Inventarea tenisului (45)

Aminteam în episodul precedent despre legenda care spune ca diriguitorii Comitetul Olimpic International au decis, ca „represalii“ la criticile ridicate de jucatorii si jucatoarele de tenis, sa excluda sportul alb din familia întrecerilor sportive. Ca orice legenda, o asemenea naratiune se bizuie pe rumori de culise, dar nu poate fi invocata ca unica explicatie rezonabila pentru aceasta „disparitie“ a tenisului din randurile sportului olimpic. Altele trebuie sa fi fost ratiunile unei astfel de evolutii (sau ma rog, involutii, depinde cum privim!)…
La o analiza ceva mai detaliata, mergand dincolo de aparentele comode, asa cum Jean-Christophe Piffaut a realizat în dese randuri în cartea sa, rezulta ca pretentiile tenismenilor si jucatoarelor de tenis aveau în sine ceva exagerat. Marii sportivi, campionii din tenis, se obisnuisera deja cu invitatiile personalizate de a participa la turneele importante, iar acest lucru însemna o cazare de lux, în hoteluri sau vile celebre în lumea mondena, garantii financiare de participare, cecuri destul de consistente pentru cîstigatorii de competitie si, nu în ultimul rand, aparitia si dezvoltarea sistemului de turnee demonstrative, adica un fel de profesionism „la vedere“. Este firesc ca practicantii sportului sa se simta ofensati de slaba calitate a conditiilor oferite în cadrul Jocurilor Olimpice. Cât despre premii si recompense banesti, ce sa mai spunem?
Nu e clar cat de vehemente au fost protestele tenismenilor si jucatoarelor, dar este evident ca liderii CIO au început sa vada în tenis, ca si în fotbal, un fel de „cal troian“ al profesionismului în chiar inima sportului amator, familia olimpica. În plus, în 1924, cand s-a produs practic „ruptura“ între tenis si forul international, acesta din urma era dominat de Pierre de Coubertin si camarazii lui, majoritatea francezi, în vreme ce sportul alb era dominat, sportiv si administrativ, de reprezentantii lumii anglo-saxone. De unde si o tenta logica de ireconciliere între raporturile de forta si influenta…
De partea cealalta, nelinistea marca si ea un progres amenintator. Cresterea în audienta a sporturilor olimpice si a Jocurilor ca atare, amplificarea prestigiului international al Comitetului Olimpic International, entuziasmul de masa trezit în randul marilor natiuni occidentale de fenomenul olimpic, faptul ca a participa la JO însemna pentru un sportiv mai mult decat orice titlu, onoare sau recompensa – erau aspecte resimtite ca o concurenta nedorita de catre conducatorii de la All England Lawn Tennis and Croquet Club (citeste Wimbledon) si de colonii lor de dincolo de Atlantic, sefii de la Forrest Hills. High Life Society, lumea alba si aristocratica, elitismul exclusivist anglo-saxon nu puteau accepta prea usor mezalianta cu atleti, jocuri si rase considerate „inferioare“. Si, de fapt, cum ar fi putut liderii de la Wimbledon si Forrest Hills sa accepte sa-si împarta „halca“ de putere financiara, mediatica si sportiva cu niste latini, slavi, africani, asiatici si sud-americani primitivi?
Retragerea tenisului de sub stindardul olimpic a devenit fapt, unul care a mirat pe multi dar care a rezistat decenii la rand, pana în anul 1988. Atunci, la editia de la Seul a JO, tenisul a fost reintrodus. Revenirea s-a produs însa oarecum pe „usa din dos“, caci oare ce relevanta putea avea medalia de aur pe langa un titlu la Wimbledon sau Flushing Meadows? Puncte deloc, bani dupa putinta federatiei respective – ce sa-i atraga pe jucatori si spectatori deopotriva?
Este o întrebare logica, una care reflecta performanta „lucraturii“ underground a Perfidului Albion de-a lungul deceniilor. Cine mai stie ca slovacul Miroslav Mecir l-a învins în finala olimpica de simplu de la Seul pe americanul Tim Mayotte? În schimb toata lumea îsi aminteste ca în anul de gratie 1988 campion la Wimbledon a fost suedezul Stefan Edberg, care l-a învins în patru seturi în runda ultima pe germanul Boris Becker…