Inventarea tenisului (61)

Ce a urmat dupa eclatanta editie centenara a Wimbledonului se inscrie, fara doar si poate, in particulara amprenta stilistica a destinului pustiului rebel si roscovan din Queen’s, New York. John McEnroe, deja integrat in Top 20 ATP, dar fara prea mare drag de competitii si progres, nu mai rupe gura târgului in 1977. Solid educat intr-o familie de irlandezi ce-si iubeau traditia, supervizat existential de un tata iesit din comun, excelent avocat si ins de o morala ireprosabila, Mac are in permanenta o oglinda in fata sa. El stie prea bine ca sezonul european din 1977 este un episod exceptional, iar nu reflectarea fidela si obiectiva a valorii sale reale in materie de tenis profesionist.
Fireste, John isi verificase potentialul, luptând alaturi de cei mai buni tenismeni pro ai momentului. Pe multi i-a si invins, mai greu sau mai usor. Ajunsese sa nu aiba complexe in fata „titanilor“ din Top Ten, cu exceptia primilor patru: Borg, Connors, Gerulaitis si Vilas. El stia prea bine ca le poate smulge seturi, ba chiar, in raport de anumite conditii favorabile si contextuale, partide, dar amploarea tenisului practicat de acesti Big Four ii ramânea deocamdata straina. Aceasta a fost lectia europeana a verii lui 1977, una invatata cu modestie si intelepciune de Johnny McEnroe. Dar el a mai priceput si alt aspect… anume, faptul ca distanta dintre juniorii cei mai buni si profesionistii de top nu este una de netrecut. Tipii pe care-i vazuse doar la tv nu-i puneau probleme insurmontabile, jocul lor era accesibil, iar multi dintre ei erau de batut. Era o observatie importanta, una care ii dadea curaj.
Pe vremea când era junior, Mac isi cam invingea colegii de generatie, din State sau de aiurea. Nu era tocmai cel mai bun cadet al lumii, dar era „prin preajma“, cum se spune. Tatal sau il sicana, tot intrebându-l: „Si când ai de gând sa fii number one la categoria ta de vârsta?“ Bad Boy John ramânea insa calm, având mereu raspunsul pregatit: „Tata, nu conteaza, important e sa fiu cel mai bun la profesionisti, ce-i acum nu e relevant!“. Formidabil echilibru psihic la acest pusti care in curând va deveni spaima arbitrilor si a fanilor pudibonzi!
McEnroe simtea ca tenisul sau nu este inca unul performant in ordinea unei excelente imperturbabile. Schemele de joc existau, dar nu functioneau perfect. Servicul nu era rau, dar inca nu devenise arma aceea letala, propulsata cu spatele la fileu, intr-o miscare de arc destins. Mai mult, incepuse deja sa aiba dureri in regiunea lombara, cu toate ca era foarte tânar. Dreapta era o lovitura buna, insa liftul nu era cel mai bun din circuit. Reverul ii aducea puncte frumoase, mai ales in cros scurt, dar nu avea constanta. Voleul ii devenise redutabil, dar mai avea pâna sa ajunga o lovitura tipic decisiva. Fizic se intarise, putea face fata atletilor maturi pe care ii infrunta, insa era clar ca e departe de a fi printre cei mai zdraveni din circuit. Un Vilas, un Tanner, un Borg il lasau mult in urma. Mac nu avea nici forta, nici rezistenta acestora (nu o va avea nici mai târziu!) O partida de cinci seturi il epuiza, nu era genul lui de tenis. Cât priveste psihicul, aici statea bine, se concentra rapid, juca just punctele importante, stia ce poate si ce nu. Insa mai era loc de progres…
Cu toate aceste invataminte, John McEnroe se inscrie la Stanford University, avându-si locul sau stabilit de number one in echipa universitara condusa de Dick Gould. Cei de la Stanford erau foarte tari in campionatul studentesc nord-american – si doreau sa ramâna astfel. De aici incapatânarea cu care Gould il „vânase“ pe newyorchez. Iar Mac, influentat de tatal lui, era dornic sa traiasca aceasta experienta a lumii universitare. Nu ii era inca destul de clar daca va absolvi, insa faptul de a experimenta mai multe cursuri si de a lua pulsul vietii studentesti, de a evolua in fata unui public intelectual, de a fi vedeta intre studente nu era chiar ceva demn de ignorat. Dimpotriva…
Asa ca Johnny si-a luat un „an sabatic“, dar nu de la scoala, ci de la ATP. Tot anul 1978.