Pentru Ion Taloş (născut la 22 iunie 1934 în Prodăneşti, judeţul Sălaj) examinarea unor vârfuri ale creaţiei orale româneşti a fost de regulă monografică şi comparată, aşa cum sunt Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor comparat (I, 1973, II, 1997), Cununia fraţilor şi Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc şi universal (2004) şi cea mai recentă lucrare de această factură, Omul şi Leul. Studiu de antropologie culturală (Editura Academiei Române, 2013, 646 p.). Aceasta din urmă a fost anunţată de articolele sale Der sieg über den Löwen. Ein Motiv rumänischer Colinden, din Fabula (Göttingen, 1988) Löwe, din Enzuklopädie des Märchen (Berlin, New York, 1996) şi de conferinţa pe care a ţinut-o la Academia Română la 22 mai 2004, tipărită sub titlul Lupta voinicului cu Leul. Studiu de antropologie culturală (Editura Academiei Române, 2007). Articolele şi conferinţa au fost doar o deschidere a temei, iar lucrarea de acum depăşeşte toate aşteptările, atât prin amploarea studiului (274 p.), cât şi prin numărul mare de variante ale colindei (427). Şi mai este ceva esenţial: cartea de acum nu se numeşte, restrictiv, Lupta Voinicului cu Leul, ca în conferinţa amintită, ci extinde cercetarea la relaţia omului cu Leul, lărgind astfel mult orizontul cercetării.
În amplul studiu care precede corpusul de texte expune universul culturii leului, al leului ca factor de cultură pe baza unei mari diversităţi de surse cercetate, căutate în arheologie, în istoria veche, în scrieri sfinte, în apocrife, în legende hagiografice, în zoologia leului, în Antichitate şi în Evul Mediu, în literatura scrisă, în iconografia din Ur, Assur, Babilonia, la perşi, egipteni (sfincşii-fenomen specific egiptean, ca acela din Giza, care-l reprezintă pe regele Chefren cu corp de leu), la fenicieni, huriţi, cananieni, greci. Continuă cu poarta leilor din Micene, cu leii pe plăcuţe de aur (Homer), cu leul în locuri publice şi în sanctuare, cu leii de fântână, cu statui greceşti de lei, cu leul la reşedinţa din Olympia a lui Zeus, cu leul cu funcţie magico-rituală, cu leul-demon, cu leul-păzitor de morminte, cu leii de pe ceramica pictată, leul în arhitectură, în riturile funerare, Hercule şi uciderea leului din Nemeea, leul etrusc, leul la sciţi, daco-geţi, leii funerari din Dacia Romană, fenomenul leului în Peninsula Italiei, în Galoromania, în Peninsula Iberică. Continuă cu leii de pe sigilii şi gemele, cu monedele cu lei, cu leii de pe sarcofage, de pe mozaicuri, de pe picturi murale, diptice, cu leii în cărţile de tălmăcire a viselor, cu leii de pe covoarele de la Musée de Cluny, cu imaginile domnitorilor prezentaţi ca lei, cu leul în numele unor regi (Richard Inimă de Leu ş.a.), cu leul în proximitatea unor zeiţe, ca Cibele, Dea Syria, Artemis, Hera, Ortheia, Potnia Theron, Athena, a unor zei, precum zeii Mithra.
Corpusul de texte (427 variante) şi impresionanta bibliografie românească şi străină (764 poziţii), examinate riguros, nuanţat, l-au condus pe autor la concluzia că cele patru tipuri ale colindei în cauză „îşi au rădăcinile într-o singură arie, care nu poate fi alta decât cea din sud-vestul Ardealului, şi că, după cristalizarea aici a naraţiunii despre voinicul care a adus leul în sat, prin deplasările populaţiei spre est s-a produs o diferenţiere în noi tipuri, care au avut apoi o evoluţie aproape independentă“. Se bazează, în fixarea genezei colindei în spaţiul amintit, pe următorii factori: „frecvenţa foarte ridicată şi diversitatea tipologică excepţională a colindei în această zonă şi, mai mult decât atât, elementele genetice comune tipurilor“. Examenului critic asupra genezei îi sunt alăturate consideraţiile despre valoarea estetică şi morală a colindului, el excelând prin construirea absolut excepţională a acestui Hercule român, prin calitatea acestuia de a nu ataca leul adormit, ceea ce dovedeşte „bărbăţie şi nobleţe sufletească excepţională, calitate care nu poate lipsi din psihicul unui adevărat erou“, prin faptul că provoacă leul la luptă „în cel mai pur spirit olimpic“, că refuză să utilizeze armele şi alege lupta fizică. Alte momente ale acţiunii colindului îi sporesc valoarea estetică, între ele scena întoarcerii în sat a junelui cu Leul. Mai peste tot autorul face trimiteri comparative la basm, la Mioriţa, la epica medievală, la mitologie, la mitul Hercules, la romanţa spaniolă Lanzarote y el ciervo de pie blanco, la literatura arturică a cavalerilor mesei rotunde: Lai de Tyolet, scena evocată mai sus amintind, scrie autorul, de „Androclus şi colegul lui de grotă, trecând pe străzile Romei, în admiraţia oamenilor“, în fine de „întoarcerea glorioasă a lui Ghilgameş şi Enkidu după victoria asupra lui Humbaba, temutul stăpân al pădurii de cedri, sau a «taurului ceresc»“. Contribuie la valoarea de excepţie a colindei „nota ei bărbătească, eroică, ţinuta etică a protagonistului, tonul optimist, ca şi peisajul, pe alocuri paradisiac, pe care îl sugerează“. Pe ţinuta etică a protagonistului, pe vitejia acestuia şi-au pus amprenta, crede Ion Taloş, epoca romană, Virtus Romana, Colinda Leului „fiind exemplul cel mai convingător al moştenirii latine în folclorul românesc; ea poate constitui un argument de netăgăduit al continuităţii poporului român în Dacia, izvoarelor arheologice şi istorice adăugându-li-se acum glasul oralităţii“.
Supleţei demersului critic i se adaugă, cum am mai spus, bogăţia informaţiei, cea internaţională fiind dobândită de autor când a fost bursier al Fundaţiei „Alexander von Humboldt“, când s-a specializat în folclor european comparat la Deutsches Volksliedarchiv din Freiburg i.Br. (1967, 1971), când între 1978 şi 1983 a fost lector de limba şi literatura română la Universitatea din Köln, când a ţinut cursuri de literaturi populare romanice la amintita universitate (1986–1993), unde a dobândit titlurile de Umhabilitient (1993), Privatdozent şi apoi de profesor (1993–2000).
Propensiunea lui Ion Taloş către cercetarea monografică este vădită şi de alte lucrări ale sale, cum este Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar (Editura Enciclopedică, 2001).
Am amintit mai sus că două studii ale sale despre Colinda Leului au apărut în publicaţii străine, însă preocuparea sa de a face cunoscute cercetătorilor străini valori ale spiritualităţii româneşti este mai amplă, un exemplu în acest sens fiind şi Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine, tradus de Anneliese şi Claude Lecouteux (ELLUG, Université Stendhal, Grenoble, 2002).
Cartea are o dedicaţie: „In memoriam Artur Greive“. Romanist german (1936-2009), acesta este mai puţin cunoscut la noi, un portret al său făcându-l acad. Marius Sala în cartea sa Portrete şi evocări (David Press Print, Timişoara, 2013, pp. 157-160).
Autor: IORDAN DATCUApărut în nr. 472