Din 1905, Cupa Davis înceteaza sa mai fie o afacere exclusiva a iancheilor si britanicilor. Australienii, neozeelandezii, francezii, germanii si italienii încep sa emita pretentii, fascinati, pare-se, de aceasta competitie internationala pe echipe a tenisului. Totusi, cum subliniam în episodul trecut, prima natiune non-anglo-saxona care a cucerit „Salatiera de argint“ a fost cea franceza. Interesant si cumva paradoxal e faptul ca „galii“ au izbutit performanta de a anula avantajul terenului propriu de care, macar în teorie, americanii ar fi trebuit sa profite. În 1927, la Philadelphia, Henri Cochet, Jean Borotra, René Lacoste si Toto Brugnon, dupa doua înfrângeri cu S.U.A. (în 1925-1926), au reusit sa-i învinga pe ianchei, cucerind pentru prima data Cupa Davis. Si sa nu uitam ca tenismanii din tara Unchiului Sam veneau dupa o suita incredibila de succese, ei câstigând „Salatiera“ între 1920 si 1926!
Finala din 1927, desfasurata la Germantown Cricket Club din Philadelphia, Pennsylvania, a fost una „pe muchie de cutit“. Lacoste l-a învins usor, în doar trei seturi, pe Johnston, dar „Big Bill“ Tilden a egalat la unu situatia, dupa victoria în patru seturi obtinuta în fata lui Cochet. Cuplul Hunter-Tilden izbuteste sa aduca echipa americana în avantaj, dupa succesul în cinci seturi contra dublului francez Borotra-Brugnon. Ziua a treia a Challenge Round-ului este una cu ghinion pentru gazde, caci Lacoste îl cheama la ordine pe Tilden în patru manse, iar Cochet arata lumii întregi ca are sânge rece, dispunând în patru seturi de Johnston.
Dupa istorica victorie, revenirea în patrie a „cocosilor galici“ reprezinta o poveste în sine… Ecoul si amploarea evenimentului nu pot fi comparate decât cu alte asemenea momente, de pilda victoria boxerilor interbelici Georges Charpentier si Marcel Cerdan la profesionisti sau triumful „albastrilor“ la Campionatul Mondial de Fotbal desfasurat chiar la Paris, în 1998! Oricum, cert este ca pachebotul care ancoreaza în portul Le Havre si care-i aduce acasa pe tenismani este întâmpinat de o multime de cincizeci de mii de oamenii entuziasmati. Mai mult, este organizat un Comitet National de primire, în frunte cu Presedintele Republicii, Gaston Doumergue! Presa franceza, mai cu seama cea de stânga, este în delir, triumful este celebrat fara perdea, totul primeste o dimensiune epopeica… Dar ceea ce surprinde peste masura este priza populara pe care ajunge sa o primeasca acest sport „elitist“, care este înca departe sa devina unul de „masa“!
Potrivit traditiei, în anul urmator Challenge Rond-ul s-a disputat în Franta, iar „Muschetarii“ s-au lovit de o problema foarte grava: Parisul nu beneficia de o arena demna sa gazduiasca o competitie atât de importanta. Francezii nu detineau decât doua arene decente de tenis, „Racing Club de France“ si „Stade Français“. Ca urmare, autoritatile franceze decid sa construiasca o arena noua. Se va vadi ca pe aceasta cei patru „Muschetari“ vor domina Cupa Davis înca patru ani, pâna în 1933, când Marea Britanie va reface prestigiul stirbit al anglo-saxonilor. Asa s-a nascut Roland Garros-ul, acest stadion mitic de la Porte D’Auteuil. Dar iata fabuloasa poveste a frumosului parc sportiv parizian.
Doi tineri care „manânca sport pe pâine“, Pierre Gillou si Émile Lesieur, sunt „actorii principali“. Ei au sarcina sa zguduie inertiile si sa-i convinga pe guvernanti, ca si pe posibilii sponsori, ca Franta trebuie sa pastreze Cupa Davis jucând pe o arena exemplara. Cei doi sunt de neam bun, provenind din înalta societate franceza, sunt mari sportivi si reprezinta floarea mondenitatii Parisului. Gillou este presedintele lui „Racing“, capitan al celebrei echipei de rugby cu acelasi nume, Lesieur fiind liderul lui „Stade Français“ si autorul primului eseu al echipei nationale de rugby a Frantei, dar si campion la o suta si patru sute de metri plat. Asadar, doi sportivi de calibru, tocmai buni sa fie mesageri persuasivi. Îi ajuta presedintele lui „Tennis Club de Paris“, Albert Canet. Acesta din urma le acorda în concesiune un teren de trei hectare undeva în apropiere de Porte d’Auteuil, unul jinduit de mai multe asociatii sportive. Plini de entuziasm, Pierre Gillou si Émile Lesieur garanteaza cu averea lor începerea lucrarilor de amenajare si constructie ale noului stadion national de tenis.
Dar acum se iveste o alta problema. Lesieur pune o conditie. Arena trebuie sa poarte numele unui membru al clubului „Stade Français“, un bun prieten al sau, celebru aviator, decedat eroic în Primul Razboi Mondial în 1918. Numele acestuia? Roland Garros. Iar Monsieur Garros nu este deloc un anonim. Pilotii de vânatoare americani îl respecta ca pe un zeu, inamicii germani asisderea, el fiind primul aviator care a traversat Marea Mediterana! Dupa negocieri, dezbateri, razgândiri si puneri de acord, în sfârsit, spre finele lui mai 1928, stadionul este gata. Suprafata de joc este zgura. Zgura europeana, acea zgura pe care Charles Bouhana, mare specialist în suprafete si terenuri sportive, a inventat-o si abilitat-o ca demna sa sustina un meci de tenis.
În iulie 1928, iancheii, din a caror echipa faceau parte „Big Bill“ Tilden si Henessy, si francezii, care contau pe celebrii „Muschetari“ Henri Cochet, René Lacoste, Jean Borotra si Toto Brugnon, urmau sa se înfrunte pe bijuteria de stadion nou-nout. Inaugurarea efectiva avusese loc însa la 19 mai 1928, cu ocazia unui meci feminin, dupa care acolo se disputasera Campionatele Internationale de Tenis ale Frantei, competitie care debutase în 1912 la „Stade Français“, sub titulatura completa de „Campionat mondial de tenis pe zgura“. Din 1925, competitia, devenita între timp celebrul turneu de Grand Slam, fusese deschisa si sportivilor ne-francezi. De atunci dateaza si denumirea de „Internationalele Frantei“. Adevarata si oficiala inagurare se consuma însa cu prilejul Challenge Round-ului, în prezenta Presedintelui Republicii, domnul Doumergue.
Înaintea finalei, tenismanii francezii sunt coplesiti de emotii, ei retragându-se la Versailles, într-un hotel numit Trianon Palace. Lacoste, care trebuia sa-l înfrunte pe Tilden, dispare pur si simplu din hotel. El revine abia la miezul noptii, dârdâind de frig (frica?). Pur si simplu, era blocat la gândul ca-l va întâlni pe faimosul „Big Bill“, cu toate ca îl învinsese pe campionul iancheu în urma cu un an, la Philadelphia. Coechipierii îl privesc siderati. Toata lumea tace. Nimeni nu stie ce sa-i spuna. A doua zi, „Crocodilul“ pierde la un mare Tilden, genial chiar si la apus de cariera. Cochet reface handicapul, batându-l pe Henessy, iar dublul Cochet-Borotra învinge echipa americana, preluând conducerea. În meciul decisiv, Henri Cochet „le Patron“ ataca toate mingile, le loveste de sus, rapid, pentru a-l surprinde pe iancheu. Elegant si discret, Cochet aduce Frantei punctul care le îngaduie „cocosilor“ sa pastreze „Salatiera“ la Paris. Cei opt mii de spectatori sunt în delir, efortul de a construi un nou „templu“ al tenisului la Paris nu a fost zadarnic, sampania, Bordeaux-ul si Cognac-ul pot sa curga, nimic nu mai conteaza în fata imensei bucurii populare!
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 4142013-03-21