Pentru a recunoaste statutul unei culturi serioase e necesar sa luam urma semnelor acestei maturitati. Prin aceste marci ale anvergurii se numara si cantitatea de editii din clasicii literaturii universale. Adica: variante ale talmacirilor, de-a lungul anilor. O mare cultura, cum este cea franceza, sau engleza, sau germana, sau italiana, sau rusa beneficiaza de mai multe traduceri din, sa zicem, Cervantes, Shakeaspeare, Homer, Dante, Victor Hugo etc. Pe de alta parte, indiciul ca o societate a atins un nivel apreciabil de complexitate culturala e dat si de numarul literaturilor de nisa, care acopera domenii ce nu sunt asezate în chip ordinar în rândul registrelor „de elita“, traditionale.
O pilda? Eram în 1999 la Paris si, dorind sa realizez o scurta corespondenta pentru Radio România Cultural, am ales o pagina din „Le Mondes des Livres“ dedicata unei tematici aflate în plina dezbatere în acea clipa în Hexagon: „literatura gay e bine sa ramâna în coltul ei, pe un anumit raft al librariilor si bibliotecilor sau s-ar cuveni sa iasa la
lumina, cartile ce o ilustreaza fiind amestecate printre celelalte, indiferent de domeniu?“. Raspundeau acestei provocari numerosi intelectuali publici si universitari de prestigiu, iar argumentele erau pro si contra, dar de o excelenta tinuta. Am transmis înregistrat corespondenta si, la o luna, dupa ce m-am întors în tara, am întrebat în doara daca „au fost probleme“ cu cele câteva transmisiuni. Spre imensa mea mirare, am aflat ca nu fusesem nici macar cenzurat de redactorul-sef, ci chiar de catre colega mea în ale carei emisiuni ar fi trebuit sa intre acele materiale. Când am întrebat-o de ce a procedat astfel, ea mi-a raspuns cu un surâs sagalnico-tâmp: „pai cum era sa difuzez asa ceva?“.
Corect. Cum? Într-o societate si cultura de un provincialism absolut, putina deschidere înseamna, clar, trauma, dezastru, apocalips. Cine-i nebun sa se sinucida? Desigur, în afara de Adrian Nastase…
De ce asemenea consideratii? Simplu, pentru ca, spre exemplu, literatura despre tenis, atât cea tehnica, „de specialitate“, cât si cea memorialistica, de fictiune sau de comentar, lipseste aproape cu desavârsire în spatiul românesc. Stiu, multi îmi vor spune „lasa-ne, dom’le, noi suntem intelectuali si dormim cu Heidegger (sau Plesu?) sub perna, ce ne stresezi cu statutul spiritual al unui sport banal?“. Eh, tocmai pentru cei care nu gândesc aidoma colegei mele din Radio scriu aceste rânduri. Celorlalti, nu le pot dori decât sa-si puna papion, sa-si atârne de gât legaturi de usturoi si sa descânte fericiti eseurile „verzi“ ale intelighentiei ICR-iste.
Asadar, este publicistica româneasca, în ramura ei particulara, „de sport“, una provinciala, la fel ca si cultura din care face parte sau, dimpotriva, a evoluat, e înaintea conservatorilor constipati si îndragostiti de ochelarii de cal? Si care ar fi criteriul pentru a conchide în ce fel stau lucrurile?
Sa luam de pilda titlurile despre tenis. În 2012 nu am idee sa fi aparut prea multe carti dedicate sportului alb în România. În afara de „Supravietuind prin tenis. Cum am învins leucemia si m-am redescoperit“, de Corina Morariu (Editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj), o carte extraordinara, dar scrisa de o românca-americana, nu cred ca pot invoca un alt titlu. Anul trecut, în afara de „Open. O autobiografie“ de Andre Agassi (Editura Publica, Bucuresti), iarasi, desert semnificativ. De fapt, în ultimii douazeci Si doi de ani nu stiu daca în tara noastra au aparut mai mult de douazeci-treizeci de titluri în domeniu (este o cifra exorbitanta, stiu, dar treaca de la mine!). Si asta, nota bene, într-o tara care a disputat trei finale ale Cupei Davis si a dat un numar unu mondial, fara sa mai vorbim despre alte coordonate care au întronat o traditie tenisistica apreciaibla!?
În schimb, pentru comparatie, când am intrat anul acesta, în vremea turneului de la Roland Garros, la Fnac si la Gibert Joseph de la Paris, ce am vazut? Pai, hai sa notam: „Les miscellanées du tennis“, David Brunat (Fetjaine, Paris, 2011), „Rafael Nadal“, Tom Oldfield (Premium, Paris, 2011), „Silences de Federer“, André Scala (La Difference, Paris, 2011), „L’amour du tennis“, Patrice Dominguez (Plon, Paris, 2011), „Ce que j’apprends de Federer: progresser grâce au meilleur“, Marc Aebersold (Favre, Paris, 2011), „Les surprenants destins des stars du tennis“, Patrick Proisy (Les Cherches-Midi, Paris, 2011), „Des Mousquetaires à Federer“, Georges Deniau, Jean Couvercelle (Edilac, Paris, 2011), „Tennis mode d’emploi“, Paul-Henri Matthieu (EPA, Paris, 2012), „Roger Federer. La quête de la perfection“, René Stauffer (Premium, Paris, 2012), „Rafa“, Rafael Nadal, John Carlin (JC Lattès, Paris, 2012).
Si nu am intrat decât în doua librarii, ce-i drept, importante, de la Paris! Sa continui? Are rost? Exact despre ce vorbesc. Despre provincialism, ignoranta si suficienta. Nici macar într-un registru, tenisul, unde am excelat, noi, românii, altfel foooaaaarte bogati în scriitori si jurnalisti de geniu, nu suntem capabili sa producem macar câteva titluri care sa domoleasca „setea“ de cunoastere a unui public altfel extrem de doritor în materie.
Pentru evidenta si edificare, o întrebare… Cam cât masoara un tiraj dintr-o carte a lui Andrei Plesu, despre îngeri? Hai sa zicem, astazi, cam cinci mii de exemplare. Circuitul privat de amatori Tennis Partener are binisor spre sapte mii de abonati. Si e vorba de pasionati la modul real, care calatoresc prin tara ca sa participe la turnee, cheltuind sume frumoase pentru asta. Un titlu cum este cel despre Nadal, scris de Carlin laolalta cu Rafael, s-ar vinde ca pâinea calda, la fel cum s-a întâmplat cu biografia lui Agassi, anul trecut. Interes exista. La noi însa papionagiii strâmba din nas, prea ocupati cu vânatoarea de plagiate, gazetarii sportivi „apara statutul de drept“, iar editorii au devenit prizonierii acestui public orb, conservator si provincial. Dar ce sa-i faci, asta-i viata!
Iata de ce cred ca e nevoie de prezentarea, inclusiv în serial, chiar într-o revista cum este „Cultura“, a unor volume dedicate marilor campioni si istoriei sportului alb. De aceea, va invit, prieteni, ca de saptamâna viitoare sa-mi permiteti sa discut, împreuna cu Jean-Christophe Piffaut, despre „Inventarea tenisului“. E nevoie.