O masa rotunda intitulata „Furnicarul uman fara iluzii“, organizata la începutul anului la Kremlin-Bicêtre, Paris, pe tema globalizarii si valabilitatii ideilor democratiei, îsi propunea sa evidentieze contributia „filozofului vizionar Alexandr Zinoviev“ la întelegerea fenomenelor social-politice ale lumii contemporane. Participantii (1) la dezbaterea moderata de Olga Zinoviev recunosteau ca multe dintre afirmatiile si pronosticurile lui Alexandr Zinoviev, adesea paradoxale, parând uneori hazardate, se adeveresc astazi. Prevazuse, de exemplu, înca de prin 1991, criza care a lovit Occidentul si afirmase ca ar putea lua proportii asemanatoare celei din 1929. Eu însami am avut ocazia sa ma conving cât de corecte erau previziunile sale: la început de decembrie 1989, când, împreuna cu Augustin Buzura într-o vizita la Alexandr Zinoviev, l-am întrebat, în acel moment în care comunismul se prabusea în celelalte tari din Est, iar în România nu se misca nimic, care crede ca va fi situatia la noi. Ne-a raspuns atunci ca la prima iesire din tara Ceausescu va fi înlaturat de la putere. Îmi aduc si azi aminte cum a clatinat din cap neîncrezator Augustin Buzura. Ceea ce a urmat este de acum istorie. <br></br>Interviul pe care îl supun atentiei cititorilor a fost transmis fragmentar la Radio „Europa Libera“, în cadrul emisiunii „Controverse-Confluente Est-Vest“, la 12 noiembrie 1992, când Alexandr Zinoviev împlinea 70 de ani. Din cauza spatiului de emisie limitat nu am avut posibilitatea, din pacate, sa-l oferim la vremea respectiva în forma sa integrala.
Doctor în filozofie, profesor de logica matematica, membru al Academiei Italiene, al Academiei Finlandeze de Stiinta si al Academiei din Bavaria, Alexandr Zinoviev este considerat unul dintre cei mai mari logicieni ai timpului nostru, care, prin operele si lucrarile sale stiintifice, a deschis perspective neasteptate. Si totusi, Alexandr Zinoviev este cunoscut marelui public nu datorita stiintei, ci literaturii. În 1976 îi aparea la Editura „L’Age d’Homme“, romanul „Înaltimile ametitoare“, o autopsie burlesca a totalitarismului, despre care Alain Besançon scria ca „depaseste în profunzime tot ceea ce a fost scris în URSS despre URSS“. Bernard Pivot remarca stilul deosebit al lui Zinoviev, arta folosirii „umorului negru, a râsului tragic, a absurditatii colosale“ în descrierea „rotitelor ideologice, a angrenajelor politice“. Cartea avea sa atraga asupra lui Zinoviev fulgerele Moscovei. Avea sa fie concediat din functiile pe care le detinea la Institutul de Filozofie al Academiei de Stiinte a Uniunii Sovietice si la catedra de logica a Facultatii de Filozofie din Moscova. În 1978, îi aparea la aceeasi editura „Viitorul radios“, al doilea roman în care Zinoviev face autopsia comunismului, care i-a adus „Prix Medicis Etranger“ pentru cel mai bun roman european al anului. De data aceasta, sanctiunile Moscovei sunt mult mai aspre: este expulzat si i se retrage cetatenia sovietica. Stabilit la München cu familia, Olga si fiica lor Polina si, mai apoi, a doua fiica a lor, Xenia, Alexandr Zinoviev a lucrat la început ca profesor la Universitate, dar ulterior s-a concentrat asupra lucrarilor si cartilor sale. În 1982, Alexandr Zinoviev primea premiul Alexis de Tocqueville pentru eseul sociologic „Realitatea comunismului“, iar în 1992, i se conferea „Premiul international pentru literatura Tevere“, distinctie prestigioasa primita înaintea sa de Arthur Miller, Ernst Junger, Alberto Moravia. De-a lungul timpului, multe dintre scrierile sale au figurat pe listele cu cele mai bune carti ale anului.
***
Crisula Stefanescu: Domnule Zinoviev, desi nu sunteti specializat în probleme românesti, parerea dumneavoastra intereseaza România, care nu poate sa nu urmareasca cu atentie ce se întâmpla cu vecinul ei de la Rasarit. Cum vedeti evolutiile pe continentul nostru si mai ales în partea lui rasariteana?
Alexandr Zinoviev: Punctul meu de vedere nu-i prea optimist, din rau în mai rau. Stiti, razboiul rece a fost depasit. Uniunea Sovietica a fost învinsa în acest razboi. Nu este o înfrângere a comunismului, ci a Uniunii Sovietice. Vestul a fost mult mai puternic decât Uniunea Sovietica pe toate planurile: militar, economic, ideologic, cultural. Uniunea Sovietica a fost înfrânta, dar Vestul nu a câstigat acest razboi. Îmi pare ca întreaga lume a fost înfrânta. Acum vedem consecintele. Unificarea Germaniei a avut loc si viata este mai grea decât înainte de unificare. Si ma îndoiesc de faptul ca va fi mai bine. Apoi, situatia în America. Statele Unite au putut sa joace un rol conducator în lume pentru ca au fost un dusman al Uniunii Sovietice. Acum acest dusman a disparut. Si ce vor face Statele Unite ale Americii? Ele pretind ca îsi vor pastra vechea hegemonie, dar ma îndoiesc. În momentul de fata se produce o regrupare a fortelor. Uniunea Sovietica este distrusa, dar n-a murit înca. Comunismul mai exista, deteriorat, într-o forma diferita. Si sa nu uitam ca exista China. Tarile din Estul Europei sunt într-o situatie de criza si pare sa nu existe iesire din aceasta criza. Tarile occidentale sunt de asemenea în criza, nu numai economica, dar si politica, psihologica. Reculul Uniunii Sovietice este numai începutul catastrofei. Cât va dura aceasta situatie este greu de spus. Tarile occidentale doresc sa se uneasca si sa creeze o noua putere, dar aceasta idee europeana nu este noua, desi politicienii si politologii o prezinta ca si cum ar fi. Este o idee veche, înainte de primul razboi mondial era foarte populara. Trotski a scris un articol pe aceasta idee, iar Lenin a criticat-o. Apropo, în 1914, Lenin a scris ca ideea de a crea o Europa Unita este anti-americana si anti-japoneza. Astazi sunt exprimate aceleasi idei. Germania este nerabdatoare sa devina din nou o putere mondiala.
C. S.: Ce sanse dati acestei „noi idei vechi“? Se va materializa?
A. Z.: Într-o masura, da. Se poate observa ca rezistenta este foarte puternica, dar cu toate acestea liderii tarilor occidentale doresc sa o impuna. Unificarea Europei este inevitabila. Inevitabila. Nu va fi însa asemeni unui stat national. Va fi o noua forma de societate. Sovietologii occidentali si politicienii descriu aceasta noua formatie în termeni vechi ca pe o federatie sau confederatie, dar din punctul meu de vedere toate aceste notiuni sunt lipsite de sens. Este nevoie de o noua terminologie sociologica sa explici ce se întâmpla.
C. S.: Cum va functiona, dupa parerea dumneavoastra, Europa unita?
A. Z: Dupa parerea mea, este imposibil sa faci o uniune de parteneri egali. Va exista o ierarhie politica, economica, ideologica, culturala. La vârf va fi cu siguranta Germania, care tinde sa fie un lider al Europei si are sanse. Greu de spus care va fi rezultatul, dar Germania va încerca sa fie liderul Europei unite.
C. S.: Care credeti ca va fi viitorul fostei Uniuni Sovietice?
A. Z.: Sa vorbim despre Rusia. Deci Uniunea Sovietica s-a dezintegrat, dar în prezent vedem în Rusia acelasi proces de dezintegrare. Este imposibil cu acest guvern, cu acest regim politic, cu actualele strategii politice sa mentii integritatea Rusiei. Cred ca si Rusia se va dezintegra, numai ca, tin sa subliniez, este vorba de dezintegrare politica, superficiala, pentru ca relatiile economice sunt foarte puternice. La baza, în adâncime, nu este atât de usor sa o dezintegrezi. În cinci ani, mai mult sau mai putin, tendinta de reintegrare va aparea din nou. Exista si motive de ordin extern care vor duce la reaparitia tendintelor de reintegrare. Ma refer la situatia internationala. Cred ca statele unite ale Europei vor fi o amenintare pentru aceasta regiune.
C. S.: Nu sunteti prea pesimist?
A. Z.: Nici optimist, nici pesimist. Sunt om de stiinta care cerceteaza. Vreau sa investighez si sa prezint situatia asa cum este. La începutul perestroicii nimeni nu putea sa prevada rezultatele. Am fost singurul, dar nu m-a crezut nimeni. Nimeni. Guvernul sovietic si clasa conducatoare au dat dovada de o mare stupiditate, au esuat în realizarea reformelor si, ca sa se salveze, au capitulat în fata Occidentului. Din punct de vedere moral, psihologic, intelectual, aceasta generatie de nomenclaturisti este lipsita de principii, capabila sa tradeze întreaga lume pentru interesele ei.
C. S.: Dar sunt produsul societatii comuniste, al societatii sovietice!
A. Z.: Da, desigur. Desigur. Noi toti suntem „homo sovieticus“. Totusi si acest om sovietic este diferit. Oamenii la care m-am referit apartin clasei conducatoare.
C. S.: Care este soarta ideologiei marxiste?
A.Z: Situatia este complicata, deoarece, pe de o parte, a existat ideologia marxist-leninista la nivel teoretic, iar pe de alta parte, ideologia practica, sa-i spunem, care n-are nimic de-a face cu acest marxism-leninism teoretic. La nivelul practic, oamenii doreau sa-si poata face o cariera, sa faca bani, sa munceasca cât mai putin si sa obtina cât mai mult cu putinta. Acest nivel este surprins în detaliu în toate cartile mele. A existat o contradictie în cadrul ideologiei marxiste. În cadrul ideologiei capitaliste nu exista contradictii între cele doua straturi. Cu totii se misca în aceeasi directie: proprietate privata, bunuri materiale, libertate. La nivelul practic al ideologiei poti sa vezi scriitori faimosi, filozofi, psihologi. Guvernul sovietic, sistemul politic, ideologia oficiala au dorit ca omul sa lucreze fara sa primeasca nimic în schimb, valorile spirituale fiind prezentate ca fiind mai importante decât cele materiale. Sunt un om tipic din acest punct de vedere. Nivelul meu de trai era mai scazut decât al celui care dadea cu matura în biroul meu. Nu aveam nimic. Pentru mine era mult mai important sa îmi petrec timpul cu prietenii mei, sa citesc, sa scriu. Maiakovski spunea ca o camasa curata îi era îndeajuns. Pentru mine la fel. Liderii comunisti ar fi dorit ca toti oamenii sa fie în felul acesta. Dar, în timp ce eu împreuna cu câtiva prieteni puteam fi, nu puteai pretinde acelasi lucru de la cele doua sute cincizeci de milioane de cetateni sovietici. Majoritatea lor era absolut indiferenta la nivelul teoretic al ideologiei. Ei doreau sa manânce, sa bea, sa-si educe copiii. Si propaganda occidentala a fost extrem de eficienta în Uniunea Sovietica pentru ca a coincis cu ideologia practica a poporului sovietic. Propaganda sovietica si cea occidentala au durat decade, dar nu au avut nimic de-a face cu idei abstracte, cu concepte. Vestul a criticat modul de viata din Uniunea Sovietica. Propaganda occidentala a atras atentia asupra partilor slabe ale vietii noastre si a prezentat celor din Est Occidentul ca si cum ar fi fost paradisul pe pamânt. Multi oameni din Uniunea Sovietica au vizitat Vestul. Ce-au facut când au venit? Au alergat la supermarket sa cumpere lucruri. Nimeni, din sutele de persoane care ne-au vizitat de-a lungul celor cincisprezece ani de când suntem la München, nu s-a dus la muzeu sau la teatru. Nici unul. Academicieni, scriitori, pictori, toti s-au dus imediat sa faca târguieli. Din acest punct de vedere propaganda occidentala a fost extrem de eficienta.
C. S.: Care sunt valorile occidentale în care credeti?
A. Z.: Lumea occidentala îmi este straina. Nu pentru ca este lipsita de valoare. Nu. Este cea mai buna. Sunt de acord ca este tot ce poate fi mai reusit în civilizatie din istoria omenirii. Dar am saptezeci de ani. M-am nascut în comunism si am trait acolo cincizeci si cinci de ani. Mi-a fost imposibil sa ma schimb. Sunt produsul unei societati comuniste. Eram obisnuit sa traiesc în acele conditii. Îmi este imposibil sa ma acomodez la cele de aici.
C. S.: Totusi ati criticat ani si ani de zile societatea comunista!
A. Z.: Sunt aici de aproape cincisprezece ani, dar traiesc în izolare. De fapt sunt acolo, nu sunt aici. Rusia este mintea si inima mea. Este imposibil sa o scot din mine. Am o anumita experienta aici în Vest, dar ca observator, nu ca un occidental. Ca un om de pe o alta planeta. Si aici viata este contradictorie. Vestul are multe merite, foarte multe, dar exista si reversul lor. Oamenii trebuie sa plateasca pentru tot. Ca sa ma refer la mine. Am sa formulez foarte pe scurt. Eu unul am fost liber în Uniunea Sovietica. Am lucrat si mi-am dorit mijloace de subzistenta minime. Atât mi-am dorit: minimul. Dar sa fiu liber si sa îmi folosesc timpul asa cum cred de cuviinta, pentru lucrarile mele, pentru munca de creatie. Aici, dimpotriva, sunt obligat sa-mi folosesc puterile creatoare pentru a obtine bani. Întelegeti ce vreau sa spun? Aceasta diferenta dintre cele doua civilizatii este foarte importanta. Oamenii din Occident sunt condamnati sa munceasca, sa lucreze din greu. Au un nivel de viata foarte ridicat, extrem de ridicat. În special dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, nivelul de trai a crescut imens. Dar pretul pentru acest nivel de viata este prea ridicat. Pentru mine, ca om al sistemului comunist, ar fi mai bine ca standardul sa fie mai scazut, poate chiar de doua ori mai scazut, deoarece în acest caz si eforturile pentru a-l satisface ar fi mai mici. Înainte de perestroika, multi straini au venit în Uniunea Sovietica si au spus ca pentru ridicarea nivelului de trai poporul ar trebui sa munceasca de doua ori mai mult ca înainte. Toti cei cu care au vorbit au refuzat. Oamenii din tarile occidentale muncesc de dimineata pâna seara si a doua zi o iau de la capat. Din copilarie si pâna la pensie. Pentru ca odata retrasi la pensie sa-si cumpere o casuta. Noi în Uniunea Sovietica nu ne gândeam niciodata la viitor. Viitorul nostru era garantat. Nu excelent, nu briliant, dar totul era clar. Este foarte greu sa alegi. Daca as fi fost nascut aici, as fi preferat acest mod de viata. Dar, ca om de stiinta, urmaresc viata si aici si dincolo si nu pot sa nu observ si partile bune si cele slabe. Este adevarat ca, potrivit anumitor criterii, este mai civilizat aici decât în Rusia.
C. S.: Domnule Zinoviev, ce puteti sa ne spuneti despre cea mai recenta carte a dumneavoastra, „Tsarville“, aparuta la editura Plon?
A. Z.: Titlul rusesc este „Confuzie“. Pâna la un anumit punct este o continuare a cartii mele „Katastroika“. Personajul principal, un tânar, nascut fara brate, în apropierea unei centrale nucleare, cu o viata foarte grea, ura regimul comunist, pe activistii de partid si dorea sa se razbune. Asa ca dorea sa o ucida pe Iolkina – este vorba de o analogie a numelui Ieltîn-Iolkina -, o activista pe care o socotea vinovata de nenorocirea lui. Porecla ei este Maotzedunka. Pregateste totul, dar între timp începe perestroika. Maotzedunka-Iolkina îsi schimba opiniile si purtarea si devine imediat anticomunista, democrata si interzice partidul comunist. Si personajul nostru este pus în fata unei probleme: ce sa faca? Dorea sa o omoare, numai ca ea este acum cea care a distrus vechiul regim. Sub noul regim, se dovedeste însa a fi si mai rau decât înainte. Un regim care nu are nimic de-a face cu democratia. De fapt, tot vechiul regim sub alt nume. Nu este o economie capitalista, ci una criminala. Asa ca începe sa adune noi dovezi împotriva Iolkinei. Pâna sa le adune, Iolkina este omorâta. Nu din motive politice, ci de câtiva tâlhari care, vazând-o cu valizele pline, o omoara cu pietre. Pentru personajul principal nu exista cale de iesire, asa ca se sinucide. Am pus acest subiect într-un context în care am explicat situatia de dinainte si de dupa perestroika. Care va fi evolutia? Avansez mai multe posibilitati: restaurarea comunismului, distrugerea tarii si asa mai departe.
C. S.: Domnule Zinoviev, v-as ruga sa ne spuneti care este situatia literaturii ruse. Asistam la o desacralizare a mitului scriitorului, dupa cum afirma de curând Tatiana Tolstaya vorbind despre literatura din perioada postcomunista?
A. Z.: Sunt si nu sunt de acord cu Tolstaya. Literatura sovietica în timpul lui Stalin-Hrusciov-Brejnev era de foarte buna calitate. Nivelul cel mai ridicat l-a atins în timpul lui Stalin înainte de razboi. Întocmai ca si cinematografia. Apoi, nivelul literaturii a început sa scada. Acum depinde ce criterii aplici pentru a-i stabili valoarea. Când eram în Uniunea Sovietica eram convins ca nivelul literaturii sovietice este foarte scazut. De ce? Eram un cetatean sovietic, puteam sa vad realitatea, sa compar literatura cu viata reala. În mare, respingeam aceasta literatura ca fiind ideologica. Apoi, când am parasit Uniunea Sovietica si am venit aici, am observat, prin comparatie, ca nu era chiar asa de proasta. Literatura si-a pierdut rolul pe care îl avea. În secolul al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea, literatura juca un rol esential. Literatura în sens clasic nu mai detine locul pe care îl avea. Vestul a fost inundat de ceea ce numim literatura de consum. Un milion de titluri apar în fiecare an. Un milion! Dar câte merita sa fie citite? În prezent, literatura rusa încearca sa urmeze modelele occidentale si a devenit atât de proasta încât nici nu te poti referi la ea ca la literatura, deoarece imitatia nu se petrece la ceea ce are mai bun Occidentul. Printre cele un milion de titluri la care m-am referit înainte se pot gasi si zece excelente. Dar imitatia are loc la nivelul cel mai de jos. Scriitorii rusi, necunoscându-i pe cei zece foarte buni, încearca sa scrie ca milioanele fara valoare.
C. S.: V-as ruga sa ne spuneti numele unui scriitor care v-a impresionat.
A. Z.: Niciunul nu m-a impresionat. Absolut niciunul. Deloc.
C. S.: Atunci un gânditor contemporan care v-a impresionat.
A. Z.: Niciunul. Nu exista scriitor sau gânditor în lume care sa ma impresioneze. Exista câtiva scriitori buni pe care îi apreciez, dar criteriile mele de evaluare a unui scriitor sunt foarte severe. Pentru mine un scriitor este demn de acest nume când aduce ceva nou în dezvoltarea literaturii. Cunosc câtiva scriitori foarte buni: Anthony Burgess, Graham Green, Alberto Moravia. Eugen Ionescu este un scriitor excelent. Eugen Ionescu a fost un mare scriitor pentru ca a facut descoperiri.
C. S.: Domnule Zinoviev, o ultima întrebare: exista sau a existat vreun român care a jucat un rol în viata dumneavoastra?
A. Z.: Pentru multi ani am fost în relatii cu celebrul logician si matematician român Grigore Moisil, care a tinut foarte mult la mine si care în introducerea principalei sale lucrari de logica matematica a vorbit despre mine. M-a ajutat foarte mult la începutul carierei mele. Am, de asemenea, câtiva prieteni în România. L-as numi pe Sorin Vieru, care a fost doctorand la institutul nostru în Moscova. Obisnuiam sa ne întâlnim des si am avut unul pentru celalalt sentimente prietenesti. Si n-as vrea sa uit sa-i mentionez pe prietenii mei români prezenti acum aici.
Nota.
1. Printre participanti: prof. Bensimon, de la Institutul de stiinte politice Grenoble, M. Bloch, directorul sistemului de informatii de la Universitatea Paris-Dauphine, Prof. Dr. Bottke, rector al Universitatii Augsburg, M. Kirkwood, seful catedrei de limbi slave de la Universitatea Glasgow, Toschi Marazzani Visconti, scriitoare si jurnalista din Italia.
Amintiri despre Alexandr Zinoviev
Pe 12 noiembrie Alexandr Zinoviev ar fi împlinit 88 de ani. Ce lucruri noi as putea sa povestesc despre Alexandr Zinoviev? Poate doar foarte personale, apartinând numai familiilor noastre, care ne vedeam des, nu numai ca în Occident, dând un telefon înainte, ci si neanuntati, când treceam întâmplator prin fata casei. Nu de putine ori, Alexandr venea sa ne vada când iesea sa-si plimbe câinele, pe Sharik, si „sa fure“ ziarul, cum îi placea sa spuna. Cred ca îl platea, dar ironiza ideea cinstei din societatea occidentala, straina omului sovietic care n-ar fi pus bani sa-si ia ziarul dintr-o cutie nesupravegheata. Cu familia Zinoviev, ne-am cunoscut în toamna anului 1983. Initiativa primei întâlniri nu ne apartine noua, ci lui Alexandr si sotiei sale Olga. Polina, fiica lor, si Monella, fiica noastra, erau în aceeasi clasa, se împrietenisera si se vedeau aproape zilnic si în afara scolii, astfel ca aflaseram unii despre altii si vorbeam când si când la telefon. Am fost invitati într-o dupa-amiaza la „Kaffee und Kuchen“. Locuiau în acelasi cartier cu noi, putin mai departe de linia de metrou care duce la aeroport, la parterul unei vile. În sufragerie, masa era pusa, numai ca în loc de cafea si prajituri, ne asteptau vestitele blinii si vin alb. Dupa primul pahar, ne-am destins. Ne simteam legati prin trecut si prezent, prin experiente, daca nu comune, oricum asemanatoare. Cum noi nu vorbeam ruseste, iar ei nu aveau idee de româna, ne-am descurcat cu engleza, care a ramas si limba comunicarii dintre noi. Invitatia s-a prelungit pâna seara târziu. Ne-am mutat în salon, unde peretii erau acoperiti de picturile lui Alexandr: tigve de cai si pasari cu orbite goale, mâini halucinante, scheletice, zvâcnind dintr-un pamânt gri, mohorât, si ridicându-se spre un cer asisderea, un autoportret, un portet al Olgai, în semiprofil, cu carnatia alba ca de var si cu mâna stânga ridicata, iesind din tablou si sprijinindu-se parca de rama, la fel de straniu ca si restul picturilor. Camera Polinei, care a mostenit talentul lui Alexandr, era plina cu propriile ei desene si picturi de o maturitate neobisnuita. Ne asteptam sa ni se arate camera de lucru a lui Alexandr, ceea ce nu s-a întâmplat. „Unde scrieti?“, am întrebat curioasa. „În bucatarie“, a raspuns Alexandr râzând: „Un scriitor n-are nevoie decât de un caiet, un ciot de creion si o masa. Daca are ceva idei în cap, e mai mult decât suficient“. Am aflat ulterior ca avea o camera de lucru la demisol, mai degraba un atelier unde picta si unde îsi avea cartile, dar s-ar putea sa ne fi spus adevarul, sa fi scris pe masa din bucatarie. De câte ori ne duceam în vizita, singuri sau cu prieteni, sa-i iau un interviu sau sa stam la o sueta, îl gaseam în salon, proaspat barbierit, îmbracat impecabil, bucuros sa stea de vorba la un pahar de vin în compania amicilor.
Alexandr Zinoviev nu era foarte înalt, dar bine facut, solid construit, si la cei peste saizeci de ani avea parul înca negru. Ochii te fixau întotdeauna, patrunzatori, fara sa alunece niciodata pe lânga tine, atunci când îti vorbea. Avea în fiinta lui ceva patetic si o tristete de om singuratic, tristete care se risipea atunci când se înflacara povestind ceea ce-l interesa sau îl preocupa în momentul respectiv. Îi placea sa vorbeasca si noua sa ascultam, ceea ce aducea o complementaritate care lipseste de multe ori într-o prietenie unde toti vorbesc si aproape nimeni nu asculta. Cred ca nici nu avea cum sa fie altfel. Alexandr avea atâtea de spus, iar noi nu ne mai saturam ascultându-l. Singura care îl întrerupea era Olga, expunându-i ideile cu mai multa convingere decât o facea chiar Alexandr însusi. Nu pierdea nici o ocazie sa mai strecoare si câte o lauda, de care Alexandr nu ar fi avut nevoie, gândeam noi, sau, cine stie, poate era obisnuit sa traiasca în aceasta adulatie neîntrerupta si stimulatoare. Alexandr astepta ca Olga sa spuna tot ce avea de spus, încuviinta si îsi relua discutia din punctul unde ramasese.
Era un homosovieticus, nu un homunculus obisnuit însa, ci un supra-homosovieticus, cum îi placea sa spuna, un produs al societatii comuniste, dar o societate care nu se dezvoltase, afirma el, conform legilor marxist-leniniste, ci dupa niste legi ale ei proprii, pe care el le descoperise primul. Pentru „Realitatea comunismului“, Alexandr luase Premiul Tocqueville, de care era mândru pentru ca era un admirator al scrierilor lui Tocqueville, cu care considera ca avea în comun spiritul satiric. Alexandr putea sa fie neiertator, de-a dreptul sarcastic cu adversarii si chiar cu prietenii când faceau vreo prostie, dar noi am scapat, fie n-am facut nici una, fie a trecut neobservata. Cred ca avea o mare disponibilitate pentru prietenie. Preceptul dupa care se conducea familia Zinoviev si se conduce si astazi este ca de prieteni nu trebuie sa te folosesti, iar daca îti fac un serviciu sa îi rasplatesti cu generozitate tocmai pentru ca îti sunt prieteni. A facut mai multe gesturi de amicitie de-a lungul anilor: nu a cerut nici un ban pentru interviurile pe care mi le-a acordat si nici drepturi de autor la „Homo Sovieticus“ pentru traducerea în româneste, facuta de sotul meu, Andi. În plus, si-a facut întotdeauna timp când am avut oaspeti care voiau sa îl cunoasca si sa stea de vorba cu el.
Îi placea sa faca afirmatii paradoxale, socante pentru o gândire obisnuita cu clisee ideologice. Era greu sa-l prinzi în tipare obisnuite, pentru ca nu era construit dupa un asemenea tipar. Nu era nici comunist, nici anticomunist, desi a fost considerat si una si alta, ci un om de stiinta, un cercetator. De multe ori i se reprosa siguranta de sine, receptata uneori ca aroganta. Nu era arogant, dar cred ca întelesese societatea occidentala si învatase „sa se vânda“. Era adorat în Franta. Pe la începutul anului, fiind la o masa rotunda dedicata lui Alexandr Zinoviev, când am iesit cu Olga si Polina sa mâncam la restaurantul la care Alexandr obisnuia sa mearga când era la Paris, am trecut pe lânga o librarie din apropierea restaurantului unde cartile lui Alexandr erau tot în vitrina.
Nu-l interesa critica. Reprosurile nu-l atingeau. Poate ca cel mai mult conta ceea ce spunea Olga. Familia, prietenii si „colectivul“, cum se referea la fostii sai colegi de institut ramasi în Uniunea Sovietica, erau si ramâneau importanti. Îmi aduc aminte ca într-o seara a trecut pe la noi, cu Sharik în lesa, foarte abatut. Se simtea singur si ducea dorul discutiilor animate cu amici cu care sa se dueleze verbal, îi lipsea Uniunea Sovietica, pe post de sursa de inspiratie, de pamânt din care îti tragi seva, desi începuse sa disece si societatea occidentala, careia îi scotea la iveala, pe lânga performante, deficientele si slabiciunile, fapt care avea sa atraga asupra-i nu putine învinuiri si acuzatii. Ceea ce Alexandr Zinoviev reprosa lumii occidentale, desi o considera ca tot ce poate fi mai reusit în civilizatie din istoria omenirii, era faptul, paradoxal în sine, ca este prea eficienta si produce prea mult. „Asta“, spunea Alexandr, „îl stoarce pe om de puteri, îl supune la atâtea tentatii, încât, din dorinta de a avea cât mai mult, se înhama la munca, face datorii, pe care apoi într-o viata întreaga nu mai reuseste sa le plateasca. Uite, eu… Mi-am luat o casa pe care cu toate eforturile nu am sa reusesc sa o platesc, ci foarte probabil ca am sa las mostenire urmasilor datoriile mele.“
În 1982, îi aparea la Editura l’Age D’Homme, din Lausanne, „Homo Sovieticus“, care avea sa fie mai mult decât un bestseller; „Homo Sovieticus“ a devenit o notiune cu care opereaza politologii si presa din întreaga lume. Romanul, cum spuneam, a fost tradus în româneste de Andi si a aparut la Editura Dacia, la Cluj, în 1991. Am înca proaspete în minte acele luni în care Andi facea traducerea si în care ne-am întâlnit si mai des ca de obicei si am stat de vorba seri întregi pentru clarificarea textului, pentru ca traducerea sa fie cât mai apropiata de original. Si într-adevar transpunerea ei cred ca a fost o reusita. Prin aprilie 1992, Marcel Chirnoaga, în atelierul de lânga Piata Amzei, ne vorbea cu încântare despre cartea pe care tocmai o citea: „Homo Sovieticus“. Când i-am spus ca Andi a tradus-o, Marcel Chirnoaga, care nu facuse nici o legatura între Andi si traducator, l-a îmbratisat, a luat o gravura si i-a scris o dedicatie: „Domnului Andi Stefanescu, ca semn de admiratie si prietenie“, iar când ne-a vizitat la München, în vara aceluiasi an, a avut bucuria sa-l întâlneasca si pe Alexandr.
În 1995, Radio „Europa Libera“ si-a închis portile la München si într-o formula restrânsa s-a mutat la Praga. Noi ne-am luat o casa undeva la tara în Bavaria si ne vedeam mai rar cu familia Zinoviev. Apoi Andi a lucrat o vreme la Praga, dupa care am petrecut mai multe luni în California si în Arizona. Nu stiu cum s-a întâmplat si ne-am pierdut din vedere. Când i-am cautat, am aflat, spre surprinderea noastra, ca Alexandr cu Olga si Xenia, fiica lor cea mica, plecasera la Moscova, iar Polina se stabilise în Franta. Spun spre surprinderea noastra, pentru ca stiam de la Alexandr ca nu avea de gând sa se întoarca în Rusia, cel putin nu în cea a lui Gorbaciov sau Eltîn. Am încercat multa vreme sa dam de urma lor. Când am reusit în sfârsit sa o gasim pe Polina, am aflat ca Alexandr era de doua saptamâni în coma, în urma unui accident vascular. Nu si-a mai revenit. S-a stins acolo de unde regretase asa de mult ca plecase, ca acceptase expulzarea în locul Siberiei, care i se parea mai inspiratoare pentru un scriitor, cel putin pentru el, decât Occidentul. La Moscova îsi regasise entuziasmul: preda din nou studentilor, scria carte dupa carte, se ocupa de reeditarea operei sale, lucra la institutul care-i poarta numele si unde astazi Olga, numita directoarea institutului dupa moartea lui Alexandr, se dedica mostenirii lui intelectuale cu o daruire si o competenta care nu ar putea fi egalate de nimeni altcineva; este redactorul-sef al revistei „Zinoviev“, îi editeaza în continuare opera, da interviuri, participa la colocvii din întreaga lume dedicate operei si personalitatii lui Alexandr.
Exilul, am mai spus-o si altadata, mi-a oferit sansa de a întâlni oameni pe care, în tara, n-as fi avut cum sa-i întâlnesc. Alexandr, Olga si Polina Zinoviev se numara printre ei. Pe Xenia, fiica cea mica, am vazut-o mai putin, desi am fost primii la spital când s-a nascut, Alexandr fiind plecat pentru o conferinta sau o lansare de carte. Dar Xenia, pe care am revazut-o la Paris, acum o domnisoara, picteaza, ca si Alexandr si Polina, si va fi, se pare, o mare pianista. Polina, scenografa, pictorita si ilustratoare de carte, în traditia familiei, nu-si uita prietenii. Încântata de Tutu, personajul principal al unui roman pentru copii pe care l-am scris, „Uimitoarele aventuri ale Motanului Tutu“, l-a ilustrat cu o pasiune la care nu m-as fi asteptat, dat fiind ca familia Zinoviev are „slabiciune“ pentru câini, si a organizat deja doua expozitii cu ilustratiile însotite de text, la Paris si la Moscova, care s-au bucurat de succes.
Alexandr s-a stins din viata la Moscova în 2006, pe 10 mai, la 84 de ani, fara sa ne mai revedem. Pe monumentul de pe mormânt figureaza una dintre acele picturi halucinante care mi-au inspirat „În vizita la Alexandr Zinoviev“: „Pe hârci de cai/ veneau spre noi,/ în hohote plângând, strigoi./ Sareau din pânzele pictate/ destine frânte sau curbate:/ „De unde aduce KGB-ul/ atâta vânt de libertate?“/ „Siberia-i raspuns la toate!“ /Si cranii triste-n gropi comune,/ fara de cruci si far’ de nume/ îsi ridicau orbite goale:/ „Au fost masacre si nu lupte,/ gloante în ceafa, nu în frunte.“/ Ieseau scheletele din gropi:/ „În paradisul gri etern/ n-aveam nevoie de infern“./ Deasupra noastra, un corb orbit,/ de galben si neant prostit,/ îsi croncanea întruna spaima/ în fata golului perfid./ În aburi moi de ceai rusesc/ am râs domol/ sa îmblânzesc/ stihiile.