THEODOR GRIGORIU in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Theodor Grigoriu, un fidel si fin continuator al artei enesciene, admirat, pretuit si respectat de toti muzicienii români, a fost distins cu premii ale Academiei Române si Uniunii Compozitorilor. Este membru al Academiei de Arte din Franta si premiat de catre prestigioasa institutie pentru merite culturale deosebite.
Ion Bogdan Stefanescu: D-le Theodor Grigoriu, de-a lungul carierei dumneavoastra ati avut parte de intâlniri memorabile, pentru noi, cei mai tineri, de-a dreptul spectaculoase. L-ati intâlnit pe George Enescu si ati fost primit in anturajul sau. In aceste conditii, ma intreb ce va fi simtit tânarul compozitor Theodor Grigoriu când a devenit laureat al concursului de compozitie George Enescu?
Theodor Grigoriu: La acea epoca, intre anii ’40-’46, cât timp Enescu a locuit in România, l-am intâlnit de foarte multe ori. Enescu avea nevoie disperata de cineva care sa-i transcrie manuscrisele, iar eu i-am fost recomandat de catre mentorul meu, pentru ca puteam transcrie o partitura cu o grafie foarte frumoasa. Trebuie sa fac o paranteza si sa ma refer la modalitatea de lucru a lui Enescu, in general: schita foarte mult, facea bruioane peste bruioane (ciorne), apoi, când totul ajungea la un anumit nivel, dadea partitura unui colaborator de la Paris caruia nu ii stim numele. Acest individ ii organiza partitura, dupa care Enescu intervenea cu anumite corecturi si nenumarate indicatii in ceea ce priveste corpul de litera, semnele agogice si dinamice, esentiale pentru muzica sa. Spre exemplu, „furculitele“ care indica o crestere sau descrestere de nuanta aveau o deschizatura precisa, sugerând interpretului, in mod evident si foarte precis, proportia. Acest gravor i-a fost de o necesitate capitala lui Enescu, motiv pentru care era platit in aur chiar de catre compozitor.
I.B.S.: Ce inseamna gravor in cazul acesta?
Th.G.: Gravorul punea materialul in pagina pentru „bun de tipar“. Dar chiar si pe acest gravaj Enescu mai facea corecturi, si abia când considera ca totul e rezolvat, lucrarea pleca la tipar.
I.B.S.: O munca extraordinar de laborioasa pâna ce partitura vedea lumina tiparului.
Th.G.: Greu de imaginat! O munca de Sisif! Spre exemplu, am descoperit spaltul pentru „Sonata a III-a in caracter popular românesc“ in arhiva lui Vasile Filipp. Era absolut fabulos. Enescu ajunsese la un rafinament grafic de-a dreptul epuizant. Era un grafician de geniu, cu o minutiozitate a detaliului nemaiintâlnita. Editorii pretindeau ca insusi compozitorul sa se implice pâna in stadiul final al unei lucrari, prin intermediul acestui colaborator fidel, pentru ca erau constienti ca ceea ce-i puteau oferi ei nu l-ar fi multumit niciodata, iar procesul de tiparire ar fi fost fara sfârsit, ajungându-se la costuri fabuloase.
I.B.S.: Am remarcat ca si partiturile dumeavoastra arata impecabil din punct de vedere grafic. Cu siguranta v-a influentat faptul ca ati copiat manuscrisele lui Enescu si ca ati cunoscut totodata acest travaliu infernal dinaintea tiparirii.
Th.G.: Este perfect adevarat. Iar când am fost si eu preluat de catre un editor francez, mi s-a spus imediat ca era de datoria mea sa aduc gravurile partiturilor. Nu neaparat din cauza costurilor, care sigur ca puteau fi foarte mari, in functie de densitatea semnelor si de pretentiile in procesul de elaborare, cât mai ales pentru ca editorul dorea sa fie exonerat de orice raspundere, sa nu fie nevoie de erate, spre exemplu.
I.B.S.: Atunci care mai este rolul editorului?
Th.G.: Iti asigura o distributie corespunzatoare in toata lumea.
I.B.S.: Lucru foarte important, desigur. Devii cunoscut si, pe deasupra, câstigi si niste bani, nu-i asa?
Th.G.: Sa stiti ca cel mai mult câstiga cel care distribuie lucrarea, cam 50%, dat fiind ca are de platit chiria unui spatiu, ceea ce presupune cheltuieli de intretinere, lumina, caldura etc., asa ca, in acest lant al productiei unei opere, autorul ajunge sa fie pe ultimul loc in materie de remuneratie. In literatura se petrece acelasi fenomen. Am auzit de curând ca Plesu primeste doar 14% din incasari, asta reprezentând o culme, un procent enorm.
I.B.S.: Haideti sa revenim asupra intâlnirii cu Enescu.
Th.G.: Da, i-am fost recomandat de catre maestrul meu de atunci, Romeo Alexandrescu, fiindca Enescu la acea vreme se simtea descumpanit din pricina faptului ca aici nu avea aceleasi unelte de lucru ca la Paris. Ii lipsea enorm acea echipa cu care lucra la editarea partiturilor sale. Putem spune ca, din cauza aceasta, intre anii ’40-’46, a existat un hiatus in creatia lui. Asadar, am intrat in legatura cu Enescu in vederea copierii „Sonatei pentru violoncel“ care apoi urma sa ajunga la acel gravor, la Paris. Exact in acea perioada am luat premiul Enescu, la concursul de compozitie din cadrul festivalului si am fost acceptat intr-un mic grup care se intâlnea la el acasa.
I.B.S.: Cine erau privilegiatii?
Th.G.: Romeo Alexandrescu, Mihail Jora, Valentin Gheorghiu si Emanoil Ciomac – primul care a tradus „Oedip“. A fost un sprijin important sa poti asculta opera in româneste. Erau intâlniri muzicale. Enescu cânta de obiecei cvartete de coarde de Beethoven sau Haydn, bineinteles vioara I. La vioara a II-a era Alexandru Teodorescu, la viola Alexandru Radulescu, frate cu Gogu Radulescu, iar la violoncel, Ion Fotino. Apoi, invariabil, aparea Madame la Princesse…
I.B.S.: Adica Maria Cantacuzino. Maruca!
Th.G.: Da, dar noi asa ii spuneam, obligatoriu. In clipa in care aparea ea, Enescu incepea sa cânte Wagner, „Tetralogia“. Era formidabil. Cânta la pian si vocile solistilor.
I.B.S.: Vreti sa spuneti ca totul se petrecea fara partitura?
Th.G.: Absolut. Stia operele pe dinafara si facea reductiile pentru pian pe loc.
I.B.S.: Nu era coplesitor sa asisti la o asemenea demonstratie?
Th.G.: Era extraordinar! Genial, de-a dreptul! Imi aduc aminte ca, la un moment dat, a aparut si Constantin Silvestri…
I.B.S.: Din nou ati fost privilegiat intâlnind un alt mare muzician român.
Th.G.: L-am cunoscut foarte bine. Silvestri scrisese sonate pentru diferite instrumente, pe care chiar eu i le tiparisem. Aveam un fel de tiparnita, caci tatal meu, Vasile Grigoriu, fusese cel mai mare gravor din România. A tiparit timbre, asa ca aveam ceva cunostinte in domeniu. Ma interesa foarte mult aspectul litografic.
I.B.S.: Numai timbre a tiparit tatal dumneavoastra?
Th.G.: Nu, atunci când s-a facut acea reforma financiara „celebra“, catastrofala, a tiparit si bani.
I.B.S.: Aha, si a venit cu foarte multi bani acasa.
Th.G.: Ehe, nici vorba! A fost o perioada foarte grea, cu salarii foarte mici. Banii erau parcimonios administrati. Tatal meu avea o formatie de pictor. Facea o litografie cu totul speciala, din puncte. Doar japonezii mai fac asa ceva. A colaborat si cu Iorga, pentru ca, la vremea aceea, Iorga isi dorea sa prezinte vasele de Cucuteni.
I.B.S.: Deci dumneavoastra v-ati insusit tehnica litografiei pe aceasta cale.
Th.G.: Era foarte complicat, pentru ca totul se realiza pe dos, deci partiturile trebuiau gândite invers pentru a iesi corect la presa.
I.B.S.: Si astfel ati reusit sa ii realizati partiturile lui Silvestri.
Th.G.: Asa, ca de aici am plecat. Când a aparut Silvestri, i-a propus lui Enescu sa faca impreuna un concert la sala Dalles: la vremea aceea, un loc privilegiat, unde se strângea toata protipendada Bucurestiului. A fost un recital fabulos. Va dati seama? Sa poti sa-i asculti pe Silvestri cântând la pian si Enescu la viora era un eveniment miraculos. A fost un succes nemaiintâlnit, cu urale chiar la muzica lui Enescu: doua Sonate. Asa era pe vremea aceea.
I.B.S.: Acesti muzicieni devenisera adevarate vedete, recunoscuti de toti românii.
Th.G.: Sa vedeti ce s-a intâmplat ceva mai târziu. Am avut ocazia sa colaborez din nou cu Enescu la „Oratoriul bizantin de Pasti“ al lui Paul Constantinescu.
I.B.S.: Adica? Ce legatura avea cu Enescu?
Th.G.: Enescu a dirijat prima auditie a acestei lucrari. In rolul lui Iisus era parintele Petrescu, de la biserica Visarion. Acest preot era renumit pentru ca putea sa cânte tot repertoriul de muzica veche din hrisoavele de secol XI-XII. Datorita lui, se formase un cerc de personalitati in jurul bisericii Visarion, printre care se afla si Paul Constantinescu. In felul acesta a avut ocazia sa cerceteze acele manuscrise si sa le transforme scriitura din bizantina, neumatica in europeana, moderna. Asa a ajuns sa compuna „Oratoriul“. Pentru transcrierea partiturilor acestei lucrari a apelat si la mine, pe lânga multi altii. Eram o echipa, fiindca avea nevoie sa le multiplice foarte rapid. Eu am ales stima violei, recunosc, cu un gând ascuns, fiindca numai asa inveti sa scrii pentru un anumit instrument.
Acest episod este interesant pentru ca, la repetitii, parintele nu se auzea aproape deloc, desi orchestratia lui Paul era foarte rafinata: numai viori si, din când in când, sunete de harpa foarte fine. Ei bine, in ciuda staturii parintelui Petrescu, foarte impozanta, vocea era socant de firava.
I.B.S.: Nu avea impostatie.
Th.G.: Ce impostatie? Era zero! Restul cântaretilor erau de meserie. Toata actiunea e condusa de Evanghelist, care avea o voce zdravana.
I.B.S.: Dar dumneavoastra erati in sala doar ca sa urmariti repetitia?
Th.G.: As, da de unde! Urmaream greselile din partitura. Eram o armata de ucenici, fiecare cu instrumentul la care lucrase si cum aparea ceva, corectam pâna a doua zi, pentru ca instrumentistii sa nu aiba nicio problema.
I.B.S.: Si cu parintele ce s-a intâmplat?
Th.G.: Enescu a oprit repetitia si l-a chemat pe Paul. Au avut o discutie secreta, dar pâna la urma a ramas sa cânte parintele. Enescu l-a acompaniat magistral. In cercul nostru se spunea ca Enescu ar fi fost gelos pe Paul Constantinescu. Ar fi vrut sa fi scris el aceasta lucrare, atât de mult ii placea.
I.B.S.: Adica, nu avusese el ideea sa cerceteze acea zona de muzica bizantina.
Th.G.: Exact. Dar bineinteles ca era vorba despre o invidie artistica. Momentul acestei premiere a fost deosebit de important pentru ca venisera toti preotii din România. In clipa in care m-am intors cu fata spre cei care aplaudau – ma aflam in primele rânduri –, am vazut o mare de barbi si sutane negre. Era impresionant! Ei bine, absolut toti clericii care au participat la acel eveniment au fost arestati. S-au facut fotografii si, treptat, au fost vânati unul câte unul. Au ajuns in inchisori, la canal, in orice caz, au disparut complet.
I.B.S.: Teribil!
Th.G.: Dar sa vedeti ce s-a intâmplat imediat dupa terminarea concertului: nimeni nu a mai vrut sa plece acasa. Se simtea in aer pericolul regimului comunist si oamenii se simteau cumva solidari in teama lor. Absolut toti spectatorii au ramas in Rotonda Ateneului si i-au asteptat pe cei doi protagonisti. Au coborât amândoi pe acea scara somptuoasa din fundalul Rotondei in aplauzele si uralele noastre. A fost ceva ce nu am mai vazut de atunci.
I.B.S.: Cred ca pentru un tânar compozitor este o ocazie fantastica sa aiba acces si sa copieze manuscrisele unor mari creatori in viata.
Th.G.: Asa am deprins aceasta pasiune pentru scriitura.
I.B.S.: Imi dau seama ce inseamna tiparirea partiturii operei „Oedip“.
Th.G.: Nu a fost tiparita. Exista doar reductia de pian. Se cânta dupa manuscris. Ar fi o munca titanica.
I.B.S.: Dar dumneavoastra lucrati pe computer pentru scrierea partiturilor?
Th.G.: Sigur, lucrez cu „Finale“, un sistem american. Dar am descoperit in acest program foarte multe greseli si am inventat, pe baza acestuia, un sistem propriu care se cheama topo-semiografie. Adica locul semnului pe hârtie. E cel mai important. Nemtii sunt imbatabili in aceasta problema. Francezii sunt niste bieti copii. E o stiinta nemaipomenita, iar eu am adaptat-o pentru sistemul american.
I.B.S.: Ar trebui sa-l brevetati.
Th.G.: Chiar am de gând sa le scriu si sper sa tina cont de ce le arat pentru a imbunatati sistemul care, de altfel, e capital pentru noi, compozitorii. Când am fost in America, am vazut Wagner tiparit oribil. Nu se poate compara cu ce fac nemtii.
I.B.S.: Haideti sa vorbim si despre dumneavoastra. Aveti in palmares o performanta greu de egalat: la 17 ani ati devenit membru al Uniunii Compozitorilor.
Th.G.: Asa era legea.
I.B.S.: Cum adica?
Th.G.: Adica, in momentul in care obtineai un premiu important, o recunoastere, erai automat inscris in Uniune. Nu conta vârsta. Ori eu câstigasem premiul „Enescu“. Vreo doi sau trei ani am fost cel mai tânar membru, apoi m-a detronat Valentin Gheorghiu.
I.B.S.: A fost primit la o vârsta si mai tânara?
Th.G.: Da, la 15 ani. Primise un premiu important.
I.B.S.: Si cum va simteati la acea vârsta inconjurat de somitatile vremii?
Th.G.: La acea vreme, in 1943, secretarul Uniunii era Theodor Rogalski. Ceilalti se cam evaporasera fiindca se simtea in aer pericolul regimului ce avea sa urmeze. Mirosea in aer a prabusire. In schimb, chiar in cladirea Uniunii se simtea izul de ceara de la arhiva folclorica creata de Brailoiu. Era o adevarata comoara. Daca vroiai sa studiezi, ti se puneau la dispozitie materialele pe acele fonografe primitive.
I.B.S.: Vreti sa spuneti ca batea vântul printre membrii Uniunii?
TH.G.: Erau Andricu, Jora dar, spre exemplu, Brailoiu plecase in Elvetia, unde ulterior a pus bazele etno-muzicologiei. Am avut insa ocazia sa discut cu el de multe ori. Era un om de o inteligenta extraordinara. Cel mai bun muzicolog român. Doamne, cât de util ne-ar fi acum!
I.B.S.: Dar aceste personalitati va dadeau atentie?
Th.G.: Chiar imediat dupa acceptarea mea in Uniune, Rogalski mi-a comandat o lucrare pentru un concert la sala Dalles. Am scris un trio, „Muntele magic“…
I.B.S.: Dupa Thomas Mann.
Th.G.: Eram sub influenta lui. Un scriitor exceptional.
I.B.S.: Si cum a fost primit trio-ul?
Th.G.: L-a ascultat atunci Jora, care a declarat ca doreste sa il mai asculte o data. Nu era de joaca cu cei mai in vârsta. Erau foarte pretentiosi.
I.B.S.: Dar nu studiaserati cu ei?
Th.G.: Cu Jora, da. Eu urmasem conservatorul „Pro Arte“ si dupa aceea am studiat cu Jora vreo patru-cinci ani, dupa care am plecat la Moscova, ca elev al lui Haciaturian.
I.B.S.: O alta intâlnire senzationala.
Th.G.: Da, realmente senzationala. O descriu in cartea pe care o voi publica in curând.
I.B.S.: Atunci am sa va intreb despre relatia cu Jora.
Th.G.: Am scris si o lucrare cu variatiuni pe o tema de Jora. L-am iubit foarte mult, dar adevarul este ca el a tinut mai mult la Pascal Bentoiu. Veneam dintr-o lume proletara. Tatal meu, desi era gravor, era considerat muncitor, pe când Pascal era fiul marelui avocat Bentoiu care, impreuna cu Istrate Nitescu, cei mai mari avocati ai României la acea vreme, câstigasera procesul Skoda. A fost un proces foarte greu si o izbânda nemaipomenita. Se spunea ca devenisera miliardari peste noapte in urma acelui proces. Dolarul pe vremea aceea era extrem de puternic. E drept ca, dupa aceea, Bentoiu a fost arestat si a avut foarte mult de suferit. Cine avea dolari si cocosei era terminat pe viata.
I.B.S.. Asadar, sansa vietii se putea transforma imediat intr-un blestem.
Gh.T.: Situatia era foarte clara: daca recunosteai ca ai bani, erai curatat, daca declarai ca nu-i mai ai, aveai aceeasi soarta, fiindca ii avusesesi. Cam toti cei care aveau bani la vremea aceea ii tineau in Elvetia, iar „baietii“ stiau foarte bine cum sa te termine.
I.B.S.: Bun, financiar, lucrurile se petreceau dupa o anumita reteta, dar ce se intâmpla din punct de vedere artistic?
Th.G.: Prin anii ’60 a aparut o carte foarte importanta, care ne-a pus pe gânduri pe multi dintre noi, „Penser la musique d’aujourd’hui“, a lui Pierre Boulez, care era destul de radical in ceea ce enunta acolo, iar noi ne simteam si-asa suficient de indoctrinati ca sa nu ne mai dorim si alte constrângeri, mai ales in plan artistic. Am preferat asadar directia lui Berio, care era putin mai liber. Dar sigur ca cel mai degajat in privinta directiilor creatoare era Alban Berg.
I.B.S.: E drept ca Boulez, fiind atât de conservator in principiile sale odata expuse, a ramas mai putin spectaculos.
Th.G.: Dar stiti ce este interesant cu Boulez? Si-a revizuit toate lucrarile. Vladimir Cosma imi spunea ca nu e nimic spectaculos in asta, fiindca Boulez nu are prea multe lucrari si atunci isi permite luxul. Gluma e buna, dar eu consider acest demers benefic.
I.B.S.: Dumneavostra reveniti asupra lucrarilor, in timp?
Th.G.: Acum am inceput sa consider ca ceea ce am scris e mult prea greu, prea elaborat. A fost o vreme când ne intreceam, impreuna cu Niculescu si Vieru, sa scriem cât mai complicat si sofisticat. Acum ma dezic de aceasta directie si imi doresc ca muzica mea sa fie cântata, astfel incât revin asupra lucrarilor mele pentru a le face mai accesibile pentru interpretare si, de ce nu, mai placute de ascultat. Imi doresc ca muzica mea sa ajunga la sufletul oamenilor.
I.B.S.: Asa erau vremurile acelea si banuiesc ca primeati tot felul de comenzi pe care trebuia sa le onorati.
Th.G.: Am scris mult la comanda, e drept, problema mare insa venea din partea editorilor. Daca nu erai Boulez sau Berio, foarte greu puteai fi editat. Spre exemplu, la Paris m-au dus cu vorba sapte ani pâna sa ma publice.
I.B.S.: Am inteles ca oricum exista riscul de a nu fi cântat daca editura care a publicat lucrarea unui autor nu le acorda muzicienilor dreptul de a interpreta acea lucrare. S-a intâmplat cu Violeta Dinescu si opera „35 Mai“. Karajan a vrut sa i-o cânte si nu a primit partiturile. Din acest motiv, Violeta s-a judecat aproape douazeci de ani pentru a-si recapata drepturile asupra propriei lucrari.
Th.G.: Cu Jolivet si Honegger s-a intâmplat la fel. Numai ca, in cazul lor, nevestele au fost cele care i-au distrus, fiindca au cerut atât de multi bani pentru drepturi, incât nu au mai putut fi cântati.
I.B.S.: Dar la compozitorii români se intâlnesc astfel de cazuri?
Th.G.: Problema noastra grava este ca Enescu si Lipatti nu sunt inca tipariti. Cei care detin drepturile cer niste sume exorbitante pentru a ceda drepturile de tiparire.
I.B.S.: Dar stiu ca Enescu a mentionat in mod special ca muzica lui poate fi cântata in România fara niciun fel de plata.
Th.G.: Cântata, nu si tiparita. Si, oricum, asta a fost pe vremuri. Acum traim in capitalism. Editura Salabert a depozitat muzica lui Enescu intr-un subsol si l-a anihilat complet.
I.B.S.: Cum ati perceput tot acest zbucium creator, fiindca ati trecut printr-o perioada in care curentele artistice se succedau cu o viteza ametitoare?
Th.G.: Am realizat ca daca ma inham sclav la aceasta corabie uriasa, demersul meu artistic ar deveni neproductiv. Asa ca am incercat sa ma ghidez dupa simtul meu si iata ca timpul mi-a dat dreptate. Pot spune insa ca am evoluat foarte mult in ceea ce priveste scriitura si in ceea ce priveste planul ideatic. In meseria noastra exista doua probleme majore: in primul rând universul ideilor in care te misti si a doua cum le realizezi tehnic. Daca una dintre ele nu functioneaza la un nivel inalt, partida e pierduta. Eu am fost secretar al Uniunii Compozitorilor timp de treizeci de ani, la sectia de muzica simfonica si mi-am dat seama ca avem mari probleme in aceste doua directii.
I.B.S.: Si ce le spuneati celor care prezentau lucrari si nu se ridicau la nivelul pretentiilor dumneavoastra?
Th.G.: Incercam sa fac o critica eleganta si constructiva in acelasi timp. Defectul nostru fundamental a fost intotdeauna lipsa unei critici asemanatoare celei literare, unde existau Titu Maiorescu, Nae Ionescu, George Calinescu, Eugen Lovinescu, oameni care au format criterii de valoare. Pentru muzicieni ar fi fost Brailoiu – un adevarat spirit critic care ne-a lipsit –, asa ca am mers intuitiv si prin critica reciproca.
I.B.S.: Dar putea fi perceputa si ca rautate, nu?
Th.G.: In majoritatea cazurilor. Pe mine nu m-a deranjat critica altora, fiindca eu pot sa accept când mi se spune ca sunt un epigon al lui Enescu.
I.B.S.: Dumneavoastra sunteti un continuator al lui Enescu. Practic ati sondat drumurile pe care le-a deschis, le-ati aprofundat si le-ati dus mai departe, pâna când, practic, le-ati inchis, astfel incât, generatiile ulterioare au trebuit sa gaseasca alte solutii.
Th.G.: Va fac o marturisire: eu l-am iubit atât de mult pe Enescu incât as fi vrut sa fiu sclavul lui, sa-i duc bagajele. Mi-am dat seama ca este un compozitor de nedepasit. Cred ca acelasi sentiment a existat in poezie cu Eminescu. Cu ce puteai sa mai vii?
I.B.S.: Eminescu a luminat calea multora. Avem poeti mari dupa Eminescu.
Th.G.: Spre exemplu Arghezi, dar dupa douazeci de ani. Revenind insa, pot sa declar ca am invatat enorm de la Enescu si nu mi-a fost niciodata frica sa fiu epigonul lui. Va rog sa ma credeti ca Enescu, pus fata in fata cu muzica lui Debussy sau Ravel, ii manânca pur si simplu. Lumea inca nu poate sa realizeze acest lucru pentru ca nu este capabila sa perceapa un asemenea flux muzical teribil. Exista o tensiune muzicala orfeica in muzica lui Enescu.
I.B.S.: Mai vorbiti-ne si despre dumneavoastra „epigonul“.
Th.G.: In ceea ce priveste muzica mea, pot sa spun ca initial am plecat de la embrioane de folclor destul de vizibile si mai târziu am ajuns la un folclor imaginar, apoi am folosit un idiom mai complicat, articulat prin stiinta limbajelor.
I.B.S.. Adica?
Th.G.: In America am intâlnit foarte des folosit acest termen – „idiom“ – când nu poate fi explicat un gest artistic. In România, abia acum se poate vorbi in muzica noastra despre o aglomerare idiomatica, dar care ma intreb daca nu cumva se explica prin lipsa de talent. Exista pericolul de a se sfarâma ce am adunat noi cu multa truda.
I.B.S.: Poate ca este doar o tendinta actuala de a ajunge sa fim si noi cu restul lumii. Fiindca se spune ca muzica româneasca s-a dezvoltat pe un drum propriu, fara sa se ralieze la marile curente occidentale si din aceasta cauza nu este mediatizata pe cât o merita, fiind de multe ori pentru occidentali de neinteles. Un exemplu elocvent ar fi Enescu, aproape inexistent in stagiunile lumii, in timp ce Bartók este cântat peste tot.
Th.G.: Enescu este mult prea greu, complicat grafic, iar in ideatica este atât de senzational incât nu poate fi inteles. A scris o muzica pentru o societate care nu va exista niciodata. Stiti ca Berio a fost intrebat odata daca muzica este un limbaj, iar el a raspuns ca muzica este „un proiect pentru un limbaj viitor“. Revenind insa la ce ati punctat dumneavoastra, la noi s-a trecut la un modernism care nu venea pe un teren de acumulare si de satietate. Am stat mult la Paris care, de fapt, este un târg unde intâlnesti toate natiile pamântului, dar nu ramâne mare lucru de pe urma lor. Poti fi ispitit de anumite tendinte, dar, in privinta mea, am considerat ca e mai bine sa nu fiu excentric si sa-mi pastrez drumul meu. Bunaoara, elevul meu, Vladimir Cosma, imi organiza tot felul de serate cu care eu nu prea eram de acord. Erau invitati o multime de compozitori si critici si, dupa ce mâncam, eram condusi intr-un salon unde se asculta muzica mea si mereu aveam un succes extraordinar. In urma unei astfel de serate am ajuns sa fiu tiparit la Paris. Editorul, Patrique Marcland, mi se adresa cu „cher maitre“; politica acelei edituri era sa cheme diferiti compozitori cu greutate care sa puna calificative operelor propuse pentru a fi tiparite, ca un „bun de tipar“, iar eu, la absolut toate criteriile din acele grile, am luat calificativul „exceptional“. Apoi, lucrarile au fost propuse pentru a fi interpretate de Orchestra Radio. Si ce credeti? Trebuia sa se cânte „Omagiu lui Enescu“, o piesa scrisa numai pentru viori, dar s-au rasculat sindicatele…
I.B.S.: Si acolo?
Th.G.: Da, domnule. Numai ca astia au sindicate la fiecare partida de instrumente.
I.B.S.: Asta chiar ca nu am mai auzit.
Th.G.: Sa nu cumva sa faceti asta si la Filarmonica. S-au suparat cei de la partida viorilor ca ei mucesc si ceilalti sunt liberi. Pâna la urma mi s-au cântat alte lucrari, dar eu nu am perseverat. Acolo, cum incepi sa devii mai cunoscut, cum apar si betele-n roate. Ii au pe ai lor. Cum sa ma accepte pe mine, din România?
I.B.S.: Cu toate acestea, ramâneti un mare compozitor, recunoscut si la Paris, sunt convins. Toata lumea va apreciaza si cred ca simtiti lucrul acesta. In ce faza de creatie se afla Theodor Grigoriu acum?
Th.G.: Acum sunt la o faza cu puternice influente bizantine. Poate ca am fost stimulat de Sherban Lupu, fiindca acum ceva timp mi-a propus sa-i scriu un concert care urma sa aiba loc intr-o biserica importanta din Indianapolis. L-am intitulat „Triniti“, gândit pe structura sfintei treimi. A fost un gest curajos, apropo ca vorbeam de tot acest modernism care a cuprins intreaga lume, si a fost realmente un triumf. Este o muzica linistita, cu melodii bine conturate si astfel am realizat ca nu conteaza atât de mult idiomul, ci o anumita congruenta in spirit, sa dibui acel elixir care sa impresioneze ascultatorii.
I.B.S.: Cât timp ati lucrat la acest concert?
Th.G.: Aproape doi ani.
I.B.S.: Va intreb pentru ca sunt compozitori care nu scriu decât la comanda si trebuie sa se incadreze intr-un barem de timp, considerând ca ar fi o pierdere de vreme sa creeze muzica ce nu le aduce bani. Am intâlnit un compozitor londonez care m-a intrebat cât vreau sa dureze concertul pe care mi-l scrie, fiindca fiecare minut costa 1200 de lire. Adica nu mai exista un flux interior creativ care sa dicteze timpul de desfasurare, ci banul este cel care face proportia unei lucrari. Mi s-a parut ingrozitor de pragmatic si am renuntat la idee.
Th.G.: Nu, pentru mine conteaza foarte mult continutul. In cazul acestui concert de vioara am fost convins ca o sa ne prabusim. Au fost compozitori mari care au patit-o. Nu stiam cum o sa reactioneze publicul la o muzica bazata pe un idiom bizantin. Insa am avut noroc si de o atmosfera colosala care plutea in acea biserica…
I.B.S.: Cunosc bine acea biserica. Am studiat la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign, unde Sherban Lupu este profesor, si am avut si eu ocazia sa cânt acolo.
Th.G.: Extraordinar, deci cunoasteti acel loc miraculos: are o acustica superba, arhitectura este coplesitoare, iar in timpul concertului despre care va povestesc a patruns o lumina divina prin vitralii. A contat foarte mult si pentru interpreti. A fost incredibil de frumos.
I.B.S.: Ati colaborat mult cu Sherban Lupu.
Th.G.: Am descoperit interpretul ideal pentru muzica lui Enescu. I-am orchestrat „Amintiri din copilarie“. Am muncit sase luni, dar m-am gândit la aceasta lucrare douazeci de ani. Lucrarea a fost imprimata pe CD si a fost declarat cel mai bun disc al anului de catre critica de specialitate. Ne-a iesit atât de bine pentru ca amândoi il iubim enorm pe Enescu.
I.B.S.: Un artist mare cu care ati colaborat de-a lungul vietii a fost Liviu Ciulei.
Th.G.: A fost unul dintre cei mai dragi prieteni. I-am fost „boboc“ la Arhitectura. Era cu trei ani mai mare decât mine si trebuia sa muncesc enorm la plansele lui. Ne-am imprietenit mai târziu, când mi-a comandat sa scriu muzica la filmul „Eruptia“. Apoi au urmat „Valurile Dunarii“, „Padurea spânzuratilor“ si foarte multe productii de teatru: „Cum va place?“, care a stat pe afise douazeci de ani, „Macbeth“, „Leonce si Lena“, „Furtuna“, care s-a jucat aproape un deceniu. Ce amintiri extraordinare, ce contacte nemaipomenite si ce discutii patimase prin care doream sa ajungem la esente, in special sa ne convingem ca problemele artei sunt cele care il salveaza pe om in acest univers. Regret enorm ca nu am avut ocazia sa-l revad inainte de a se stinge, in Germania.
I.B.S.: Doi mari creatori care au avut norocul sa se intâlneasca si sa creeze spectacole memorabile. In mod evident ati contribuit la emanciparea artei românesti. Va multumesc din suflet ca m-ati primit in casa dumneavoastra.
Th.G.: As vrea sa incheiem cu ceva constructiv. Acum putina vreme am terminat o lucrare pentru Aurelian Octav Popa. Se numeste „Partita a suonar“. Mai am o „Partita a suonar“ pentru flaut, scrisa cu mult timp in urma, pe care v-o daruiesc. Stiti ca venetienii aveau doua feluri de partite…
I.B.S.: Partita a suonar drept Partita a cantar.
Th.G.: Exact. Sensul acestor partite este ca amesteca laicul cu religiosul. Eu consider ca exista componenta religioasa si in lucrurile laice, chiar daca aceasta muzica a mea este mai mult ancorata in zona laica. Piesa de flaut mi-a fost comandata de un editor. Sa nu va gânditi ca mi-a dat vreun ban.
I.B.S.: Departe de mine gândul. Ar fi fost un gest total neobisnuit.
Th.G.: Avantajul a fost ca a tiparit-o pe banii lui. Acum insa nu prea mai sunt multumit de aceasta lucrare pentru ca este foarte grea. As vrea sa ne sfatuim si sa o revizuiesc, sa o mai reduc, apoi sa o imprimati la Radio.
I.B.S.: Maestre, incheiem interviul cu promisiunea de a ne revedea cât mai curând pentru a pecetlui intâlnirea noastra cu imprimarea „Partitei a suonar pentru flaut“.
Th.G.: O sa dureze ceva, pentru ca acum sunt la vârsta la care meditez mai mult, dar am batut palma.