Un masiv volum de convorbiri ale lui Ilie Rad cu Ion Brad ce s-au desfasurat pe asezate, ardeleneste, „din primavara pâna-n toamna“ anului trecut, a aparut la Editura Eikon din Cluj-Napoca. O carte ce se citeste ca un roman în care o istorie adeseori dramatica si oamenii ce au trait-o si au marcat-o se reanima sub condeiul bun conducator de caldura sufleteasca, de poezie si adevar al unui intelectual si scriitor polivalent, profund implicat în multe evenimente culturale si politice din epoca postbelica cu cele doua distincte perioade ale ei: înainte si dupa 1965. Cartea este mai mult decât o autobiografie. E, as spune, o cuprinzatoare monografie scrisa la doua mâini care, datorita si a ceea ce as numi dimensiunea ei restitutiva, intereseaza deopotriva pe istoricul literar si pe istoricul culturii. Autorii, care „au copilarit în zaristea aceluiasi sat“ transilvan, impun si conving prin tinuta intelectuala si morala. Suntem departe, ba chiar la polul opus, fata de sinceritatea mimata, deghizata, dar mereu invocata, clamata, sau de ridicolele ifose eroizante si napârliri grotesti din nu putine scrieri confesive ce au invadat piata literara româneasca postdecembrista. Comentariile, întrebarile, în numar de circa 150, formulate, ca si raspunsurile, în scris, nu o data destul de incomode, niciodata nu lezeaza, ci au menirea sa dezvaluie, sa limpezeasca. Accentele polemice sunt puse întotdeauna cu finete si echilibru. Subiectivitatea, inevitabila mai ales în scrierile de acest gen, este dublata de obiectivitate ori de câte ori e vorba de analiza si judecata faptelor rememorate. Nu am avut ocazia sa-l cunosc direct pe Ion Brad, dar, de-a lungul timpului, i-am citit, cred, câteva carti de poezie, proza si memorialistica. Desi o parte din istoria postbelica am trait-o si am cunoscut-o si eu destul de bine – inclusiv ca jurnalist cultural, începând de prin 1968 –, multe dintre cele evocate de Ion Brad în aceasta carte le aflu acum pentru prima oara. Ceea ce sporeste enorm, si cred ca nu numai în ce ma priveste, interesul pentru lectura ei. Surse de informare de o impecabila acribie, cum este aceasta carte de 500 de pagini, format mare, sunt o adevarata mana cereasca pentru orice cercetator. Biografia scriitorului, a omului ce a detinut functii importante în sistemul culturii, în mass-media, în diplomatie (9 ani ambasador la Atena), urmarita cronologic în toate etapele ei, evolueaza pe fundalul, dar si în interiorul unei istorii extrem de complexe, de contradictorii, sub tavalugul careia, cu o vorba a lui Marin Preda, au fost distruse valori si destine, dar din care nu lipsesc faptele întemeietoare. Trebuie sa recunoastem si, n-avem încotro, sa ne asumam timpul ce ni s-a dat. Nu-l putem alege, nu-l putem refuza, dar îl putem ameliora si îi putem da un sens, încât la ceasul bilantului sa conchidem cu convingere, de ce nu, ca merita sa fie trait. E una dintre ideile chiar daca nu exprimate direct, ci numai sugerate, ce se desprind din confesiunile si evocarile lui Ion Brad, ample si riguros documentate, inclusiv pe baza unei bogate si valoroase corespondente. Exemplar este în dialogul sau cu Ilie Rad recursul la istorie, la evenimentele si figurile emblematice care au fost, care dureaza si trebuie sa dureze în constiinta nationala, daca tinem la fiinta si identitatea noastra. Biografia, destinul scriitorului poarta sigiliul puternic al obârsiei, al izvorului blagian – Panadele lui Timotei Cipariu în cazul lui Ion Brad –, al gândului si faptei ziditoare ale unor mari carturari, oameni politici, profesori, scriitori. „Mica Roma“, Blajul învataturii temeinice si al durerii de neam, cu providentialii sai dascali care s-au daruit atâtor generatii în scoli ce, datorita apostolatului lor, si-au dobândit prin vreme si vremuiri un stralucitor renume, precum Liceul „Sf. Vasile cel Mare“, dar si Clujul universitar cu magistri ca Ion Breazu,
D. Popovici sau Liviu Rusu sunt repere fundamentale. Cultul radacinilor, al fauritorilor de istorie si al formatorilor de caractere confera o nota grava marturisirilor lui Ion Brad, unul dintre poetii cu Ardealul în glas si în simtire; Ardealul lui Samuil Micu Klein, al lui Simion Barnutiu care ne previne: „Numai în pamântul patriei poti învia la Judecata de Apoi“ si ne sfatuieste: „Tineti cu poporul toti, ca sa nu rataciti!“; Ardealul lui Ioan Suciu, dar si al „printului leprosilor“, Monseniorul Vladimir Ghika, ori al lui Alexandru Todea. Tulburator în sobra lui pledoarie este memoriul pe care Cardinalul Todea îl adresa lui Gheorghiu-Dej, dupa eliberarea din închisoare, în 1964, privind starea Bisericii Greco-Catolice, cu cei 1.800.000 de credinciosi români ai ei, desfiintata în 1848. Un discurs care, în termeni de o mare putere de convingere, denunta, în fond, caracterul antinational al unei legi mutilatoare de suflet: „Domnule presedinte, Biserica catolica, de limba liturgica româna, îsi are leaganul în Ardeal, unde fratii maghiari au agitat probleme si au ridicat pretentiuni nepermise si fata de care ati avut si continuati sa aveti o atitudine (ca si raspunsul dat lui Valev) cu care e perfect de acord toata suflarea româneasca, dar, în timp ce catolicii maghiari sunt liberi sa se roage si sa cânte în bisericile lor în limba maghiara, catolicii români n-au voie sa se roage în limba lor, dupa credinta catolica, si n-au nici lacasuri proprii în care sa se adune. Mai multe grupuri de catolici români credinciosi, de 16 ani, adica de la desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, frecventeaza bisericile romano-catolice, fiind astfel siliti în tara româneasca si în Ardealul românesc sa-si satisfaca cerintele lor sufletesti în limba maghiara. O libertate acordata greco-catolicilor, de a se manifesta în mod oficial si legal în limba româna, ar fi o întarire sufleteasca pentru cei ce sunt si vor ramâne catolici români sau români catolici. E un punct important si nu ma îndoiesc ca Domnia Voastra îl va sesiza în toata profunzimea lui“.
Este un noroc, dar si o dulce si fecunda povara sa te nasti, sa cresti si sa te formezi într-un spatiu înnobilat de asemenea mari constiinte.
Autorii acestei admirabile carti ce, repet, nu e doar una de memorii au procedat bine optând pentru criteriul cronologic în nararea faptelor. În spovedania sa, Ion Brad nu eludeaza nimic din ceea ce i-ar putea fi neconvenabil. Rememorând, analizând si judecând fara menajamente, mai întâi de toate el cata sa documenteze cât mai relevant. Foarte tânar, i-a fost dat sa participe direct la viata politica si culturala din „obsedantul deceniu“, când scriitorii, artistii, marii profesori erau supravegheati, intimidati, adeseori acuzati de ideologii timpului, de „pseudonimele contondente“, cum le numeste Ion Brad, care „dominau presa si aproape toate institutiile culturale centrale si locale“ –, dublate, din pacate, obedient si lucrativ de „cozile de topor“ cu onomastica neaosa. Comportamentul de satrapi al multora dintre ei era eminamente stalinist. Se mergea, îsi aminteste Ion Brad, pâna la amestecul grosolan în viata intima, cum se întâmpla, de exemplu, la „Almanahul literar“ de la Cluj. Abuziv, arogant, A.E. Baconski, ba chiar si sotia sa nu se sfiau sa dicteze si cine cu cine sa se casatoreasca. Acelasi Baconski, altminteri intelectual rafinat si poet talentat, autor, între altele, al unei monumentale antologii a poeziei universale, despre care si Nina Cassian, ea însasi o campioana a proletcultismului, scrie în memoriile sale ca îi întrecea pe toti în productia de gretoase cântece de slava. Doar Dan Desliu mai tinea pasul si uneori îl depasea în competitia stahanovista pe cel ce marturisea în versuri cu nemarginita mândrie ca, uitându-se dimineata în oglinda, gândul îi zbura la Tov. Stalin. Cu accentul pe i, ca sa iasa rima. E drept, nici Ion Brad nu a fost scutit de unele tributuri. Nu mai putin de patru carti ce le-a publicat între 1952 si 1955 le califica el însusi ca fiind proletcultiste, dar care i-au servit si ca „scuturi de aparare“ când îi erau invocate dosarele si abaterile de la linia partidului, de genul celei din timpul evenimentelor din Ungaria, soldata cu darea afara din functie, episod consemnat si în Raportul Comisiei Tismaneanu: „Ion Brad, membru supleant al C.C. al UTM, sanctionat cu vot de blam si destituit din pozitia de responsabil al revistei «Cravata rosie», pentru ca nu a semnalat «iesirile dusmanoase» ale poetei Doina Salajan, din timpul Revolutiei din Ungaria (aceasta afirmase ca tancurile sovietice nu au ce cauta pe strazile Budapestei) si pentru ca a permis publicarea unor materiale cu referinte religioase“.
Ion Brad mizeaza pe sinceritate si declara: „înteleg sa nu-mi ascund gândurile, întâmplarile si gesturile de atunci“. Mai mult, ca autor se considera „principalul vinovat“ de faptul ca a cedat unor „îndrumari“ si „exigente“. Nu am impresia ca ar fi vorba de o iertare de sine. Nici nu ar fi cazul. Ceea ce e sigur este ca alte carti ale sale decât cele din anii ’50, dezavuate de el însusi, deciziile luate de la înaltimea functiilor pe care le-a avut, numeroasele actiuni si preocupari importante carora li s-a dedicat – cum ar fi, de pilda, cea de cinstire a vietii, operei si memoriei caselor unor scriitori ca Ion Agârbiceanu, Emil Isac, Bacovia, a unor artisti ca Ionel Perlea – sau prodigioasa activitate de diplomat nu doar echilibreaza balanta, ci o înclina decisiv în favoarea, as zice, în onoarea sa. (Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 456