Angela Marcovici, Intimitate, Editura Charmides, Bistrita, 2013, 52 p.
„Nu mai scriu nimic. Nu pot sa stau la masa, pentru ca mi-e frig tot timpul. Ma simt foarte rau. Nu ma mai intereseaza, am depasit povestea cu scrisul. Cred ca exista ceva si dincolo de arta: viata de zi cu zi. Nu-i capatul vietii arta, nu toata lumea face arta“. (Angela Marinescu – interviu în „Adevarul“, 2010). Un astfel de interviu ar fi putut fi cu adevarat dezamagitor pentru fanii Angelei Marinescu, mai ales daca poeta s-ar fi tinut de cuvânt. Însa faptul ca Angela Marinescu decide anul acesta sa scoata la Editura Charmides un nou volum demonstreaza ca tentatia poeziei este uneori imposibil de refuzat. Se pare totusi ca 2013 o prinde pe poeta într-una din pasele underground (desi e aproape pleonastic termenul lânga numele scriitoarei), în care singura solutie viabila pentru publicarea versurilor îi pare o placheta intitulata „Intimitate“ semnata, neasteptat, cu numele real: Angela Marcovici.
Asumarea ofensiva a traumei
Surpriza era deja anuntata de numarul 15 din 2012 al revistei „România Literara“, unde Angela Marinescu publica în avanpremiera câteva texte noi. Cele mai interesante însa erau atunci scurtele auto-descrieri facute de autoare: „Pact social între angoasa si frica. Pact intim. Poezia mea, în derulare, spre involutie absoluta. Asfintitul cu seara, cu întunericul, cu noaptea, si iubirea mea inepuizabila. Acum, soare în deriva; dar cum ramâne cu „renuntarea la scris“. Dialectica? Neseriozitate? Frivolitate? Joc sumbru pâna la capat? Nimicul însorit, acum, al spatiului din fata ferestrei. Nimicul urât al spatiului din jurul blocului «meu» urât, neîngrijit. Bloc de pensionari. Asumare“. Desigur, cei care i-au urmarit traiectoria literara si publicistica stiu ca îi este specifica Angelei Marinescu aceasta permanenta „automutilare“ poetica, aceasta atitudine ofensiva fata de pacturile literare înalte si fata de propria persoana. Ea ramâne, de fapt, cel mai bun exemplu – cum se mira si Nicolae Manolescu – de autoare a carei poezie este congruenta perfect cu propriile puncte de vedere teoretice. Nu degeaba ramâne una din cele mai copiate modele literare actuale. Si, desi risc destul de mult spunând acestea, mi se pare ca directia pe care a impus-o Angela Marinescu din anii ’70 si ’80 pâna astazi este una din cele mai influente. Pentru unii, însa, acesta nu este un secret. Critica literara a stabilit (mai ales în ultimul deceniu) ca poza de grup a ultimelor generatii poetice este dominata de autori a caror predilectie, pe de-o parte pentru autenticism si, pe de-o alta, pentru visceralitatea specifica autoarei, a determinat modificarea canoanelor poetice si plasarea acesteia în fruntea modelelor postmoderne. De fapt, zona autenticista, cea viscerala si cea „schizoida“ (categoria lui Mincu) sunt mosteniri clare ale bataliei canonice dintre lirica abstracta de sorginte stanesciana si cea conditionata de duritatea conceptuala neo-expresionista (plus neo-realism, neo-modernism etc.).
Astazi, mai ales în zona feminina a poeziei românesti, exista un adevarat cult pentru tipologia eului feminin (si aici ma scuz pentru didacticism) manifestat violent. Sigur, directia Marianei Marin (o nostalgie specific feminina tradusa deseori visceral), a Anei Blandiana (care sta în mare parte la antipoli – în zonele liricitatii expansive) sau a Norei Iuga (experimentul ludic, unde realitatea are cea mai mare pondere) sunt toate proiecte care au transformat lirica feminina, însa Angela Marinescu i-a dat si o nota aparte: dorinta de expresie violenta, postmodernismul în duritatea discursiva si filonul psihanalitic brutal. Limbajul este inevitabil transformat de aceste registre, iar poezia ramâne – ca în „declaratia poetica“ a autoarei – „asumarea“ traumelor din pozitia ofensiva. Iar ultimul deceniu a avut exemple cu adevarat puternice de poete noi care au încercat sa functioneze în aceleasi registre (ca sa nu spun „sa copieze“ pentru ca, totusi, fiecare din acestea au filonul propriu): Ruxandra Novac, Rita Chirian, Livia Rosca, Ana Dragu, Livia Stefan etc. Si de ce e atât de tentanta formula Angelei Marinescu? Pentru ca propune o anti-lirica în stare manifesta, o dorinta inepuizabila de a actiona critic asupra oricaror conventii. Comportamentele sexuale sunt de o amploare spectaculoasa, tonalitatea este cinica (deseori chiar dispretuitoare de-a dreptul), iar relatia cu sinele degradata, subminata permanent de propria confesiune: „eram detasata, ca un obiect sexual/ ce imploda, chiar atunci, în fata ei/ si îi spuneam: „eu merg pe intensitate“,/ adica pe intensitatea masiva si rece pe care/ ti-o da boala/ care te urmareste de-a lungul timpului, orice ai face/ fara de care nu se mai poate trai si nici respira“.
Neo-realism
Mai mult, duritatea în discursul poetic filtrat de manifestul social arata ca Angela Marinescu, pastrându-si autenticitatea si formula specifica (finalul pasajului care urmeaza ar putea fi usor desfiintat de noila valuri poetice pentru alura exhaustiva, însa, integrat de poeta în structurile unei „ars poetica“ personale, pare cu adevarat nimerit) reuseste sa tina pasul cu noile generatii poetice pe care le-a influentat atât de mult: „sunt, întrucâtva, labirintul sumbru al oraselor NU din/ lumea a treia, imposibila si în imposibilitatea tacuta de a fi/ altceva atunci când mi se cere acest lucru imposibil./ sunt înalta si bolnava si sunt NU/ familia mea este familia NU./ «soarele ascuns în anusul social», lupta, închisa la culoare,/ ca o melodie ce-ti taie rasuflarea, s…t acum, Blocul NU, acolo unde Alex înca nu avea sex, unde am scris/ în delir despre structura noptii NU în timpul urletelor/ copilul revoltat înca din fasa/ acolo unde am sters scrisul de pe fata pamântului“.
Si conceptul de „ars poetica“ e vital pentru poezia Angelei Marinescu. Alaturi de eul masacrat conceptual si de sexualitatea poetica dura si unica în fond, sta discutia intratextuala permanenta asupra propriei receptari poetice sau asupra momentelor de panica creatoare (poemul în care tânarul critic loveste glezna poetei din neatentie). Toate tin de o conventie a pateticului în tot „show“-ul de siguranta si duritate: „soare, tu te ve stinge/ esti un sex/ si atâta tot./s…t/ sunt praf si pulbere/ sunt vid/ sunt nimic/ cu majuscula/ daca vreti astfel/ si va satisface/ mie îmi este/ indiferent.“, „nu sunt buna de nimic/ pe cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din care/ tâsneste/ urina.“, „deoarece suntbatrâna. suntinocenta. suntautista./ sunt mai bolnava decât un îndragostit/ în preajma sinuciderii./ „trebuie scoasa din joc“, ar spune/ marii nostri poeti/ s…t/ o noninterpretare din ce în ce mai absconsa./ un nonloc din ce în ce mai izolat./ un nonbuncar cu usile si ferestrele zidite./ o nonpoezie din ce în ce mai întunecata.“
La fel, eroticul ramâne în poemele actuale ale Angelei Marinescu un motiv poetic neo-realist, ironic uneori si autosuficient. Este vorba de vechiul truc al poetei de a abuza de realismul negru si de conventiile expresioniste pentru a deconstrui orice forma de entuziasm liric. Ramân astfel doar momente de anti-lirica agresiva, sarcastica si uneori întunecata. Organicul are aici o functie vitala, iar poeta detine una din putinele retete prin care aceste zone viscerale (suprasaturate deja în poezia actuala) mai pot functiona. Este vorba de intersectarea lor cu discursul ludic si de alaturarile imagistice nimerite (bine temperate): „somnoroasele femei/ pasive, lascive, impregnate si penetrate/ pe la cuiburi se aduna/ eu le spun cu gâtul sfâsiat/ de neputinta/ singura/ ca o larva de fluture/ profund integrata în natura/ neterminata si dezabuzata/ dinainte de a fi/ protejata,/ „noapte buna“„, „o pereche de îndragostiti/ senzuali pâna dincolo de orice limita/ îsi baga limbile lor bolnave/ rosii si pline de saliva/ unul altuia, pe gât, pâna la capat“. Uneori, aceasta lirica discursiva atinge cu adevarat momente de eleganta retorica, chiar si prin intermediul vocii vizionare atât de alunecoase: „s-au sfârsit cam toate lucrurile./ se întrevede ceva/ caruia nu-i mai pot spune viitor/ trecutul invadeaza totul/ viitorul este ultratrecut/ anitmodern, sumbru, violent si nebun/s…t un tip ceva mai destept/ mai brutal, mai ticalos, mai lichea,/ mai fara anvergura// pentru ca el nu are nevoie/ niciodata/ sa-si arate pulsatia,/ spasmul, extazul si/ depresia adânca.“.
„Tacerea sexuala“, pe care o si numeste Angela Marinescu într-un poem, nu are loc în atmosfera poetica a volumului „Intimitate“, cum nu a avut loc niciodata în poemele autoarei. Cititorii vor gasi aceeasi atmosfera de tensiune conceptuala si aceleasi rupturi în conventiile poetice. Angela Marinescu apare ca una din cele mai influente poete ale ultimelor generatii românesti si ca una din cele mai constante: dispune de o capacitate imensa de a se regenera în interiorul aceluiasi registru propriu. Nu numai ca tine si astazi pasul cu lirica viscerala (desi ea însasi declara într-un interviu ca prefera termenul de „violent“ celui de „visceral“) si cu autenticismul neoexpresionism, dar uneori ai senzatia ca genul acesta de poezie nu ar trebui sa fie decât al ei.