Întoarcerea refulatului pe străzile Bucureştiului sau ieşirea din anonimat şi nearticulare

Consemnam cândva obiceiul bucureştean de a genitiva denumirile – precum cele ale staţiilor de metrou: Eroilor, Lujerului, Preciziei, Gorjului, Jiului, Păcii, Aviatorilor, Tineretului, Romancierilor, Laminorului, Expoziţiei. Se aruncă astfel peste bord orice reper material. În nomenclatorul stradal exemplele sunt chiar mai multe, prea multe pentru a le mai aminti.
La ce trimit aceste denumiri? La o piaţă face aluzie „Eroilor“ (şi probabil şi la statuia şi la Bulevardul Eroilor Sanitari); la un parc sau la un bulevard trimite, mereu prea vag, „Tineretului“; ş.a.m.d. Subiectul real este ambiguizat şi în final obliterat, a ieşit din limbă şi din câmpul vizual. A devenit neclar şi trece neobservat.
Şi a fost evacuat din conştiinţă. O atare manieră de intitulare e un mecanism activ de ştergere a memoriei locurilor – atunci când acestea nu au fost pur şi simplu, fizic, demolate. Mai concis: de refulare. E o demolare lingvistică. Alături de alte procedee convergente, precum anonimizarea prin denumiri complet imprecise, deşi câteodată nu fără emfază (Apărătorii Patriei, Eroii Revoluţiei, Orizont, Favorit, Drumul Taberei 34, ori unele dintre cele deja citate).
Bănuim ca resort al refulării (al reprimării, în primă instanţă) dorinţa regimului de după 1945 şi mai ales începând cu 1948 de a schimba şi istoria, şi geografia locurilor. Dar am putea întrezări poate şi un genius loci pervaziv care rescrie neliniştit hărţile unui Bucureşti mobil şi versatil, ale unui oraş-palimpsest, cum i s-a spus, aşa încât prea adesea în istoria sa plină de demolări o epocă s-a clădit pe locul sau pe ruinele altei epoci.
Subiectul dispărut era fără doar şi poate important, măcar pentru că a fost articulat înainte de a fi radiat: Piaţa Eroilor, Bulevardul sau Parcul Tineretului. Articulat – şi deci cu atât mai important, pentru că supravieţuieşte in absentia, conţinut latent – e şi azi, ceea ce ne mărturiseşte tocmai genitivul rezidual. Acesta trimite la ceva enigmatic, esenţial: la ceea ce dă rostul denumirii vizibile. Persistenţa genitivului are un dublu sens: de a refula, dar şi de a imprima urma a ceea ce a fost refulat, tăind cărare, aşadar, pentru întoarcerea refulatului.
Cu un procedeu opus, dar tot în slujba anonimizării, au fost alterate denumiri scoase recent la lumină, unele cu bagaj istoric şi care ar fi avut poate o şansă să spună ceva: Parc Bazilescu, Parc Drumul Taberei, Aeroport „Henri Coandă“ – Otopeni, Depou Străuleşti. Frapează în aceste cazuri tocmai dimpotrivă, nearticularea, castrarea de specific, standardizarea, ca în cazul gradelor cazone ori a cotelor de pe hărţile şantierelor.
Poate fi articulat, aşadar, numai ce urmează apoi să fie trimis în neant. Şi poate rămâne, cu puţină şansă, numai ce este nearticulat. De fapt: dezarticulat.
Care e remediul? Mai întâi, şi poate şi mai la urmă, fundamental e să verbalizăm. Să vorbim despre asta. Să (ne) observăm. Să conştientizăm nearticulatul.