Intre dictiune si simtire

Cam jumatate dintre poeti sunt astmatici. Fireste, nu medical, ci creativ; astmul liric nu e insa mai putin intratabil si nici mai putin raspândit decât celalalt. Poetilor cu aceasta boala li se termina respiratia cu mult inainte de a-si incheia poemul. Nu stiu, cum ar veni, sa-si regleze suflul si textul, sa-si cumpaneasca suflul textual. Poemele incep sa gâfâie, ba chiar sa se sufoce.

Ritualul retoric

Chiar daca esteticile nu prea codifica rostul respiratiei (al celei fiziologice), ritmul si lungimea poemelor – si mai ales a versurilor – cam depind de ea. Imaginatia insasi respira in ritmul autorului. Poetii, in fond, scriu intocmai cum respira. Se-ntelege ca scrisul de poezie fiind, pe fond, oarece incitatie, si imaginatia trece prin stari de eruptie erotica, intensificându-si ritmul in mod corespunzator si tinzând la orgasm. Ceea ce, desigur, oboseste, uneori mai repede, alteori mai incet, dar tocmai asta asigura poemelor un fel de naturalete a suflului si o anume scara de diversitati intensive. Daca poemul depinde decisiv de imaginatie, inclusiv o scara de lungimi.
Cealalta jumatate nu e nici ea sanatoasa integral. Buna parte din poetii prinsi in ea isi administreaza suflul cu grija, il disciplineaza retoric si respira economic. Ba in spatiul unei forme fixe, ba in spatiul unui ceremonial creativ. Ceremonialurile, se stie, sunt si ele fixe in toate, inclusiv in lungime. Poetii care scriu texte eminent egale (afara de sonetisti si altii ca ei) au ajuns, in mod sigur, la o reteta economicoasa de respiratie imaginativa si creativa. Tin poemul la tensiune joasa, lasa textul sa inainteze lent, fara zguduiri si rupturi, intr-un fel de uniformitate somnolenta a dictiunii, astfel incât aerul sa le ajunga pâna la capat. E de crezut ca-n astfel de cazuri reteta retorica primeaza asupra celorlalte elemente.
Poemele lui Mircea Bârsila („Monede cu portretul meu“, Editura Pamântul, Pitesti, 2009) sunt aproape matematic egale in lungime si latime (abaterile sunt putine): fiecare poem cam cât o coala. A porni o banuiala de aici nu e cel mai intemeiat lucru. Dar o profesionalizare retorica nu-i de exclus; o administrare egala a suflului nici ea. Nu vreau sa spun ca fiecare poem se incheie automat la capatul foii si ca e reglat in functie de acesta sau ca depinde de el; dar nici contrariul nu l-as sustine prea infocat. Lucrul poate fi natural intr-o poetica de inventar, intr-o poezie de lista, fie ea si subminata vag de ironie si melancolie, cum e cazul cu „O arta poetica“: „frânturi, imagini, scene disparate, fragmente/ scoase la iveala, pe rând, din propriul lor intuneric:/ un cal priponit in apropierea unei mori de apa,/ o gara in asteptarea unui tren intârziat si unde, adesea, nu urca nimeni,/ un schit pe un deal, o fantoma, o strada pustie,/ un afis lipit pe un stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in dreptul usii de la intrare/ o femeie sulemenita si un soldat cu ochii/ ca niste taciuni aprinsi,/ lasând impresia ca nu cad de acord asupra pretului –/ sau o ceata de nouri marunti,/ sau puiul de caprioara din curtea comisariatului de politie,/ un camion ramas in pana la marginea unei sosele/ care seamana cu un râu limpede,/ o coroana de flori atârnata, ca un colac de salvare, la gâtul unei cruci,/ o statuie de bronz si o nunta de câini pe un platou asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelatie,/ felurite imagini luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/ incât nici nu-si dau seama, pe moment, ce se intâmpla“. Scriitura de consemnare neutra, adusa la gradul zero al imaginatiei, e extensibila oricât si monotona cu premeditare. Daca asta ar fi poetica lui Mircea Bârsila, daca el ar tine doar un registru de notatii si ar face doar pe grefierul vazutelor, n-ar mai fi de urmarit altceva decât in ce masura si-n ce fel inventarul se preschimba intr-o stare. Dar Mircea Bârsila nu-i un poet de conspecte cotidiene, de simple notatii ceremonializate. El e, de fapt, un poet imaginativ, cu frecvente tuse convulsive si cu rupturi de nivel controlate (e drept). Nu e un poet neparticipativ, ascuns dupa neutralitatea consemnarii, ci un poet compasional, cu aprindere imaginativa spontana.
Sintaxa ca paravan
Spontaneitatea acestei aprinderi (si deprinderi) se vede in chiar „naivitatea“ mecanismului imaginativ, care porneste mai intotdeauna la Bârsila pe principiul animarii/animismului (pe al personificarii, ar putea zice gurile rele). E, in fond, principiul de baza al animatiei imaginative, cel care corporalizeaza si concretizeaza. E drept ca mecanismului nu i-ar strica mai multa subtilitate de actiune, caci adesea se tine in prea stricta simplitate: „oare cum i-ar sta intunericului/ daca si-ar da jos, intr-o zi, barba?“, „instelatul cer al noptilor/ este ceva cu foarte multi ochi – dar fara frunte!“, „este ora când plânge intruna,/ ca un copil care nu vrea sa faca injectii,/ intunericul din lucruri, din pietre“, „in fiecare vara ploile/ se opereaza de rinichi, in strainatate“ etc. etc. Desigur ca aceasta animatie imediata, salvata adesea de o aura ironica, atrage subit si comparatia, dar tocmai aceasta pereche de procedee primare denota spontaneitatea procesului imaginativ. Numai ca stilistica imaginatiei e, in principiile ei, prea simpla la un poet atât de rafinat, in fond, cum e Bârsila. Nici despletirile baroce, chiar daca intretin indicele imaginativ, nu sunt dintre cele menite sa intensifice cota imaginativa; si ele merg oarecum pe principiul listei (de ipostaze), pe cumulul la suprafata, ca pur mecanism extensiv: „Mi se implineste si mie, incet partea./ Sunt o fântâna fara cumpana, fara ciutura, fara sens./ O scândura al carei lemn se subtiaza in bucle/ si zulufi de talas, sub soarele intunecat al rindelei./ O pasune pe a carei intindere in panta/ risipitele oi sunt de fapt niste cutii goale/ in care au fost ambalate aparate electrice“ etc. („Elegie“). Modalitatile acestea „expansive“, ca sa nu zic pur extensibile, nu sunt nici ele folosite direct in explorarea de adâncime a starilor, dar, de fapt, poetica lui Bârsila intr-acolo trage, in fixarea starii si in definitia ei repetitiva. Redundanta e, oarecum, la el, principiul adâncirii si intensificarii. Faptul se vede atât la nivel macro (intr-o redundanta de fond a intregului volum, coerent, de altminteri, cu precedentele – si indeosebi cu „O linie aproape neagra“), cât si la nivel micro, in interiorul fiecarui poem. Ritualitatea imaginativa si retorica implica reveniri, reluari ale imaginii centrale, resemnificari ale ei, toate ducând spre consistenta ca atare a starii: „Singuratatea – adevarata singuratate – incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vita mare si blânda/ prin apartamentul cu trei camere. ii aduci iarba/ intr-un geamantan vechi, o adapi, seara de seara, in cada/ emailata. Asemenea bratelor unei cruci: lungile coarne/ cu vârful plesnit/ ale acestei prezente pe care nu o vezi decât tu./…/ Adevarata/ singuratate incepe abia când ii simti aievea prezenta/ de vita mare si blânda“ etc. („Domnul administrator“). În aceasta melancolie existentiala se adânceste, in realitate, Mircea Bârsila, traducând in monologuri calme, ce aproape ca au sintaxa reveriei, angoasele terminale. Dar când starea se coaguleaza, si imaginatia lucreaza, oricât de elaborat, cu elemente intensive, ce imping poemul in febra vizionara: „Noi, pe un mal, si ele, umbrele noastre, pe celalalt./ Era frig./ Eram uzi. in oul lor, mortii dadeau sovaitori din umeri:/ atâta se pricepeau, atâtea puteau sa faca si ei, acolo,/ in racorosul lor adapost cu mai multe etaje (…) si abia catre seara/ si-a facut aparitia/ o faptura aproape divina, un mic personaj in mai multe/ culori, la fel ca un mascarici. Era frig, eram uzi/ si nu-si mai amintea parola niciunul: cuvântul pierdut/ si teribil! S-a prefacut ca plânge si el sau poate/ ca nu s-a prefacut“ etc. („Intr-o frunza de ulm“). Abia in astfel de cazuri devine evident ca sintaxa moale, intinsa si rasfatata in consemnari, e doar un paravan de protectie, un ritual de domesticire a anxietatilor si de sedare a sensibilitatii. Caci altminteri Mircea Bârsila e poet simtitor, cu compasiune veritabila de poet; cu o compasiune, adica, ce trece dincolo de simplele parole compasionale, dezvelind un strat de suferinte si acolo unde noi ceilalti nu-l vedem: „Mi-e mila, in acelasi timp, de femeile tinere/ ale caror trupuri, invinuite de pacate stravechi,/ au fost duse de barbati, azi-noapte, in paturi, din nou,/ cum trunchiurile decojite ale copacilor la joagar“. Unui om care nu-i poet i-ar fi fost mila, tocmai dimpotriva, de femeile care nu sunt duse in locuri atât de placute. Poet e insa cel care vede suferinta chiar si in voluptate, care o descopera oriunde. Iar Mircea Bârsila are, la acest punct, antene din cele mai subtile.