Ioan Alexandru, poetul nostru

Au trecut, în acest septembrie ce abia s-a încheiat, zece ani de la moartea poetului Ioan Alexandru. Era un om al bucuriei, era un om drept. Un harismatic si un credincios. si-a împodobit viata cu bucurie si bunatate…

Asa l-a pomenit, atunci când poetul si-a aflat sfârsit crestinesc, unul dintre mentorii sai spirituali, Iustinian Chira. Îl cunoscuse la manastirea Rohia, în 1966: „La despartire i-am spus un singur cuvânt. Cuvânt care l-a facut sa tresara… De la început am vazut în el un om deosebit, un fiu al Transilvaniei, un copil al satului ardelean, dar marcat de o lume ce se ivea la orizont, ostila spiritului românesc din Ardeal si de pretutindeni din tara Româneasca“.
O întâlnire fericita, cea cu Prea Sfintitul Iustinian Chira, atunci staret al manastirii, iar, mai apoi, parinte episcop. Cei doi, poet si ierarh, au întemeiat o mare prietenie: doua constiinte mereu aplecate peste întrebarile lumii.
Avea 25 de ani si, cu deja trei carti de poezie, un mare poet se ivise în literatura româna. Un important critic literar de astazi, Alex. Stefanescu, si-l aminteste citind la cenaclul „Junimea“ al universitatii bucurestene: „Era un tânar imberb cu o figura de copil bosumflat, dar cu mâini puternice de taran. A scos din buzunar câteva foi de hârtie si a început sa citeasca… În scurta vreme a renuntat la manuscrise si a continuat declamatia privind în sus, în tavanul amfiteatrului… Intonatia grava si deznadajduita de poet care vorbeste în pustiu, a instaurat treptat în sala o noua stare de spirit. Era ca si cum toti cei prezenti s-ar fi simtit vinovati si asteptau, înfiorati, o pedeapsa… Asistenta a ramas multa vreme coplesita de emotie“.
Un poet care îsi cunostea menirea si îsi asuma neclintit convingerile proprii. Timp de 14 ani, Ioan Alexandru si Iustinian Chira si-au scris unul altuia, marturisind o frumoasa legatura spirituala. Asa cum atesta volumul de „Scrisori“, aparut la Baia Mare în 2001. Scrisori în care semnele si strânsorile timpului acela nu lipsesc. De la Freiburg, din Germania, unde a ramas la studii timp de patru ani, poetul îi scria viitorului episcop: „Studiez filozofie si literatura si ascult muzica multa si mai scriu câte o poezie cu mare dor de Ardeal si de cei dragi de pe-acolo. Când ma voi întoarce, multe ne vom spune pe îndelete la Rohia. Trebuie facuta si aceasta scoala caci toti înaintasii mei, Eminescu, Blaga au trecut pe aici. Numai asa ma voi putea numi urmasul lor, pe drept… Voi veni îndarat sa-mi scriu cartile si sa mor alaturi de neamul meu de oameni simpli, dar mult mai în adevar decât lumea asta moderna si înraita de pe aici“. (1968)
Desi nu-i originar din Maramures, în geografia literara a acestuia el a fost, ca scriitor, o prezenta mult mai puternica decât cei din bastina locului. Si aceasta nu doar fiindca este autorul „Imnelor Maramuresului“, asa cum e si autorul „Imnelor Moldovei“, al „Imnelor Transilvaniei“, al unei opere originale si puternice care-l asaza în familia traditionalistilor ardeleni, precum Goga si Blaga. Dar aceasta „parte de cer numita Maramures“, acest spatiu spiritual în care o anume demnitate launtrica nu s-a alterat niciodata, l-a cucerit pe Ioan Alexandru de cum a venit întâia oara la Rohia. Unde a venit si a revenit mereu, gasind aici loc de meditatie si rodnica creatie. (E adevarat, pofta fondatoare si inflatia de ctitorii îmi par a fi acoperit astazi urma pasilor sai la Rohia, iar la Casa Poetului nu-i nici un semn al trecerii lui pe acolo!…): „Asta-i sfintenia voastra Maramuresenilor/ Acestea va sunt comorile/ Nasterea de prunci, truda din greu/ sase zile ponos la coasa sau în adâncul/ Pamântului/ A saptea în genunchi sobor la altar/ Sub flacarile Cuvântului/ tara se strica bolesc vitele-n juguri turmele în scadere/ Fara strângerea pâinii fara zdrobirea inimii de înviere/ Obrazul da-n lepra nerusinarii/ Lacrima seaca/ Unde vremurile nu-s vamuite de clopote / si de toaca“. (Maramures, 1988)
Fata cu degradarea morala a natiunii într-un timp al tuturor agresiunilor ideologice, poezia si, în acelasi timp, predica ardenta a poetului înalta Cuvântul la întelesul modelului moral-etic ofensiv. Strigat nu o data cu convingerea ca afirma principiul moral al binelui si frumosului necesar. Nu pasunism, ci pasoptism! Cu armele rabdarii si ale puterii spiritului, cu aspiratia perpetua spre lumina, spre perfectiune: „Când pe izvorul sacru de sub deal/ Se torc fuioarele de dimineata/ si cu stergarul soarelui se sterg/ Gorunii verzi de roua de pe fata// Atunci as vrea si eu sa poposesc/ În cuibul tau de flacara, Rohie,/ Sa ard cu toate pasarile la un loc/ si din cenusi sa smulgem o faclie“ ( Rohia, 1976)
Ies la lumina valori care desfid individualismul, lipsa de solidaritate, dezordinea si primitivismul retrograd. Poetul ar vrea sa ia din mitologia nationala si din frecventarea trecutului numai atâta cât e necesar ca sa se salveze omul, individul cu valorile sale supreme. si toate trebuie sa însemne o noua rânduiala spirituala.
A gasit aici argumente în plus, care ar trebui astazi mai bine cunoscute: „Din trupul si din duhul Maramuresului sa învatam o rânduiala spirituala!“. Rostite de poet la Sisesti, pe treptele bisericii lui Vasile Lucaciu, aceste inspirate cuvinte au astazi o rezonanta înca si mai puternica. Poate ca idealismul unor asemenea discursuri nu rasuna cu totul în pustiu. S-a înselat cumva, exagerând, Ioan Alexandru? El stia unde sa se duca, ce anume sa vada, ce anume si cu cine sa vorbeasca. Daca nu stii sa vezi, risti sa nu sesizezi ori chiar sa uiti bucuria întâlnirii cu aceste locuri. El stia prea bine ca în Maramures existau si mai exista peste 90 de biserici de lemn, ridicate în veacurie trecute, dintre care, unele, embleme ideale ale acestor pamânturi, cu turnurile lor avântându-se ireal spre adâncurile cerului.
La Sisesti, poetul a revenit mereu, aplecându-se, nu o data, asupra cartilor din biblioteca parintelui Lucaciu, cu atâtea volume aduse din Cetatea Eterna, salvate ca prin minune. L-am vazut fascinat de Opera Omnia a lui Toma d’Aquino si adastând în privdorul bisericii în preajma bustului celui care prezidase marea editie a Sfântului Toma, Papa Leon al XIII-lea. N-a fost în gândul si în actiunea lui Ioan Alexandru nimic din îngustimea confesionalismului pagubos. Toleranta era si mai este o lectie greu de învatat.
Fiindca a crezut în autoritatea amvonului si a tribunei, Ioan Alexandru a intrat si în politica. Amagindu-se ca va fi mai ascultat. Profesorul de Biblie – timp de douazeci de ani, la Universitatea bucuresteana – traducatorul „Cântarii Cântarilor“ a rostit sute de predici, inclusiv în biserici, precum catedrala Sf. Iosif, la instalarea ca episcop a monseniorului Robu. Ca senator de Arad a fost un mare orator al Parlamentului; în 1991 a oprit cu crucea în mâna pe minerii pusi sa dea buzna în aceasta institutie a democratiei în suferinta. El însusi a suferit mult pentru toate derapajele timpului de tranzitie.
Într-o duminica din primavara lui 1986, mai toata suflarea satului maramuresean, Rus, l-a ascultat înfiorata recitând poezia „Casa parinteasca“ (exista înregistrarea) si comentând, nu mai putin patetic, spusa înteleapta a unui taran din „Patericul românesc“, careia, daca vrem, îi putem conferi acum valente de europenitate: „Când va fi sfârsitul omului?“ a fost întrebat acesta. „Când nu va mai fi carare de la un vecin la altul“ a venit raspunsul. Am ascultat atunci o întreaga hermeneutica a bunei vecinatati, cu trimiteri dureroase la „gardurile de sârma ghimpata“ care ne desparteau de lume.
Coborând astazi, cum facea si el adesea, printre mormintele din tintirimul bisericii din Surdesti, ca sa poti vedea cealalta minune, biserica Plopisului, dai de cararile care brazdeaza ograda, încrucisându-se ca un mister greu de întelesuri. Dar în alte si alte locuri?