca, practic, nimic nu mai este la fel – nici în ceea ce priveste existenta sa si nici în ceea ce priveste relatiile pe care le va avea, de acum înainte, cu oamenii. Caci totul – si toate – par a se destrama sau chiar a se prabusi în viata ei, ca sub puterea unui blestem, pâna în momentul în care scurgerea monotona a zilelor este întrerupta de venirea în mica localitate a lui Roger, cel care, pe lânga cicatricile vizibile ale ranilor fizice, poarta, în suflet, si multe alte suferinte. Numai ca, în final, tot ceea ce parea a avea toate sansele sa se termine bine sfârseste într-o iremediabila catastrofa.
Desigur, dupa o prima lectura, nu prea atenta la detalii, cititorul poate ajunge chiar sa se întrebe de ce se întâmpla toate acestea, câta vreme totul parea destinat, pâna la un anumit punct, unui foarte posibil happy-end. Numai ca totul este subminat de eterna violenta ce marcheaza, practic, toate sectoarele vietii Irlandei. Iar Jennifer Johnston stie perfect nu doar cum sa sugereze, rareori spunând ceva pâna la capat, dar si sa pastreze suspansul pâna la finalul romanului. Abia atunci se va vedea care a fost adevarata implicare în tragicele întâmplari a însusi fiului lui Helen, Jack, si, mai cu seama, ce înseamna si unde pot duce violenta si extremismul scapate de sub control. Iar ceea ce, în mâinile altui autor ar fi riscat sa se transforme extrem de usor în melodrama plina de accente lacrimogensentimentale, devine, în „Barbatul de la gara“, o extraordinara radiografie nu doar a efectelor pe care istoria, în sens larg, le are sau le poate avea asupra oamenilor, ci si a alegerilor pe care, în anumite circumstante, fiinta umana le face, cartea în ansamblu devenind, pe nesimtite, un subtil si delicat studiu al sentimentelor si emotiilor care se dovedesc în stare, pâna la urma, sa dea istoriei, în ciuda violentei sale, dimensiunea legendei si profunzimea mitului.
Pe de alta parte, putem remarca si faptul ca romanul capata, pe alocuri, mai cu seama în ceea ce priveste arta lui Johnston de a mentine suspansul, accente care au fost, nu o data, numite chiar gotice si au fost analizate din perspectiva permanentei legaturi a autoarei irlandeze cu marea traditie a prozei de limba engleza (de pilda, moartea unora dintre personajele secundare fiind prezentata în pagini demne de E.A. Poe, iar evenimentele având, adesea, ca si în „Shadows on Our Skin“, un alt roman al autoarei de fata, o incredibila capacitate de a sugera mecanismele estetice ale basmului). Desigur, toate acestea contrasteaza puternic cu realismul care domina numeroase pagini ale cartii, Jennifer Johnston îmbinând perfect tehnica misterului cu o bine stapânita arta de a mânui procedeele unei perfecte – chiar daca, adesea, doar aparente – omnisciente narative. Astfel, ea ofera esentiale puncte de reper cititorului, iar vocea auctoriala pare a adopta, pe nesimtite, tonalitatea celei a unui excelent mânuitor de papusi, pe scena ad-hoc a propriului sau roman. De aici si importanta, la nivel narativ, a tehnicii punctului de vedere, atât de necesara în clarificarea resorturilor, adesea ascunse, ce determina actiunile personajelor sale.
Jennifer Johnston a fost si ramâne, dupa cum ea însasi a subliniat în repetate rânduri, mai cu seama o excelenta autoare de proza de atmosfera, mecanismele si strategiile sale narative predilecte fiind, de altfel, evidente si în romanul de fata. Caci, la fel ca în toate scrierile sale, Johnston configureaza o inedita harta a conjunctiei dintre destinul politic al unei tari si cel personal, al locuitorilor sai. În plus, avem de-a face, în „Barbatul de la gara“, cu un foarte bine realizat personaj feminin, Helen, care alege adesea sa se raporteze la amintiri. De aici si compozitia de-a dreptul muzicala a romanului, precum si structurarea sa în functie de momentele bine determinate din punct de vedere temporal, cu rol de veritabile puncte de fuga la nivelul naratiunii.
Iar locul unde se desfasoara actiunea, mica localitate irlandeza de coasta si împrejurimile, marea si vântul, succesiunea anotimpurilor, toate acestea definesc, o data în plus, actiunile lui Helen si deopotriva eforturile ei de a-si descoperi si afirma vocatia artistica. În plus, dupa cum autoarea nu ne lasa sa uitam nici o clipa, hazardul joaca, adesea, un rol mai important decât am vrea uneori sa credem, într-un fel întocmai ca în scrierile lui Thomas Hardy, de a caror atmosfera „Barbatul de la gara“ se apropie, Jennifer Johnston raportându-se, pe de alta parte, si la universul inconfundabil din „Oameni din Dublin“ sau din „Ulise“, celebrele carti ale lui Joyce. Astfel, romanul acesta capata si alte dimensiuni, aducând în prim-plan ceva mai mult decât imaginea nenumaratelor drame provocate de istoria contemporana, altceva decât o simpla alegorie a singuratatii umane, un amanunt în plus fata de numeroasele texte dedicate tensiunilor dintre catolici si protestanti, englezi si irlandezi. Caci, preluând câte ceva din intensitatea dramei Cordeliei din piesa lui Shakespeare sau din lirismul lui Keats ori al lui Frost, toate cuprinse într-o atmosfera pe deplin comparabila cu cea din excelenta povestire „Cei morti“ a lui Joyce, „Barbatul de la gara“ vorbeste convingator despre capacitatea oamenilor obisnuiti de a depasi tragediile care, uneori, le marcheaza vietile si de a învinge, în acest fel, istoria însasi. Sau, cel putin, de a avea curajul de a se ridica deasupra ei.