Un monument din carti, mai rezistent decât bronzul
Nicolae Constantinescu
Cu o admirabila si neistovita tenacitate, folcloristul si editorul IORDAN DATCU (n. 10 iunie 1933, Bacalesti, Teleorman) adauga zi de zi noi piese la un edificiu care se arata a fi, privit de aproape, impunator si trainic. Temeliile acestei constructii exegetice de mari dimensiuni au fost asezate cu decenii în urma când, ca redactor la fosta Editura pentru Literatura (ulterior Editura Minerva), a facut sa vada lumina tiparului zeci de carti de folclor, de literatura populara si de folcloristica, a îngrijit el însusi peste 40 de editii, recuperând opere fundamentale ale etnografiei si folclorului românesc – culegeri, antologii, monografii de Ion Bârlea, Artur Gorovei, Gr. G. Tocilescu (– Christea N. Tapu), Sim. Fl. Marian, Tudor Pamfile, Elena Niculita-Voronca, Dumitru Stancescu, Ion Pop-Reteganul, Gr. Cretu (aceasta din urma colectie recuperata dupa zeci de ani de asteptare), si cercetari extrem de pretioase precum cele ale lui P. Caraman („Studii de folclor“, vol. I, 1987, II, 1988, III, 1995, „una din cele mai importante si drepte restituiri“, cum scrie editorul în dedicatia pe exemplarul oferit mie pe 6 oct. 1987) si Adrian Fochi („Valori ale culturii populare românesti“, Vol. I, 1987, vol. II, 1988). Unele dintre aceste recuperari s-au transformat în studii erudite, cum sunt, de exemplu, „Introducere în opera lui Petru Caraman“, 1999, „Gheorghe I. Neagu, etnolog“, 2004, „Ioana Andreescu. Eseu despre proza si studiile sale de antropologie“, 2009, „Sabina-Cornelia Stroescu, etnolog“, 2011.
Remarcabile sunt antologiile realizate de Iordan Datcu pe care, într-un alt context si nu neaparat cu privire la antologiile realizate de I. D, le socoteam a fi un mod de exegeza sui-generis. Este ceea ce observa si un reputat specialist al domeniului, Adrian Fochi, în recenzia sa la „Balade populare românesti“. Editie îngrijita, prefata si bibliografie de…, Editura Albatros, 1977, care subliniaza adecvarea antologiei la profilul cititorilor carora li se adreseaza (elevii din învatamântul preuniversitar, cartea aparând în colectia „Lyceum“).
Tot publicului tânar i se adresa si antologia „Zburatorul. Balade culte românesti“, Minerva, „B.P.T.“, 1973, pentru ca, pornind de la adjudecarea ferma de catre programele si manualele scolare a poemului „Zburatorul“ de I. H. Radulescu ca prototip al baladei culte din literatura româna, interesul pentru aceasta specie literara de sorginte folclorica a ramas constant. Iar antologia lui Iordan Datcu raspundea unei necesitati stringente a scolii românesti din acei ani, relevând o alta calitate de neignorat a bunului editor, aceea de, cum se zice astazi, manager.
În aceeasi serie se înscrie antologia „Toma Alimos. Texte poetice alese“ (1986) care, precedata de un amplu studiu introductiv, a devenit monografia „Un mit – Toma Alimos„ (1999), un subiect epic situat, ca importanta si semnificatie, în imediata vecinatate a marilor poeme-mit ale folclorului românesc, „Miorita“ (Adrian Fochi) si „Mesterul Manole“ (Ion Talos), la care ar trebui adaugat volumul semnat de mai putin cunoscutii Enache Nedela si Mihai Floarea, „Iorgovan. Mit – Legenda – Balada“, Casa editoriala „Cuget, Simtire si Credinta“, 1995, si grandioasa monografie despre Soarele si Luna datorata lui Ion Talos, „Cununia fratilor si Nunta Soarelui. Incestul zadarnicit în folclorul românesc si universal“, 2004, 959 p.
Colaborarea, de durata si de tinuta, cu istoricul literar, omul de carte si directorul de editura I. Oprisan a facut ca, dupa o nepermis de lunga asteptare, volumul II din „Bibliografia generala a etnografiei si folclorului românesc (1892-1904)“ sa vada lumina tiparului la Editura Saeculum I. O., 2002, într-o editie îngrijita cu prefata de Iordan Datcu. Un an mai târziu apare „Bibliografia folclorului românesc 1930-1955“, realizata sub coordonarea lui Ion Muslea si publicata de aceeasi Editura Saeculum I. O., într-o editie îngrijita si cuvânt înainte de Iordan Datcu. Celelalte volume (1956-1964, 1965-1969, 1970-1995) trec în sarcina lui I. Oprisan care le îngrijeste si le publica în editura sa.
Dar opera care încununeaza întreaga activitate stiintifica a editorului si folcloristului Iordan Datcu, cu adevarat opus magnum al sau este „Dictionarul etnologilor români“, vol. I-II, 1998, vol. III, 2001, acoperind peste doua secole de cercetare a culturii populare a românilor, de la cronicari si Dimitrie Cantemir pâna la tineri etnologi din ultimul val al etnologiei românesti din secolul trecut (al XX-lea). Cele trei volume sunt reluate într-o editie, a III-a, „revazuta si mult adaugita“, sub titlul „Dictionarul etnologilor români. Autori. Publicatii periodice. Institutii. Mari colectii. Bibliografii. Cronologie“, Editura Saeculum I. O., 2006, 983 p. Precizarile din subtitlu dau seama de amploarea fara precedent a intreprinderii ilustrului lexicograf care, adaugând „autorilor“ (care fac, de obicei, obiectul unui dictionar), „publicatii“, „colectii“, „bibliografii“, realizeaza o enciclopedie a cercetarii folcloristice/etnologice românesti, un instrument de lucru cu care putine din stiintele românesti se poate mândri, o mina de informatii la care „diac tomnatic sau alumn“, cercetator experimentat sau învatacel în ale folclorului se poate adresa cu toata încrederea si cu indiscutabil folos.
Se poate spune ca Iordan Datcu a lucrat la Dictionarul sau „la foc continuu“, documentarea neîncetând nici o clipa, fiecare sau cele mai multe intrari fiind aduse „la zi“ si, daca informatia nu a ajuns sa fie prelucrata într-o fisa de dictionar, ea se gaseste în sutele de recenzii, note, cronici publicate în revistele de specialitate, literare sau culturale, adunate în volume de netrecut cu vederea de oricine este interesat de mersul folcloristicii/etnologiei românesti: „Repere în etnologia româneasca“ (2002), „Contributii la etnologia româneasca“ (2004), „Alte contributii la etnologia româneasca“ (2005), „Cartea de etnologie“ (2009), „Miscellanea ethnologica“ (2010), „Pagini de istorie literara“ (2011) – din care nu lipsesc, desigur, notitele despre folcloristi, despre scriitori apropiati de creatia orala, culegatori, exegeti etc. –, „Pagini de istorie literara si etnologie“ (2011), „Marturisiri literare. Organizate sde D. Caracosteat în anii 1932-1933 la Facultatea de Litere din Bucuresti“, Editie critica si introducere de Iordan Datcu, RCR Editorial, 2013, a doua editie, dupa cea din 1971, cenzurata, cum se explica în Nota de la p. XXI-XXVII (si nu este exclus ca, pâna la aparitia acestor rânduri, sa mai avem pe masa un volum din „monumentul Datcu“!).
Marele editor nu este preocupat exclusiv de „arheologia“ domeniului, de recuperarea pieselor de tezaur ale folcloristicii românesti, ci si de aspectele contemporane ale fenomenului. Volumul „Alte contributii la etnologia româneasca“, Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 2005 (despre care am scris la vremea respectiva, vezi „Recuperari“, „România literara“, anul XXXIX, nr. 40, 6 octombrie 2006, p. 18, republicat în „Iordan Datcu sau A trai printre si pentru carti“, editie alcatuita de Iulian Chivu, Editura Grai si Suflet – Cultura Nationala, 2012, p. 314-317) da o imagine a santierului muncii stiintifice a prodigiosului autor. Pagini dense de istoria folcloristicii românesti contemporane, adica de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, scrie Iordan Datcu în studiul final al acestui volum, „Etnografia si folcloristica în anii 1948-1958“. Bornele temporale ale investigatiei sunt impuse de chiar mersul evenimentelor politice, caci dupa abolirea Monarhiei, noul regim îsi impune cu mijloace nu odata violente punctul de vedere. Este epoca în care au loc „cele mai brutale ingerinte în domeniul etnologiei, care vor avea consecinte pe termen lung. Ca si în domeniul literaturii, imixtiunea partidului comunist, dirijismul, controlul, supravegherea se manifesta si în domeniul etnologiei. Sunt trasate sarcini, sunt aplicate sanctiuni (aspre critici în presa comunista, în reviste ca «Lupta de clasa»). Sunt eliminate personalitati stiintifice de seama, sunt interzise carti“ (p. 145). Ca un adevarat avocat onest al apararii, care nu le fusese îngaduita victimelor campaniilor de epurare comuniste, Iordan Datcu întocmeste „dosarele“ acestora si respinge hotarât „capetele de acuzare“ formulate împotriva lor („activitate antidemocratica, fascista si reactionara“). Au avut de suferit cei mai multi dintre sociologi (Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, morti în închisorile comuniste, dar si Barbu Slatineanu, Tr. Herseni si Ernest Bernea, condamnati la ani grei de puscarie), în frunte cu mentorul lor, profesorul Dimitrie Gusti, fost presedinte al Academiei Române, expropriat si umilit, ca si folcloristi si etnografi de marca precum D. Caracostea, P. Caraman, Gh. Pavelescu, Ovidiu Papadima si multi altii.
Pe cei care îl cunosc pe ponderatul, pe echilibratul Iordan Datcu, tonul din unele pasaje ale acestui studiu poate sa-i surprinda prin vehementa si oarecare încrâncenare. Atitudine explicabila, desigur, prin gravitatea obiectului cercetarii, aceasta fiind una dintre primele încercari de a supune unei analize critice globale fenomenul pe durata unei perioade determinate, corespunzând, grosso modo, „obsedantului deceniu“ sau proletcultismului din literatura de autor si din critica literara.
Revenind la acest opus magnum, unic si de neegalat, care este „Dictionarul folcloristilor/etnologilor români“, despre care am scris la fiecare noua aparitie/editie, un fapt nu lipsit de relevanta, pe care l-am consemnat în cronica la prima editie (1979), privea ponderea mare a literatilor, scriitori, poeti, critici, inclusi în rândurile folcloristilor (circa 10% din totalul autorilor indexati atunci), situatie pe care o explicam prin „relativ târzia desprindere a folcloristicii ca disciplina autonoma, slujita de profesionisti, de oameni specializati exclusiv în acest domeniu“, pe de o parte, si, pe de alta, prin binestiuta particularitate a literaturii române moderne de a se fi sprijinit pe sursele orale, pe „temeliile folclorice“ (Textul, în extenso, în „Iordan Datcu sau A trai printre si pentru carti“, 2012, p. 98-102). Situatia are un revers – când a fost chemat, proiectul aflându-se în impas, sa intre în colectivul de coordonare si revizie al marelui „Dictionar general al literaturii române“, Iordan Datcu a impus includerea în „Dictionar“ a numerosi folcloristi, precum, cu titlu de exemplu, în vol. I, A/B (2004), Alexici, Gheorghe, Andreescu, Ioana, Bârlea, Ion, Bârlea, Ovidiu, Bibicescu, I. G., Bratulescu, Monica, etc. – este drept ca unii din cei amintiti aici s-au manifestat si ca scriitori, autori de literatura de fictiune sau memorialistica. La fel, „mâna“ sa trebuie sa se întrevada si în numarul rezonabil, chiar mare, de specii, teme si motive folclorice incluse în acest „Dictionar“ (din nou cu titlu de exemplu, si tot în vol. I – balada, basm s. a.).
Ca un adevarat sacerdot al culturii orale si scrise românesti, Iordan Datcu îsi daruieste opera sa edificiului în continua crestere al culturii nationale. Este o opera ale carei dimensiuni si profunzimi sunt de necuprins în câteva pagini omagiale, scrise cu emotia pe care o resimti ori de cîte ori te afli în fata unui monument grandios si coplesitor. n
ELOGIUL TENACITATII
A. GH. OLTEANU
În revista „Cultura“ (nr. 28/19 iulie 2012, pp. 18-19) recenzam „Trei carti ale lui Iordan Datcu“. Afirmam atunci ca, daca la cele 1.400 de pagini de publicistica stiintifica adaugam alte lucrari proprii, în numar de cel putin 12, dintre care, de departe, cea mai reprezentativa ramâne „Dictionarul etnologilor români“, ajunsa la editia a III-a si numarând aproape 1.000 de pagini, daca – precizez acum – avem în vedere si spornica si inegalabila activitate de îngrijitor de editii de folclor si folcloristica, dar si de critica si istorie literara ori documente literare, se contureaza clar profilul uneia dintre cele mai de seama personalitati ale culturii românesti actuale.
Parca pentru a-mi confirma cu de-amanuntul si cu dovezile la vedere o asemenea apreciere, Iulian Chivu publica (Editura Grai si Suflet-Cultura Nationala, Bcucuresti, 2012,576 p.) cartea intitulata „Iordan Datcu sau A trai printre si pentru carti“. Volumul aduna laolalta articole si recenzii despre Iordan Datcu si cartile sale, grupate în doua sectiuni: „Linii pentru un portret“ si receptarea operei, cu doua subdiviziuni: I. „Scrieri“ spropriit si II. „Editii“.
Liniile de portret apar, însa, înca în clasicul prin concizie „Cuvânt înainte“ semnat de acad. Eugen Simion, care marturiseste ca scrie „cu placere despre Iordan Datcu, un om serios, erudit în disciplina lui (folclorul) si, mai presus de orice, un om de cuvânt“, caracterizat în munca sa de „acribie de om de carte pasionat si responsabil…“, „om prietenos si decent…“ care „a publicat, împreuna cu Ioan Serb, o biblioteca întreaga de si despre folclorul românesc…“, „om potolit, decis sa nu-si rateze niciodata tintele lui culturale…“, capabil sa poarte „o polemica civilizata, fapt rar la paralela 45“ unde „spiritele se înfierbânta repede si adjectivele infamante iau locul ideilor“ (pp. 5-6). Cele circa 160 de texte (articole omagiale, articole de dictionar, cronici, recenzii) sunt semnate de 76 de folcloristi, etnografi, critici si istorici literari si chiar de un istoric propriu-zis, Al. Zub de la Iasi. Majoritatea textelor din prima sectiune marcheaza vârstele de 60, 70 si 75 de ani, rotunjite de Iordan Datcu în anii 1993, 2003 si 2008. Celebrarile devin prilej de bilant. Se subliniaza o latura sau alta a operei sarbatoritului, i se inventariaza lucrarile, se încearca clasificari, se scot în evidenta însusiri morale. Regretatul folclorist basarabean Sergiu Moraru, de pilda, stabilea, în 1993, sase directii în activitatea lui Iordan Datcu si era convins ca trasatura morala fundamentala a acestuia este altruismul: „Altruist fiind din fire, domnia sa a muncit toata viata nu atât pentru sine, cât pentru altii.“(p. 37).
La rândul sau, Ovidiu Papadima, pe baza unui dosar de activitate editoriala, inventariaza lucrarile fostului sau doctorand:“ A. „Folcloristica româna“, 5 pagini, cuprinzând 50 de titluri de carti;
B. „Critica, istorie literara, documente literare“, 6 pagini, titluri sub numerele 1-77; C. „Editii critice, colectii îngrijite, lucrari personale“, paginile 1-6, cu 27 titluri. În total, 184 de titluri, în cele 14 pagini ale celor trei sectiuni.“ (p. 17) Însa textul, de la un moment dat, devine o pledoarie pentru institutia redactorului de carte (careia noi îi cam ducem dorul astazi!), pe care Iordan Datcu a onorat-o cu asupra de masura: „Cultura temeinica si spiritul critic ponderat si echilibrat-care îl caracterizeaza pe Iordan Datcu– îl ajuta sa întrevada tot ce ar contribui la aparitia impecabila a unei carti dintre acelea pe care le edita.“ (p. 19). Într-un text care da si titlul cartii la care ne referim aici, „A trai printre si pentru carti“, Ion Seuleanu insista în aceeasi directie: „Cu generozitate si exemplara modestie, dar si cu desavârsit profesionalism, el a trudit (ca lector, redactor de carte etc.) la «facerea» acesor carti si la iesirea lor în lume.“(p. 30).
Peste 10 ani, cu prilejul a 70 de ani de viata, Petru Ursache îsi începe articolul omagial subliniind tenacitatea, acribia, aspiratia spre exhaustivitate a carturarului: „Iordan Datcu este la ora actuala prima autoritate în domeniul întins al istoriei folcloristicii, pâna în laturile ei cele mai putin accesibile, editii rarisime, documente pitite în diverse arhive oficiale ori particulare, culegeri de texte în manuscrise uitate, scrisori ratacite…
8 La Iordan Datcu informatia este riguros rânduita pe clase si categorii, la diferite cote topografice, în asa fel încât sa poata fi extrasa la momentul oportun pentru a deveni activa“ (p. 22). Dupa care textul devine, de la un paragraf la altul, o adevarata dare de seama asupra „unei vieti de om-asa cum este“, valorificând în acest sens inclusiv cartea cu iz memorialistic „Sub semnul Minervei“. Pentru ca la Editura pentru Literatura (1963-1969), apoi la Editura Minerva (începând cu 1969), Iordan Datcu a contribuit, ca redactor de carte, la aparitia a 76 de volume datorate unor nume cu mare greutate, din toate generatiile, în cultura româna: Petre Ispirescu, At. Marian Marienescu, Lazar Saineanu, Moses Gaster, Artur Gorovei, G.T. Kirileanu, G. Calinescu, L. Blaga, O. Papadima, D. Caracostea, Al. Dima, P. Caraman, D. Pop, I. Talos s.a. Alte 87 de carti apartin criticii si istoriei literare si vizeaza pe N. Iorga, V. Strainu, A. Holban, A. Joja, Al. I. Philippide, D. Vatamaniuc, E. Gârleanu, O. Goga, Al. Rosetti, E. Turdeanu. Ca editor propriu-zis, a îngrijit 43 de autori în volume prevazute cu studii introductive de mare acuratete stiintifica, cu aparat critic corespunzator, dictat în cele mai dese cazuri de continutul însusi al cartilor respective, cu intuirea sigura a finalitatilor fixate de autorii acestora, printre care: A. Gorovei, D. Stancescu, S. Fl. Marian,
E. Niculita Voronca, G. Botezatu, A. Fochi, Gr. Tocilescu,Chr. N. Tapu etc. Sa nu uitam sa precizam ca activitatea de redactor de peste trei decenii la editurile amintite i-au asigurat lui Iordan Datcu o supercalificare care l-a facut, peste ani, omul potrivit pentru sarcina de aleasa responsabilitate de secretar al „Dictionarului general al literaturii române“, aparut în sapte volume, între 2004 si 2009 sub coordonarea acad. Eugen Simion.
Aproape toti semnatarii articolelor omagiale apreciaza ca, în cazul câtorva editii, Iordan Datcu a facut dreptate istorica unor autori. Este vorba, între altele, de colectia „Materialuri folcloristice“ de Gr. G. Tocilescu, „o reeditare unde Iordan Datcu a gasit nu numai ca e necesara o îmbunatatire a structurii interne a compartimentelor, dar mai ales repararea nedreptatii comise de Tocilescu, care a omis din titlu pe harnicul coautor al culegerii, Chr. N. Tapu, a carui contributie a fost decisiva… În sirul actelor de dreptate as înscrie si editia Petru Caraman, „Studii de folclor“, ca si editia basmelor culese din popor de D. Stancescu, creatorul Bibliotecii pentru toti si folcloristul de meritata reputatie odinioara“ (Ovidiu Papadima, p. 21). Sau: „aparuta initial în 1900, sub numele lui Gr. Tocilescu si devenita o raritate bibliografica, ea a fost reeditata în 1980, de catre Iordan Datcu, editorul dovedind personalitate si curaj: el da o noua structura colectiei si face dreptate lui Christea N. Tapu, al carui nume a fost tainuit vreme de opt decenii, cu toate ca el dusese greul elaborarii intregii lucrari…Originalitate si curaj a dovedit Datcu si atunci când a însotit editiile cu un bogat aparat stiintific (portrete ale autorilor, studii introductive, bibliografii, indici, glosare etc.) prin care el ridica valoarea unor opere ale înaintasilor, aducându-le la nivelul cerut în zilele noastre si facând accesul la ele mai lesnicios si mai folositor. De o admirabila tenacitate si curaj a dat dovada Datcu în staruinta cu care s-a ocupat cu punerea în valoare a operei lui P. Caraman, deschizând posibilitatea de a fi tiparita o buna parte din opera pe care acesta o crease în tacere, departe de entuziasmele epocii si suferind rigorile unui regim ostil. Fara monumentul Caraman, ridicat de Datcu împreuna cu Ov. Bârlea si I. H. Ciubotaru, folcloristica noastra ar fi fost mult mai saraca“ (I. Talos, pp. 52-53).
Petru Ursache nu uita sa mentioneze cele peste 400 de studii, articole, recenzii, note „consacrate în majoritatea cazurilor cartilor de literatura populata. Pe aceasta cale, conclude folcloristul de la Iasi, Iordan Datcu a reusit sa tina sub observatie întreaga miscare folcloristica de la noi, timp de aproape patru decenii“ (cinci, precizam noi, având în vedere ca articolul îl omagia pe Iordan Datcu la 70 de ani, în 2003)(p. 26).
În fine, capitolul scrierilor proprii ale lui Iordan Datcu se bucura, de asemenea, de unanime aprecieri, unele dintre ele fiind întâmpinate cu un entuziasm nedisimulat. Înca în prima sectiune, Petru Ursache afirma fara retinere: „Capodopera lui Iordan Datcu este „Dictionarul etnologilor români“, lucrare de o viata de om…“(p. 30), iar Ion Talos considera aceeasi carte („Dictionarul etnologilor români. Autori. Publicatii periodice. Institutii. Mari colectii. Bibliografii. Cronologie.“, editia a III-a revazuta si mult adaugita, 2006) drept „lucrarea de capatâi a lui Iordan Datcu“, în structura careia identifica trei nivele de informatie: „autori ai unor colectii publicate separat, lucrari tiparite în publicatii periodice, dar si lucrari inedite, care nu erau pregatite pentru publicare…“(pp. 66-67).
Dar nu numai „Dictionarul etnologilor români“, dar si alte lucrari, precum, de pilda, „O capodopera a baladei românesti «Toma Alimos»“(1989, în colaborare cu Viorica Savulescu), reluata în „Un mit – Toma Alimos„ (1999), stârnesc aprecieri superlative din partea specialistilor. Tot Ion Talos, pentru a da mai multa greutate unor atari consideratii, recurge la un subterfugiu, invocând competenta unui alt coleg: „Monografia si corpusul realizate de Datcu si Savulescu au fost apreciate de un specialist exigent, ca N. Constantinescu, drept o realizare de exceptie a folcloristicii românesti contemporane, comparabila în multe privinte cu aceea a lui Adrian Fochi, „Miorita“ (1964) si ca model de cercetare a unei teme epice. Sunt sigur ca N. Constantinescu n-a formulat prea des asemenea aprecieri“ (p. 63).
Însa acest lucru e mult mai vizibil în sectiunea a doua, (care ocupa 500 de pagini din cele 576 ale cartii), preocupata, cum spuneam, de receptarea întregii opere a folcloristului si istoricului literar.
Publicarea, în 1979, a volumului I (în colaborare cu Sabina Cornelia Stroescu) din „Dictionarul folcloristilor. Folclorul literar românesc“ si în 1983 a volumului al II-lea, „Folclorul muzical, coregrafic si literar românesc“ a fost întâmpinata cu un ropot de cronici si recenzii. Am numarat nu mai putin de 25 de asemenea texte. Numarul acestora fiind coplesitor, s-a creat adhoc o ampla dezbatere. Parerile sunt uneori contradictorii, nu lipsesc observatiile, sugestiile si chiar reprosurile facute uneori-rar, ce-i drept, cu oarecare vehementa. Aici s-a consumat proba de foc a tenacitatii lui Iordan Datcu care nu s-a lasat atins de aripa supararii, ci, atent la sugestiile si observatiile facute cu buna credinta, si-a mobilizat fortele si si-a vazut linistit de treaba, fara sa-i treaca macar o clipa prin minte ideea de a renunta la îmbogatirea si perfectionarea instrumentului de lucru salutat ca atare, la unison, de catre recenzenti. A purces neîntârziat la „o vasta documentare si minutioase cercetari de biblioteca, parcurgând mii de volume si de referinte critice, fisând o puzderie de ziare si reviste din toate epocile, trimitând, cu sacrificii materiale, o sumedenie de chestionare biografice“ (Teodor Vârgolici, p. 148). Asumându-si de unul singur o munca mai presus de puterile obisnuite ale unui om, Iordan Datcu si-a trecut „Dictionarul“ prin trei editii succesive, de data aceasta sub titlul „Dictionarul etnologilor români“, de la o editie la alta augmentându-l (de la 352 articole, câte erau în 1979, se ajunge în final la peste 1200), strunind si filtrând cu rabdare de benedictin imensa informatie izvorâta din biografii,bibliografii ori din referinte critice. Ultima editie, publicata într-un singur volum de o mie de pagini, are toate însusirile unei enciclopedii monumantale, întâmpinata ca atare de-a lungul anilor de elaborare si perfectionare: 1998-2001, 2006. De asta data, am numarat 29 de texte receptoare a caror însusire comuna este elevarea problematicii dezbatute.
Activitatea de folclorist si istoric literar cu lucrari proprii (17 titluri în cartea la care ne referim) ori de editor (21 de titluri) a lui Iordan Datcu a fost urmarita cu atentie de-a lungul deceniilor de oameni de cultura din toate specialitatile umaniste si din generatii diferite. Iordan Datcu si-a dobândit recenzenti fideli care au reactionat prompt la aparitia unui nou titlu de carte. Dintre acestia, N. Constantinescu detine recordul: 15 asemenea înâmpinari. Mai sunt si altii: Iulian Chivu, 7; Ovidiu Papadima, 5; Otilia Hedesan, 5; Ion Talos, 5;
C. Eretescu, 5 etc.
Cartea de fata este astfel gândita si întocmita de Iulian Chivu, încât, în perspectiva împlinirii, de catre Iordan Datcu, a 80 de ani de viata în aceste zile (10 iunie 2013), ea dobândeste valentele unui binemeritat omagiu. E rasplata, în plan moral, pe care colegii sau emulii i-o aduc. Sa-i uram, asadar, în cor, lui Iordan Datcu înca multi ani rodnici, din convingerea ca– nu ne îndoim – mai are înca multe de spus si mai ales de facut.