Sari la conținut

Interes îndreptăţit

Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 503

Mă întorc la un eveniment care are greutatea lui: pelerinajul politic la Riad ocazionat de funeraliile regelui Abdallah al Arabiei Saudite. Întâmplarea, desigur, face ca moartea monarhului saudit să intervină la numai câteva zile după atacurile teroriştilor islamici la Paris. Două evenimente, două ocazii pentru ca lideri importanţi să se întâlnească şi să reflecteze la rolul şi locul religiei în lumea modernă.
În împărăţia petrolului
Aşezată la confluenţa drumurilor comerciale care, cândva, legau Imperiul Bizantin de India şi China, Peninsula Arabică a devenit astăzi o adevărată împărăţie a petrolului. Arabia Saudită, statul cel mai puternic şi cel mai bogat din peninsulă, adaugă astăzi importanţei comerciale de odinioară una strategică de prim-plan în Orientul Apropiat, Mijlociu şi Îndepărtat. Rămânând doar la aceste precizări, este firesc ca dispariţia unui lider saudit să declanşeze preocupări sau emoţii pentru evoluţiile viitoare din regiune. De aceea la catafalcul regelui Abdallah au sosit fideili religioşi şi aliaţi politici, toţi dispuşi să dea Cezarului ce este al Cezarului, cu speranţa, unora, că ceea ce au împărţit cu acesta nu va fi pierdut şi, a altora, că ceea ce doresc de la succesorul lui ar putea fi obţinut. Primii sosiţi la Riad au fost sultanii, şeicii şi prinţii islamici. Apoi Joe Biden, vicepreşedintele Statelor Unite, prinţul Charles şi premierul britanic David Cameron, regele Felipe al Spaniei, premierul rus Medvedev, preşedintele turc Recep Erdogan, cel al Irakului, Fouad Massoum, ministrul de externe chinez Yang Jiechi. Preşedinţii François Hollande şi Barack Obama au ajuns ceva mai târziu, dar este de remarcat faptul că au ţinut să nu scape ocazia de a-şi manifesta sensibilitatea pentru dispariţia puternicului şi influentului lider arab. O lume care, de ani buni, se află într-o fierbere continuă.
Moartea bătrânului rege – avea 90 de ani – ridică nu numai problema moştenirii religioase, ci şi a celei politice, care depăşeşte cu mult frontierele lumii islamice. Încă din 1945 interesul americanilor pentru petrolul din Arabia Saudită a fost pus la adăpost prin Pactul de la Quincy semnat de regele Abdel Aziz Al-Saoud şi de preşedintele Roosevelt. Iniţiativa se va dovedi extrem de profitabilă nu numai economic pentru că, nu peste mult timp, în Orientul Apropiat îşi va face apariţia URSS, căreia Egiptul, condus de Nasser, îi va preţui ajutorul militar şi i se va îndatora ideologic. Arabia Saudită rămâne departe de tentaţiile Kremlinului şi refuză orice relaţii cu statele cu regimuri de guvernare comunistă. Este acesta un indiciu, dar nu singurul, de intoleranţă în relaţiile cu alte state. Ca garant al locurilor sfinte Mecca şi Medina, regimul şeicilor de la Riad se dovedeşte şi pe plan religios la fel de inflexibil şi autocrat. La adăpostul Riadulului înfloresc cele mai conservatoare ramuri ale Islamului, salafismului şi wahhabismului, cele care oferă astăzi, printr-o conversie politică aberantă, argumente teroriştilor islamişti. Pentru orice aliat din zona democraţiei un regim religios anchilozat este incomod politic. Alianţele cu astfel de regimuri au, însă, raţiunile lor. Într-un comentariu din ziarul britanic The Economist am găsit o apreciere relevantă în această privinţă: între Arabia Saudită, care şi-a pierdut regele şi a întronizat deja succesorul acestuia, şi grupul ,,statului islamic“ diferenţele par mari; totul depinde din ce unghi privim.
Un autocrat moderat politic
Ca şi predecesorii lui, regele Abdallah a avut reputaţia de lider moderat. El a menţinut poziţia forte a regatului său ca pilon al Consiliului de Cooperare în Golf, din care mai fac parte Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweitul, Qatarul şi Sultanatul Oman. Uriaşele resurse de petrol şi gaze naturale permit statelor membre ale acestui organism să aibă o poziţie proprie, forte, în OPEP şi să influenţeze preţul mondial al petrolului după cum le cer interesele proprii sau aliaţii. (Ar fi interesant de ştiut care este partea de contribuţie a şeicilor la prăbuşirea preţului petrolului în condiţiile sancţiunilor la care este supusă Rusia, cu consecinţe nefaste pe planul exportului de petrol rusesc.)
Relaţiile cu statele arabe nu sunt lipsite de imprevizibil. În cel de al Doilea Război Mondial Arabia Saudită a preferat un statut de neutralitate, ceea ce a permis aliaţilor să beneficieze fără întreruperi de rezervele de petrol de care aveau nevoie. Nu peste mulţi ani, atitudinea şeicilor s-a schimbat. În războiul de şase zile declanşat de Israel în 1967, Arabia Saudită a fost de partea statelor arabe. De asemenea, în timpul crizei petrolului, din 1973, Riadul a participat, alături de celelalte state membre OPEP, la embargoul declanşat împotriva SUA şi ţărilor occidentale, ca măsură de retorsiune pentru sprijinul dat Israelului în al doilea război arabo-israelian. Există şi episodul implicării unor terorişti saudiţi în atentatele de la 11 septembrie 2001. Cu toate acestea, Arabia Saudită a rămas un aliat fidel al Statelor Unite, interesul fiind îndreptăţit şi pentru Riad, şi pentru Washington.
O poziţie-cheie în Orient
Rolul Arabiei Saudite în Orientul Apropiat a crescut odată cu declinul puterii militare a Irakului (după uciderea lui Saddam Hussein în 2003) şi s-a dovedit necesar în condiţiile afirmării noii puteri militare a Iranului. Echilibrul în regiune este precar, lumea islamică din spaţiul dintre Maroc şi Iran este confruntată constant de conflicte militare deschise. Este cazul războiului civil din Siria, al celui dus de gruparea teroristă ,,statul islamic“ în nordul Siriei şi Irakului, al mişcărilor de revoltă din Yemen. Milioanele de refugiaţi palestinieni, sirieni etc. creează una dintre cele mai grave crize umanitare purtătoare de tensiuni în Orientul Apropiat. Şi, peste toate acestea, intervine proliferarea grupărilor teroriste, hrănite cu ideologie şi arme de fundamentaliştii islamici, obsedate de revanşă şi de schimbarea raporturilor de forţe în regiune. Toate acestea determină statele din Orientul Apropiat să-şi sporească bugetele militare şi să se înarmeze.
Arabia Saudită are al patrulea buget de război ca mărime din lume. Armata saudită este dotată cu tancuri Leclerc, avioane Mirage şi dispune de sisteme de apărare sol-aer. La rândul lor, statele vecine sunt puternic înarmate. Egiptul dispune de 200 avioane americane de luptă F-16, Emiratele Arabe Unite, Iranul şi Qatarul cumpără Mirage-ul francez. Pentru o furtună care s-ar putea isca în acest deşert al nisipurilor şi petrolului, orice strategie trebuie să ţină cont de existenţa Israelului, o mare putere militară (se spune că ar poseda arma nucleară), înconjurat din toate părţile de state arabe. Aflată în vecinătatea imediată, Turcia, cu puternica şi moderna ei armată, rămâne un factor esenţial în configurarea echilibrului regional.
Nevoia de mediere
În 1980, regele saudit Aziz Al-Saud a mediat încetarea războiului dintre Siria şi Iordania. Succesorul acestuia, regele Abdallah a intervenit, în 1989, pentru calmarea războiului civil din Liban. În 1999, suveranul face o vizită la Teheran pentru a tempera elanurile distructive ale revoluţiei verzi din Iran. Revoltele din lumea arabă nu au avut ecou în Arabia Saudită şi nici în emiratele-satelit. Monarhul a rămas solidar cu preşedintele egiptean Mubarak şi i-a acordat azil politic preşedintelui tunisian Ben Ali. În numele aceluiaşi crez, regele Abdallah face, la 6 noiembrie 2007, o călătorie la Vatican pentru a deschide un dialog interconfesional cu Papa Benedict al XVI-lea. Toate acestea, dar mai ales raporturile speciale cu Statele Unite şi o atitudinea moderată faţă de Israel au făcut ca multe dintre păcatele regimului ultraconservator de la Riad să fie trecute cu vederea, iar regele să fie tratat cu îngăduinţă ca ,,insensibil la drepturile omului“. În strategia aliaţilor saudiţilor, a Statelor Unite în principal, au contat petrolul, influenţa religioasă în lumea arabă şi islamică, puterea militară şi rezistenţa regelui la influenţa Moscovei în regiune. A fost uitată brutalitatea unui regim de Ev Mediu care menţine pedeapsa cu moartea, recurge la execuţii şi bătăi publice, tratează discriminatoriu femeile. În zilele funeraliilor bogatului rege (după publicaţia Forbes dispunea de o avere de peste 18 miliarde de dolari), un blogger saudit, condamnat la 15 ani de închisoare şi 1.000 (una mie) de lovituri cu biciul, abia a primit o amânare pentru executarea unei noi tranşe de lovituri; nu ca semn de mărinimie, ci pentru că nu i se vindecaseră încă rănile de la loviturile precedente şi risca să moară înaintea executării întregii pedepse.
Puterea Islamului şi atentatele fundamentaliştilor islamici din ultimul deceniu, precum cele mai vechi de la New York, Londra şi Madrid, sau cele recente de la Paris şi Liège, justifică o analiză serioasă a responsabilităţilor. Poate că tocmai alianţele ar merita să impună un astfel de demers.