Inventarea tenisului (48)

Înca de la prima editie a turneului de tenis de la Wimbledon show-ul si-a facut simtita prezenta. Odata cu ideea de spectacol consumat pe court-ul sportului alb si-a facut aparitia si s-a insinuat cu oculta insistenta un nou orizont de asteptare al publicului, care de-acum înainte pretinde cu legitimitate dramatism, intensitate si rasturnari de situatie. Pe scurt, legat intim de dramaturgia lawn tennis-ului, se iveste si sentimentul spectatorului de a fi alergic la previzibilitate. Fanul de tenis, înca din zorii modernitatii acestui joc de societate devenit unul popular, va pretinde volatilitatea status quo-ului…
Dar cum oare au stat lucrurile cât priveste varianta feminina a sportului cu racheta? Si acolo, în universul hieratic si diafan al purtatoarelor de crinolina si palarie cu pana, sa fi existat înca de la bun început un acelasi dor de a evita previzibilitatea si de a prilejui show-ul? Raspunsul este transant. Desigur, da.
Sa luam, ca pilda, un meci, ce-i drept, disputat nu chiar în epoca aurorala a tenisului, dar nici într-una de mare maturitate a competitiilor tenisistice – partida jucata în anul 1926 la clubul celebrului Hotel Carlton din Cannes între americanca Helen Wills (maritata ulterior Moody) si frantuzoiaca Suzanne Lenglen, o adevarata „Diva“ a sportului alb din perioada ante- si postbelica, de fapt prima campioana si mare personalitate a tenisului feminin din istorie.
Partida, care s-a jucat la data de 16 februarie 1926, a fost numita de presa sportiva „meciul secolului“, iar asteptarile legate de acea confruntare au fost imense. De ce? Pentru ca urmau sa se confrunte în meci starul în urcare al tenisului mondial, pustoaica de doar 18 ani, Helen Wills, si campioana neînvinsa din 1914, Suzanne Lenglen, pe-atunci în vârsta de 27 de ani. Monopolul exercitat cu autoritate de sportiva din Hexagon cam începuse sa paleasca începând din 1924, fusesera câteva forfait-uri, câteva absente din marile competitii, câteva invitatii refuzate din ratiuni de „sanatate“ – oricum, tot atâtea pricini pentru ca presa anglo-saxona sa avanseze ideea si apoi sa o clameze cu din ce în ce mai multa forta cum ca matura jucatoare se teme de o confruntare cu talentata campioana de peste Atlantic. Pentru a slabi aceasta rumoare si a contrazice o asemenea perspectiva, Madame Lenglen a acceptat un meci „pe viata si pe moarte“ împotriva americancei la Cannes.
Interesul fata de aceasta partida a fost enorm. Jurnalele epocii vorbesc de trei mii de spectatori, multi înghesuiti în balcoanele hotelului sau ale cladirilor învecinate, multi catarati pe acoperisurile din vecinatate. Arbitrul de scaun este nimeni altul decât comandantul Hillyard, secretarul en titre al clubului de la Wimbledon, pentru ca înfruntarea sa beneficeze de girul celei mai înalte autoritati în materie de arbitraj cu putinta. Gazetarii de profil, dar si cei care lucrau pentru jurnalele mondene, se bat la propriu pentru a obtine locuri cât mai aproape de teren. Meciul s-a jucat cu casa închisa.
Începutul disputei a aratat o Lenglen departe de forma si calitatea ce-o facusera celebra. Suzanne este trasa la fata, pare slabita, miscarile ei nu mai au acea vitalitate din urma cu câtiva ani. Frantuzoaica parca înoata pe teren, dar macar o face cu folos, caci, ca prin magie, ea gaseste resurse sa câstige primul set la trei. Mansa a doua este înca si mai echilibrata, desi sub aparenta acestui raport mocneste tensiunea negativa ce apasa asupra „Divei“. Cum-necum, experienta superioara a campioanei europene îsi spune cuvântul si ea conduce cu sase la cinci, 40-30, având minge de meci. Chiar daca Madama tenisului feminin mondial abia mai gâfâie, ea este foarte aproape de victorie.
Dar lovitura de teatru! Un atac în lung de linie cu forhand-ul al americancei este comentat cu voce tare de unul dintre patimasii spectatori, care nu ezita chiar sa strige out! Convinse ca partida s-a încheiat, Helen si Suzanne îsi strâng mîna deasupra fileului, însa arbitrul de linie îl atentioneaza pe principal ca mingea fusese buna si, drept urmare, meciul trebuie sa se reia la scorul de sase la cinci si egalitate la 40. Stupoare în tribune, deziluzie în tabara lui Lenglen, sperante revitalizate în cea a lui Helen. În cele din urma, parca recapitulându-si întreaga cariera pentru a extrage energia necesara victoriei, „Diva“ se impune la sase în setul decisiv, pastrându-si nestirbite prestigiul, faima si palmaresul!
Radiourile, jurnalele cinematografice si gazetele tiparite, cotidiene, hebdomadare sau lunare, toate subliniaza ineditul partidei si mai ales „unicitatea“ incidentului care, iata, conferise sare si piper unui meci atât de asteptat. Prin urmare, si în registrul feminin al tenisului spectacolul devine o constanta, iar dramatismul, o nota extrem de apreciata de catre fanii sportului alb…