Exista in orice rau o parte de bine. Emigratia a ajutat anumite popoare sa depaseasca un interes local pentru existenta. Interes pe care nu-l constientizezi daca viata nu te obliga sa iesi din perimetrul lui. La unele popoare acest interes este mai redus. La altele, obligate de secole la viata in diaspora, viziunea mai larga asupra lumii devine un dat caracteristic.
Ultimii ani ne-au vânturat si pe noi, românii, de colo colo, desi prin structura suntem un popor sedentar. Sedentarismul nu ni se trage din pozitia geografica. Cred ca ni se trage din indestulare. Asa cum nici emigrarea spre alte parti ale lumii nu ni se trage din cupiditate, ca la alte popoare, ci pur si simplu din spaima zilei de mâine. Am fost intotdeauna o tara bogata a Europei, cu speranta ca, daca resursele ar fi bine administrate, s-ar putea trai frumos in perimetrul nostru geografic. Nu mâncam bulbi, ca olandezii, sa trebuiasca s-o pornim peste mari si tari, nu mâncam iarba si brânza de capra ca grecii, n-am trait „criza cartofilor“, ca irlandezii.
Istoria a reactionat paradoxal si imprevizibil asupra mentalului colectiv. O buna parte din emigratia irlandeza s-a stabilit peste Ocean, in orasele de un provincialism ucigator, a devenit o patura sedentara. Mari scriitori ai lumii au devenit celebri descriindu-le imobilitatea, atitudinea inchistata, incapacitatea de a se relationa la mersul vremilor si al lumii.
Olandezii au ramas „zburatori“ si dupa ce si-au pierdut coloniile. Calatoresc mult, ii vezi adunati pe la birourile de turism cu luni inainte de programarea vacantei, stau pe scaune si vorbesc cu functionarele câte o jumatate de zi, isi pregatesc plecarile cu o grija pentru amanunt care cere o rabdare nespusa. Te intâlnesti cu ei pe cele mai neasteptate aeroporturi ale lumii. Unde ii recunosti imediat, dupa ce anume nici nu pot sa exprim exact, sunt ei, cei de acasa, nimic nu-i schimba, nimic nu-i afecteaza, parca nimic nu patrunde pâna la grupul lor. Unde ei sunt bucurosi ca actioneaza la fel. Si acest „toti ca unul“ este un idiom dintre cele mai raspândite in vorbirea lor. Pentru cei mai multi dintre ei interesul pentru mersul lumii e partial, asa cum si interesul pentru politica tarii lor este destul de relaxat. Olandezul crede ca legea trebuie sa-i rezolve problemele. Or, atâta vreme cât exista anumiti oameni platiti pentru a face legile, el isi poate vedea relaxat de interesele lui personale.
O anumita patura sociala, „alternativii“, cum ii numesc ei, este insa atât de speriata de acest pasivism, incât se mobilizeaza mereu si pentru orice, fara discernamânt, doar din dorinta de a lua atitudine. Oricât de puerila. Oricât de disproportionata fata de importanta proiectului.
Adunarile de cartier, adunarile de bloc, seriozitatea cu care se pregateau, procesele verbale, cafelele dupa tot tipicul, punctualitatea, ordinea vorbitorilor sunt lucruri de care ma minunez pâna in ziua de azi, dupa anii petrecuti in prima mea emigratie, in Olanda. Ne adunam la ora fixata, la adresa fixata, cu un protocol desavârsit. Organizarea acestor intâlniri cerea si ea multa stradanie, se pornea cu câteva saptamâni inainte, se delegau oameni care sa stabileasca casa in care ne vom intâlni, altii primeau sarcina, prin vot secret, sa stabileasca ora. Se stabilea. Venea ziua. Ne intruneam. Ne beam cafelele, toate dupa tipic. Discutam daca va trece linia de tramvai prin cartierul nostru. Eram impotriva. Era dreptul nostru sa fim impotriva. Scriam procese-verbale, in care notam la virgula ce au spus toate casnicele si toti pensionarii din cartier. Numerotam fiecare pagina. Numerotam procesul-verbal. Se desemna prin vot cel care trebuia sa-l duca undeva, la un for. Persoana exacta, adresa exacta, ora exacta. Apoi, eram anuntati printr-o circulara cu numar exact la data exacta ca procesul verbal cu parerile lui meneer X si mevrouw Y a ajuns cu bine la destinatie, la adresa fixata. La ora fixata. Si ca a fost inregistrat cu numarul de ordine cutare, in registrul cutare.
Peste câteva luni, linia de tramvai trecea prin cartierul nostru. Dar noi nu mai aveam nici o problema. Nu mai aveam nici un comentariu. Noi ne facuseram datoria. Participaseram. Discutaseram. Ne inregistraseram.
Grecul de rând, dupa ce de-a lungul secolelor nu l-au mai incaput marile, nu mai vrea sa calatoreasca in ultima vreme deloc. El este convins ca mai bine ca la el acasa nu-i poate fi nicaieri. Adica de ce ar fi mai bine pe la altii, se-ntreaba, daca de cum da frunza verde toate popoarele lumii vin in Grecia sa-si petreaca vacanta? Ce sa caute el pe la altii, când acesti altii dau buzna de cum da soarele peste el?
Valurile repetate de emigratie la care i-au obligat pe greci politica lor dezastruoasa sunt considerate drame nationale. O mare parte a folclorului grec mai vechi sau mai nou se desfasoara pe aceasta tema: tragedia de a-ti lua lumea-n cap.
De la aceasta tragedie li s-a tras insa mult bine. Cu grecul de rând poti vorbi, la orice ora din zi si din noapte, despre politica lumii. Despre lume, in general. El stie. Are un var in Franta, un unchi in America, un nepot in Australia si asa mai departe. Vara, vin si se asaza cu totii la un pahar de ouzaki pe malul marii. Si discutia despre cum merge lumea sfârâie la gurile lor.
Cine s-a urcat vreodata intr-un taxi in Atena nu uita peste ani patania. Taximetristii greci se simt pe traseu in agora. Lasa volanul din mâna, gesticuleaza, se-aprind, trec peste stopuri luati de argumentare, depasesc adresa pe care le-ai indicat-o, se intorc din drum gesticulând in continuare si perorând fara sa se sinchiseasca de reprosul tau. La locul destinatiei, daca nu si-au terminat logosul, nu te lasa sa te dai jos din masina, oferindu-ti sansa de a nu-i plati suplimentar pentru timpul in care stai sa-l asculti.
„Stai, bre, nu-ti cer bani, dar asculta-ma ce cred eu despre asta si asta!“
Câteodata imi vine sa cred ca aceasta inclinatie de a fi la curent cu ceea ce se-ntâmpla in lume se transmite la ei genetic. Nepoatele mele, grecoaice emigrate in Franta, una de trei si cealalta de patru ani, de cum vine ora 7 seara se asaza alaturi de tatal lor la televizor.
„Ia sa vedem putin stirile“, spun. Si stau cuminti pe canapea cât dureaza buletinele de stiri, cu picioarele atârnate, fara sa atinga podeaua. Dupa care-mi explica:
„Pe domnul Venizelos il intelegem“. (Normal, imi spun, ca si voi, el vorbeste greceste). „Pe domnul Hollande il intelegem.“ (Normal, imi spun, ca si voi, el vorbeste franceza). „Pe domnul Obama nu il intelegem deloc.“
La vârsta lor, deci, nepoatele mele fac diferenta intre „domnii“ lumii, ii stiu pe nume. Nu reusesc insa sa constientizeze faptul ca pe lume exista limbi pe care ele nu le vorbesc, cum ar fi, spre exemplu, engleza „domnului Obama“.
Nu stiu cum ne vom manifesta noi, românii, interesul pentru mersul lumii, dupa ce ne-am raspândit, câta frunza, câta iarba, pe toate continentele. Pâna in prezent, din experienta, interesul nostru este inca local. In primii cinci ani de emigratie, ne raportam numai si numai la ce am lasat in urma. „Este mai bine ca in România.“ „Este mai rau ca in România.“ „Este la fel ca in România.“ Dupa primii ani, incepem sa ne raportam unii la altii. „S-a realizat mai bine ca Mitica din Montréal.“ „Câstiga mai putin decât Popica din Roma.“ Rar de tot am intâlnit raportarea la tara careia, prin forta destinului, ajunsesera sa ii apartina. Putini sunt cei care fac parte, in acele tari-gazda, din mecanismul lor socio-politic. Adevarate exceptii. Dupa cum la fel de putini sunt si cei care sunt interesati sa-si exprime un punct de vedere la nivel global. Nu ne intereseaza prea mult mersul lumii. Acasa, acolo-i problema noastra, desi am plecat de decenii de-acolo. Sa vedem cine a mai fost declarat hot, cine a mai intrat la pârnaie, cine a mai fost deconspirat ca fost securist. Cât despre taximetristi… am trait experienta. Au trait-o si alti emigranti reveniti in tara.
„Noi nu intelegem nimic din vorbele lor“, mi s-a spus. Nici eu, trebuie s-o marturisesc. Daca nu esti in tara zi de zi, daca nu urmaresti serialele de scandal de la televiziune sau din presa, scapi sirul „noutatilor zilei“. Nu mai recunosti personajele, nu stii cine a fost vedeta care tocmai a divortat, nu stii care parlamentar a fost prins la amante, care „baron“ local si-a mai botezat fiul cu o ceremonie care a costat atât si atât, mai mult, vasazica, decât a lui cutarica, de care de asemenea n-ai auzit niciodata si nici n-o sa suferi din aceasta pricina.